Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Alexandru Tatos: cineast de vocaţie 2.

Alexandru Tatos are marea şi atât de rar întâlnita calitate de a fi sincer fără a cădea în patetic, de a spune adevărul fără a fi tezist, de a fi veridic cinematografic fără a fi mimetic.

Casa dintre câmpuri, cel de-al treilea titlu al fimografiei lui Alexandru Tatos, este un film paradoxal; paradoxal, nu ciudat. Realizat aproape împotriva voinţei regizorului, cu mari dificultăţi auctoriale, iniţial pentru televiziune (1979), lansat apoi şi pe marile ecrane (1980), filmul este rezultatul fericit – în ciuda oricărei speranţe a autorului! – al unui compromis: pentru a nu se pune rău cu Corneliu Leu, director al unei case de filme în acea vreme, Tatos acceptă să regizeze un scenariu neofertant – pe care, după bunul său obicei, îl prelucrează cu migală – al acestuia, realizat după un roman propriu (Preţul dragostei, al credinţei şi al urii, 1976). Ulterior, tergiversează, temporizează lucrurile, încearcă să scape, dar, după îndelungi frământări (a se vedea în acest sens amintitul, în episodul anterior, Jurnal), turnajul are loc şi filmul iese pe piaţă. În ciuda reuşitei finale, Alexandru Tatos nu a agreat niciodată acest film, nu l-a simţit aproape, ca fiind „al lui” (e şi aceasta una dintre „ciudăţeniile” creaţiei şi ale creatorilor autentici). Casa dintre câmpuri are un subiect la care Tatos nu a aderat, dar l-a acceptat pentru a putea concretiza alte proiecte: lumea satului românesc ceapist, cu intrigi, delaţiuni, laşităţi, dar şi acte de demnitate umană şi verticalitate morală. E posibil ca tocmai reţinerea iniţială să fi fost cauza reuşitei acestui film: ca şi în cazul celor şapte ani de-acasă (la buna-creştere mă refer), constrângerea este un factor nu de neglijat (deşi, mă grăbesc să adaug, nu obligatoriu!) în procesul creaţiei artistice. Alături, de pildă, de Croaziera lui Mircea Daneliuc (1981), Casa dintre câmpuri[1]este unul dintre puţinele filme de actualitate realizate în comunism care nu falsifică realitatea, nu minte, fiind autentic document de epocă, sursă veridică pentru istoricul ori sociologul zilelor noastre.

Puţin a lipsit ca Duios Anastasia trecea (1979) să fie un film mare. Ecranizând nuvela omonimă a lui D. R. Popescu, Tatos are intuiţia de a pune accentul nu pe metafora explicită a textului, ci pe tipologii, pe atmosfera epocii – cel de-al doilea război mondial –, aşa cum este ea percepută într-un sat românesc de pe „malul stâng al Dunării albastre”.[2] Tânăra învăţătoare Anastasia (Anda Onesa), primarul (unul dintre cele mai bune roluri ale lui Amza Pellea), fiul primarului (dezertor şi iubitul Anastasiei), medicul, cârciumarul turnător la nemţi, bătrânele satului (care apar într-o secvenţă splendidă, neexploatată suficient), tânărul retardat, partizanii sârbi – toţi aceştia sunt personaje care ar fi putut să „populeze” un spaţiu şi o poveste de o forţă stihinică. Din păcate, deşi filmul „conţine un mister care îl recomandă unor vizionări repetate”,[3] demersul regizoral este – în mare parte – doar schiţat, fără a fi împlinit.

Următorul film, Secvenţe,[4] având premiera pe 29 noiembrie 1982, este una dintre capodoperele lui Tatos – şi, probabil, cel mai popular, cel mai cunoscut film al său –, alături de mai târziul Secretul armei... secrete (1989). Simplu în aparenţă, Secvenţe este unul dintre cele mai subtile filme ale cinematografiei române (şi nu numai).[5] S-a convenit, în general, că filmul este compus din trei episoade, cel mai reuşit fiind ultimul, Patru palme, în care, pe platourile de la Buftea, unde se turnează un film despre eroicul 23 August 1944, doi figuranţi îşi reconsideră biografiile: unul dintre ei a fost ofiţer al Siguranţei în anii ’40, celălalt victima lui. Confruntarea dintre ei nu are nimic patetic, pare mai degrabă o rememorare paşnică a doi bătrânei care încearcă să-şi explice „rătăcirile” din tinereţe. Cinismul, ori mai degrabă luciditatea regizorului-scenarist rezidă nu în confruntarea propriu-zisă dintre cei doi, ci în faptul că atât călăul cât şi victima au ajuns (sunt!, au fost!) nimic altceva decât figuranţi ai istoriei. Dihotomia „cel bun”-„cel rău” este anulată atunci când se insinuează că figurantul-victimă ar putea să fie chiar... turnătorul ilegalistului despre care se face filmul în care „joacă” cele două personaje! Puţini comentatori au remarcat cel de-al patrulea episod al filmului, liantul poveştilor propriu-zise, cel despre condiţia creatorului. Alexandru Tatos apare în propriul rol, cel de Regizor. Tocmai a încheiat filmările pe ziua respectivă, o zi însorită, dar rece. Se desparte de echipă. Merge acasă. Telefonul sună. Cineva îi urează la mulţi ani. Atunci aflăm că e ajunul Anului Nou. La următorul apel, Regizorul nu mai răspunde. Lasă telefonul să sune. Fumează adâncit în fotoliu. Aşteaptă să treacă şi noaptea aceasta...  

Secvenţe este şi un film despre lumea filmului – şi nu doar pentru simplul fapt că echipa de filmare, personaj colectiv al filmului, este liantul celor trei episoade şi joacă în film (şi) propriul „rol” –, înscriindu-se dintru început într-o companie mai mult decât onorabilă: „Primele minute de vizionare a Secvenţelor aduc o senzaţie de familiaritate cu Noaptea americană a lui Truffaut. Este vorba însă de o primă impresie. Dacă regizorul român Alexandru Tatos a ales o formulă asemănătoare, «credo»-ul exprimat prin ea este întemeiat pe o altă înţelegere a cinematografului. În accepţiunea lui, relaţia film-viaţă capătă accent pe cel de-al doilea termen. […] Cunoaşterea şi înţelegerea nuanţată a realităţii este în concepţia autorului o datorie elementară a cineastului care vrea să-şi investească arta cu înalte înţelesuri morale.”[6] Într-adevăr – avansând o replică de o dezarmantă inocenţă: „Oare cinematograful nu e mai important decât viaţa?” –, dacă nu te convinge să te faci regizor, Noaptea americană te converteşte, cu siguranţă, la cinefilie. Aproape în opoziţie cu această formă de „prozelitism”, Alexandru Tatos aşază în faţa spectorilor nu un miraj (fascinant, e drept), ci o oglindă: „«Adevărul e stăpânul nostru, nu noi stăpânim adevărul!» – acest motto eminescian deschide Secvenţele lui Tatos (trei la număr), specie rară de cineast român flămând de adevăr. El ţine să demonstreze că sursele de inspiraţie ale artistului plutesc în aer şi că adevărul e mereu dincolo de aparenţe: regizorul care filmează drama singurătăţii e şi el un osândit la solitudine, responsabilul cherchelit al Bufetului e un personaj tragic, figuranţii obscuri de pe platou ascund drame mai vibrante decât banalităţile filmate despre oameni «care nici nu mor, nici nu trăiesc. Le punem doar numere pe tricou, să-i recunoaştem...», cum spune cineva în film. Episoadele, independente epic, sunt permanent subsumate transfigurării faptului real în artă, a interrelaţiei artă-realitate.”[7]   

Episodul cel mai important al filmului, Patru palme, a fost realizat într-o perioadă fastă pentru Tatos, atât în plan profesional, cât şi personal, afectiv. Aşa cum reiese din Jurnal, este filmul pe care l-a făcut, tehnic vorbid, cel mai uşor, fără zbuciumul, crispările, îndoielile care-l măcinau de obicei. Şi avem aici, iarăşi, una dintre „ciudăţeniile” artei de care pomeneam şi la Casa dintre câmpuri: cu acelaşi efect benefic, dar având o altă procesualitate, miracolul s-a produs. Secvenţe este unul dintre cele mai împlinite filme ale lui Alexandru Tatos, plasându-l pe regizor într-un circuit valoric care depăşeşte sfera cinematografiei române: „Într-o mare măsură, Secvenţe pare o joacă, e simplu ca bună ziua. Te atrage în interiorul lumii pe care o recreează, dar în acelaşi timp te ţine la distanţă, forţându-te să observi totul de la distanţă, să trăieşti solitar întâmplările dinaintea ta. Rămâne un mare mister acest film pentru mine şi, precum lungmetrajele lui Chaplin sau anumite filme ale lui Renoir, Truffaut, Rossellini, prefer să rămână aşa. Orice demers analitic erudit, academic, filosofic ar face numai şi numai rău unei opere cinematografice de o asemenea candoare, directeţe şi sinceritate umană.”[8]

Dincolo de orice considerente, Secvenţe (şi implicit autorul său!) are marea şi atât de rar întâlnita calitate de a fi sincer fără a cădea în patetic, de a fi adevărat fără a fi tezist, de a fi veridic cinematografic fără a fi mimetic.

 


[1] „Unul dintre cele mai bune filme despre satul românesc. Precizia tipurilor egalează complexitatea relaţiilor în care sunt implicate personajele, iar forţa şi violenţa sunt perfect justificate.” (Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2002, p. 35)

[2] „Filmul, cu accente tragice – tânăra învăţătoare va fi lichidată de consăteni, care acţionează sub impulsul terorii şi fricii de moarte –, este, totodată, un portret de epocă; lumea bezmetică a laşilor şi profitorilor din anii războiului este înfăţişată în culori «tari», într-un tablou grotesc, care scoate în evidenţă, prin contrast, gestul eroinei, pregătită să înfrunte moartea pentru a împlini datina şi datoria omenească în faţa morţii.” [Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, p. 336]

[3]Andrei Rus, „Filmele lui Alexandru Tatos”, în Film Menu, revistă de cultură cinematografică editată de studenţii la film din Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, nr. 1 (mai)/ 2009, p. 45 (articol publicat iniţial în revista Republik, martie-aprilie 2009).

[4]„În filmografia lui Alexandru Tatos – un salt. În contextul cinematografiei noastre – o reuşită. Şi chiar mai mult decât atât. Un moment de adevăr. Momentul e cu atât mai important cu cât adevărul, de data aceasta, e despre sine. E adevărul din autoportret.” (Ecaterina Oproiu apud Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu, Cinema... un secol şi ceva, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2002, p. 408)

[5] „Subtil şi lunecos ca şi ideea pe care o pune în circulaţie, Secvenţe e un film derutant. Jocul dintre aparenţă şi esenţă se prelungeşte şi asupra structurii lui. Dramatic, când de fapt e parodic, amuzant când de fapt e dramatic, pitoresc când de fapt e adevărat, el trebuie căutat mereu alături de forma pe care o oferă privirii. E un film care trebuie privit atent şi ascultat cu urechea ciulită.” (Eva Sîrbu apud Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu, Cinema... un secol şi ceva, Bucureşti, Ed. Curtea Veche, 2002, p. 408)

[6] Dana Duma, Autoportretele filmului, Bucureşti, Ed. Meridiane, 1983, pp. 171-224.

[7] Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2002, p. 185.

[8]Andrei Rus, articol citat, p. 45.

 

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

Casa dintre câmpuri

Casa dintre câmpuri – România, dramă, 1979. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea cititorilor
    3/10 · 1 părere
  • Părerea ta?

Mere roşii (Red Apples)

Mere roşii (Red Apples) – România, dramă, comedie, 1976. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea cititorilor
    9/10 · 4 păreri
  • Părerea ta?

Secvenţe

Secvenţe – România, dramă, 1982. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    9/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Secretul armei... secrete (Secretul armei secrete)

Secretul armei... secrete (Secretul armei secrete) – România, comedie, musical, 1988. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    8/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Duios Anastasia trecea

Duios Anastasia trecea – România, dramă, film de război, 1979. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea cititorilor
    10/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Fructe de pădure

Fructe de pădure – România, dramă, 1983. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    9/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Întunecare

Întunecare – România, dramă, 1985. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    7/10
  • Părerea cititorilor
    7/10 · 3 păreri
  • Părerea ta?

Rătăcire

Rătăcire – România, comedie, dramă, 1978. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    7/10 · 1 părere
  • Părerea ta?

Cine are dreptate?

Cine are dreptate? – România, dramă, 1990. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Cât de bun crezi că e filmul?

Articole similare

Alexandru Tatos: cineast de vocaţie 1. -

Alexandru Tatos: cineast de vocaţie 1.

Alexandru Tatos a fost o prezenţă socială discretă, dar cu o coloană vertebrală mult mai puţin flexibilă decât a majorităţii confraţilor. Firescul, naturaleţea, autenticitatea şi, nu în ultimul rând, inefabilul filmelor sale depăşesc şi fac superfluă discutarea operei în termeni de capodoperă, geniu, maestru.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro