Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Alexandru Tatos: cineast de vocaţie 3.

Dacă toată viaţa sa artistică a fost frământat de căutări şi incertitudini, posteritatea se arată mai generoasă cu Alexandru Tatos. La (peste) două decenii după moarte, cineastul este (re)descoperit la adevărata sa dimensiune.

Fructe de pădure, lansat pe marile ecrane în 1983, reprezintă a doua colaborare a lui Alexandru Tatos cu scenaristul D. R. Popescu, după Duios Anastasia trecea. Scenariul l-a atras dintru început, mai bine spus prima sa parte, finalul (a)părându-i inconsistent, grăbit, „fuşărit”.[1] Şi iarăşi începe obişnuita adaptare a scenariului la rigorile cinematografice, implicit la propriile exigenţe artistice, estetice, morale: „Ca atâţia alţii dintre colegii săi, Tatos adoptă şi el, servit de scenariul lui D. R. Popescu, o estetică a sordidului. Totuşi, e diferit de ceilalţi prin simpatia şi respectul pentru om [...].”[2]Diferenţa este mai mult decât vizibilă, mai ales că subiectul se preta fie la o adaptare cinematografică cuminte, fie la o critică „furioasă”, chiar grosieră a realităţii momentului.

Suntem în lumea nu foarte blândă a ţapinarilor din Maramureş. O adolescentă (Manuela Boboc, suavă, dar nu fragilă, emanând forţă nativă şi frumuseţe interioară; din păcate, după ştiinţa mea cel puţin, este singurul ei rol în film) se îndrăgosteşte de un soldat în termen (Cornel Mihalache, destul de şters, mai ales în comparaţie cu partenera lui). Tânăra rămâne însărcinată, armata se termină, fostul soldat nu e dispus la casătorie. Ea îşi asumă cu îndârjire starea de fapt şi, deşi promite că va face avort, decide să păstreze sarcina. În final, după naşterea copilului, se căsătoreşte cu un şofer de camion (Ion Fiscuteanu), fost curtezan care a făcut închisore pentru furt de lemne. La prima vedere, o poveste simplă şi conformistă. Nu şi pentru Tatos, cineast care „refuză deliberat, programatic, subiectele «uşoare», de circumstanţă, orientându-se hotărât spre filme «cu probleme», spre filme care-şi propun dezbaterea unor teme de neignorat ale actualităţii româneşti; iar ceea ce reuneşte filmele sale – dincolo de diversitatea aspectelor reflectate – este tema majoră a responsabilităţii faptelor proprii, o responsabilitate asumată conştient, chiar dacă riscul este singurătatea, înstrăinarea sau tragicul.”[3] Filmul este construit cu migală, cinematografiat cu acribie, cu o atenţie specială pentru detalii şi personajele secundare care dau viaţă, conferă credibilitate lumii „investigate”: familia numeroasă a fetei, tatăl acesteia (văduv care cam trage la măsea), şoferul hoţ de lemne (viitor soţ care se reabilitează nu la modul formal, cu zâmbetul până la urechi şi acceptat cu braţele deschise de cei din jur, ci cu destul efort şi nu fără oarecare triteţe), vagonul-teleferic încărcat cu buşteni care urcă agale muntele, calul Ionică (!), amintind de Bator din Fefeleaga (şi de Nunta de piatră), care trage vagonul pe platformă, prietena eroinei, tânărul miliţian „priponit” într-o căsnicie cuminte şi banală, vânzătorul din magazinul de stofe de la oraş (Dinu Ianculescu), mireasa profesionistă (rol mai mult decât savuros al Marianei Mihuţ) ş. a. m. d. Alexandru Tatos prezintă această umanitate nu cu  aplombul, elanul furios al lui Daneliuc, de pildă, nici cu – Doamne fereşte! – edulcorarea din filmele „rurale” ale lui Francisc Munteanu, ci cu afecţiunea şi înţelegerea pentru om de care amintea Tudor Caranfil. Finalul este unul dintre cele mai poetic-amare, mai trist-frumoase finaluri din istoria filmului românesc: imaginea tinerei mame-mirese strângându-şi în braţe copilul la propria-i nuntă, în capul mesei pustii, cu privire de femeie resemnată (ca soţie), dar şi împlinită (ca mamă) în acelaşi timp. Este unul dintre momentele de vrajă ale acestui film nu spectaculos, dar adevărat şi, mai ales, plin de căldură umană.

Întunecare (scenariul: Petre Sălcudeanu; premiera: 9 iunie 1986) este singurul film cu adevărat ratat al lui Tatos. Proiectul a fost purtat, dus în gând ani de zile. La început cu entuziasm pentru romanul omonim al lui Cezar Petrescu, apoi fără speranţa că va putea fi realizat vreodată, iar în final, tocmai când proiectul prindea contur pe peliculă, cu neîncredere – atât în roman, care nu i se mai părea atractiv, cât şi ca posibilităţi de ecranizare: multe dintre soluţiile gândite, regizorul le regăseşte în alte filme, unele realizate cu decenii în urmă: „Ambiţia cineastului de a recrea o lume angoasantă, cu trimiteri la realitatea imediată, dar şi la stilul unui film precum Otto e mezzo al lui Fellini, este admirabilă. Filmul conţine însă destule scene ambigue, confuze, greu de asimilat.”[4] Stufos şi expozitiv, romanul nu este ofertant cinematografic decât printr-o „trădare” a retoricii textului, ceea ce, din păcate, nu s-a întâmplat: „Lectura romanului social al lui Cezar Petrescu se face, distonant, în cheie existenţialist-teatrală, retorică în dialog, simplistă şi mecanică în vizualizare [...].”[5]

Tot un proiect purtat în/cu sine ani de zile, însă de data aceasta cu folos, este şi Secretul armei... secrete (1989), unicat în cinematografia noastră: „Secretul armei... secrete [...] e [...] o capodoperă. Ştiu că acest mare cuvânt poate speria, dar Tatos a reuşit aici un lucru de care niciun alt cineast român nu s-a apropiat măcar. A realizat o comedie muzicală care transcende genurile, conţinând în doze considerabile nuanţe parodice, dar şi trimiteri la contextul social al epocii. În acelaşi timp a găsit o formulă prin care să câştige toate categoriile de public, de la copii la cei mai rigizi intelectuali, refuzând stilizarea excesivă a cadrelor în detrimentul inventivităţii, a unei candori pe care cinematograful a pierdut-o în timp o dată cu perfecţionarea echipamentului tehnic şi a efectelor speciale. De la comediile mute ale lui Max Linder sau Chaplin, foarte puţine filme au apelat la un comic primar, neşlefuit şi totuşi complex. Secretul armei... secrete face parte din această categorie restrânsă de opere cinematografice. [...] Secretul armei... secrete va fi mai iubit în zilele noastre şi va fi integrat curentului post-postmodern. Acest film conţine toate ingredientele necesare pentru a deveni cult, popular în rândul spectatorilor tineri şi nu numai.”[6] În mod normal, aşa ar trebui să stea lucrurile, dar în condiţiile de la noi, când majoritatea comentatorilor par a induce ideea că filmul românesc începe în 2001 cu Marfa şi banii al lui Cristi Puiu, Secretul... aşteaptă să fie... desecretizat! Filmul porneşte de la un basm (Sânziana şi Pepelea, care era şi titlul original), şi chiar este un basm. Un basm în care totul este luat în răspăr, fără ca nimic să cadă în derizoriu. Avem un împărat cabotin, o frumoasă (care se numeşte chiar... Frumoasa), un sfetnic de taină linguşitor, un Făt Frumos (care se numeşte Voinicul), prinţi aspiranţi la mâna Frumoasei, un Zmeul cel mai Zmeu (Mircea Diaconu antologic), o verişoară a Zmeului – toţi aceştia evoluând în cheie parodică într-o poveste cu mai multe niveluri de receptare. La data premierei, filmul a fost interpretat ca o aluzie caricaturizantă la starea de fapt din România anilor ’80 – şi aceasta a fost într-adevăr una dintre intenţiile lui Tatos. Dar, văzut azi, la mai bine de 20 de ani după premieră, Secretul armei... secrete îşi dezvăluie adevărata miză: o dezavuare absolută a ipocriziei politice, a cinismului indus de sentimentul puterii – valabilă oricând şi oriunde.[7] Secretul armei... secrete este unul dintre puţinele şi cele mai puternice filme politice din cinematografia română.

Surprinzător de reuşit este ultimul film al regizorului, Cine are dreptate? (1990), realizat după un scenariu de Paul Everac, încă şi mai neofertant, mai coformist decât cel al lui Corneliu Leu la Casa dintre câmpuri: o avarie la un combinat industrial din provincie este anchetată de un reprezentant al ministerului de resort. Avem aici tot ce (nu) vrei: inginerul „progresist”, inginerul retrograd şi oportunist, un tânăr fugit de acasă... pentru a trăi la căminul de nefamilişti şi a face facultatea la seral, cantina muncitorească (e drept, mai puţin atractivă şi diversificată decât hangarele similare din mall-urile de azi, dar la fel de impersonală ca şi acestea), o poveste de dragoste principială (adică asexuată) ş. a. m. d.; altfel spus, cutumele şi poncifele epocii se regăsesc aici cu toptanul.[8] Dar Alexandru Tatos ştie să surmonteze aceste neajunsuri şi să ofere, din nou, un film adevărat, curat, cinstit. Trebuie spus că Tatos a încheiat filmările, dar nu a mai apucat să lucreze montajul final. Cine are dreptate? a fost finalizat de echipa filmului, dirijată de directorul de imagine Vivi Drăgan Vasile.

O judecată critică cu valoare de epitaf, la care nu putem decât să subscriem, este cea a lui Călin Căliman: „Ultimul film al regizorului Alexandru Tatos [...] ne va demonstra peste ani – cum a făcut-o în iarna anului ’90 – ce pierdere mare, ireparabilă, a suferit cinematografia naţională în anul «renaşterii» ei (teoretice): prin Alexandru Tatos, filmul românesc a pierdut o dimensiune esenţială, un simţ al rigorii, un crez, o seriozitate şi o gravitate, care, atât de «ale lui», deveniseră ale culturii noastre. Cine are dreptate?, această ultimă creaţie a sa [...], rămâne o «lecţie de cinema» în cel mai deplin înţeles al formulei: filmul unei «avarii» dintr-un combinat industrial [...] devine, explicit, filmul unei avarii mult mai grave, avaria morală, economică, spirituală a unei societăţi bazate pe minciună, delaţiune şi conjunctură.”[9]

Dacă toată viaţa sa artistică a fost frământat de căutări şi incertitudini, posteritatea se arată mai generoasă cu Alexandru Tatos. La (peste) două decenii după moarte, cineastul este (re)descoperit la adevărata sa dimensiune şi, să sperăm, aşezat la locul ce i se cuvine în istoria filmului românesc.

 


[1] Nimic surprinzător, pentru anii aceia, în această tratare superficială a scenariilor de către scriitori: pentru majoritatea dintre aceştia, filmul nu era decât o formă suplimentară de câştig financiar, opera cinematografică rezultată fiind mai puţin importantă.

[2]Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2002, p. 87.

[3]Nicolae Ulieru apud Cristina Corciovescu, Bujor T. Rîpeanu, op. citate, p. 458.

[4] Andrei Rus, „Filmele lui Alexandru Tatos”, în Film Menu, revistă de cultură cinematografică editată de studenţii la film din Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „Ion Luca Caragiale” din Bucureşti, nr. 1 (mai)/2009, p. 43; articolul publicat iniţial în revista Republic, martie-aprilie 2009.

[5] Tudor Caranfil, op. citate, p. 106.

[6] Andrei Rus, articol citat, pp. 43-44. De aceeaşi părere este şi un alt comentator al filmului: „Prin secvenţe ce persiflează ticuri ale prezentului, ironia savuroasă a privirii regizorale conduce filmul, pe calea comicului buf, spre o satiră muşcătoare a prostiei şi absurdului, a osificării şi a rutinei care au luat locul normalităţii. [...] Originalitatea acestui film cu un pronunţat mesaj anti-totalitar se regăseşte în inedita sinteză postmodernă psiho-socio-umană (dinspre tradiţie, realitate şi anticipaţie) a unei lumi nebune, nebune, nebune...” (v. Marian Sorin Rădulescu, Pseudokinematikos. Fals tratat de cinema românesc, Oradea, Ed. Theosis, 2010, pp. 102-103)

[7]„«Arma secretă» a regizorului-scenarist, în această poveste cinematografică cu zâne bune care-şi cântă melancoliile şi cu voinici care-şi înving rivalii versificând, este luciditatea.” [Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, p. 500]

[8]„Poate că tocmai caracterul rudimentar al intrigii i-a convenit regizorului, care a pulverizat-o într-un decupaj mozaicat, viziune originală căreia îi adaugă detalii pline de autenticitate, estompând inadvertenţele. Realizatorul reuşeşte, mai ales în secvenţele «satelit», victorii asupra derizoriului dramaturgic. Filmul rezistă atât ca mărturie a distorsiunii artei controlate dar, încă mai reliefat, a artistului în inflexibilă împotrivire.” (Tudor Caranfil, op. citate, p. 42)

[9]Călin Căliman, op. citate, p. 511.

 

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

Fructe de pădure

Fructe de pădure – România, dramă, 1983. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    9/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Secretul armei... secrete (Secretul armei secrete)

Secretul armei... secrete (Secretul armei secrete) – România, comedie, musical, 1988. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    8/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Întunecare

Întunecare – România, dramă, 1985. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea noastră
    7/10
  • Părerea cititorilor
    7/10 · 3 păreri
  • Părerea ta?

Cine are dreptate?

Cine are dreptate? – România, dramă, 1990. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Cât de bun crezi că e filmul?

Duios Anastasia trecea

Duios Anastasia trecea – România, dramă, film de război, 1979. Regizor: Alexandru Tatos.

  • Părerea cititorilor
    10/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Articole similare

Alexandru Tatos: cineast de vocaţie 2. -

Alexandru Tatos: cineast de vocaţie 2.

Alexandru Tatos are marea şi atât de rar întâlnita calitate de a fi sincer fără a cădea în patetic, de a spune adevărul fără a fi tezist, de a fi veridic cinematografic fără a fi mimetic.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro