Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Debuturi importante din anii ’90 (II.)
Bogdan Dumitrescu

În Unde la soare e frig, debutul din 1991, Bogdan Dumitrescu vine şi filmează nimic altceva decât o poveste de dragoste. Mai „grav”: povestea ca povestea, dar nu avem aşa, de coloratură, nici măcar un sân dezvelit, ca să nu pomenim de copulaţia în sine!?... Ei, bine, n-avem!

Bogdan Dumitrescu[1] „a debutat la 29 de ani […], după ce a absolvit Institutul de cinematografie din... Roma, unde a avut printre profesori pe Cesare Zavattini şi Ettore Scola. Filmul său de debut a ajuns pe ecranele bucureştene după ce a fost selecţionat la câteva festivaluri internaţionale, ba a primit şi un premiu, în oraşul francez La Baule («Grand Prix de la region des pays de la Loire et des lecteures de Ouest France»). Dincolo de aceste motivaţii aparte, important, chiar foarte important, mi s-a părut modul în care regizorul a înţeles să fructifice libertatea de creaţie (acest dar divin): el şi-a propus, cu încăpăţânare, să facă un film «pe pofta inimii». Atât. Nici mai mult, nici mai puţin. [...] Şi l-a făcut – ai impresia – dintr-o răsuflare. Într-o lume suprasaturată de culori tari el a făcut filmul în alb-negru, într-o lume suprasaturată de vorbe el a făcut un film de tăceri şi de priviri, într-o lume suprasaturată de mulţimi, în permanentă mişcare, el a făcut un film static, cu numai două personaje, într-o lume a marilor metropole poluate el a făcut un film «departe de lumea dezlănţuită», plasat într-un colţ de univers uitat de Dumnezeu, unde marea se îngână cu uscatul, dincolo, parcă, de latitudinile şi longitudinile civilizaţiei.”[2]

Bogdan Dumitrescu

Într-adevăr, Unde la soare e frig, debutul, pe un scenariu propriu, al lui Bogdan Dumitrescu din 1991 (coproducţie româno-germană; în România, premiera a avut loc în 1992), este unul dintre cele mai reuşite şi normale filme româneşti ale deceniului – şi nu numai. Când (mai) toată lumea (cu inerentele excepţii) se dădea de ceasul morţii să se răfuiască cu trecutul, să dezvăluie tarele prezentului, să acuze, să se încrânceneze cu sau fără rost, să facă divertisment „la liber” – prin asta înţelegând o cât mai aplicată vulgarizare, la nivel de limbaj în primul rând, căzând cel mai adesea în pornografic şi licenţios, limbajul edulcorat fiind una din „cutumele” cinematografiei române de sub comunism care trebuia, nu-i aşa?, anulată –, să-şi demonstreze inteligenţa şi superioritatea prin parabole sofisticate (dar însă false!), să dezvăluie – ba chiar să şi explice! – misterele Revoluţiei din decembrie ’89, să prezinte – în prelungirea pompieristicei (dar, înainte de ’89, pe alocuri reuşitei) epopei cinematografice naţionale lansate în anii ’60 – istoria (evident!) adevărată, cu referire în special la Primul şi cel de al Doilea Război Mondial (momentul 23 August 1944), uneori remontând secvenţe din filme mai vechi care spuneau, de asemenea, dar atunci, (evident!) adevărul –, să problematizeze cu sau (mai mult) fără noimă, aşadar în atari condiţii Bogdan Dumitrescu vine şi filmează nimic altceva decât o poveste de dragoste. Mai „grav”: povestea ca povestea, dar nu avem aşa, de coloratură, nici măcar un sân dezvelit, ca să nu pomenim de copulaţia în sine!?... Ei, bine, n-avem! Dimpotrivă, puritatea şi candoarea – şi, stilistic, simplitatea, acea simplitatea a firescului atât de greu de atins – sunt coordonatele principale ale filmului, chiar dacă cele două personaje, cuplul de îndrăgostiţi, nu sunt neapărat – fiecare venind cu bănuita lui experienţă de viaţă – nişte inocenţi.

În urma unei dispute cu iubitul, totul prezentat ca într-o pantomimă, fără cuvinte, ea rămâne singură undeva pe malul mării, într-un anotimp incert, altul decât cel estival. Ajunsă din întâmplare la un far, doarme peste noapte în turn, găzduită fiind de taciturnul – de fapt un timid fericit în singurătatea sa – paznic al farului. Între cei doi se înfiripă una dintre cele mai frumoase poveşti de dragoste din filmul românesc. Nimic nu este precipitat, forţat, fals. Niciunul nu ştie despre celălalt ceva, şi nici nu se grăbesc să-şi dezvăluie trecutul. Apropierea se produce pe nesimţite, ca o vrajă; ai impresia că, treptat, sufletele celor doi devin personajele principale, de prim-plan. Este multă tandreţe şi delicateţe în demersul regizoral, fără a cădea nicio clipă în melodramă facilă. Iar finalul, tristul final, ne destramă – fără a o condamna – iluzia încrederii în poveşti cu zâne şi feţi frumoşi... Ajunşi în Constanţa, cei doi înnoptează în apartamentul gol al unei prietene a tinerei. Aici au revelaţia dragostei lor, dar, dintr-o delicateţe funciară, ea nu se consumă fizic. Dimineaţa, bărbatul o lasă pe femeie dormind şi coboară să cumpere o sticlă de lapte şi o franzelă. La întoarcere, pierdut într-o mare de blocuri identice, nu mai reuşeşte să găsească adresa de unde a plecat cu câteva minute în urmă... Chipul lui Gheorghe Visu exprimă acum, într-o secvenţă antologică, derută, disperare, tristeţe, resemnare: a fost adevărat ce s-a întâmplat?... şi dacă ar fi fost, nu putea să mi se întâmple tocmai mie, nu putea să dureze!...

Cei doi protagonişti interpretează aici rolurile vieţii. Personajul Oanei Pellea este de o delicateţe cuceritoare. Puţine sunt personajele feminine din filmul românesc care să o poată concura pe această tânără în firescul şi autenticitatea trăirii pe care i-o conferă Oana Pellea. Iar Gheorghe Visu n-a fost niciodată mai natural decât în acest rol atipic pentru el (în general prototipul „durului” – chiar dacă uneori cu suflet tandru, ca în Să mori rănit din dragoste de viaţă al lui Mircea Veroiu), amestec de stânjeneală, naivitate, candoare, discreţie şi, mai presus de toate, bunătate, acea bunătate pe care vârsta şi alte „ingrediente” ale vieţii ne face să o reprimăm, să o uităm, să o ignorăm – la noi, ca şi la ceilalţi. Uşor supărătoare muzica lui Adrian Enescu (altfel un foarte bun compozitor de muzică de film): cel mai adesea stridentă, prea „tare”, prea „vedetă”, în prima parte a filmului cel puţin (probabil că, după o vreme, te obişnuieşti cu ea...).

Unde la soare e frig aparţine genului aceluia de filme simple fără a fi simpliste care, aparent, se nasc aproape din nimic, nu trec neobservate la premieră, dar îşi relevă valoare abia odată cu trecerea timpului. Revăzut azi, filmul lui Bogdan Dumitrescu spune mai mult decât în urmă cu două decenii. Atemporal ca însăşi sentimentele umane, ar fi putut la fel de bine să fie făcut în anii ’50, ca şi în anii 2000. Dar, deşi între timp populaţia lumii a crescut, publicul care vibrează la frumuseţea acestui gen de filme a scăzut simţitor... Dincolo de orice considerente, Unde la soare e frig este unul dintre cele mai bune filme ale cinematografiei române, care ar trebui, alături de încă vreo câteva – nu foarte multe – titluri, relansat în cinematografe.

Următoarele filme ale lui Bogdan Dumitrescu (care mai semnează şi Bogdan Dumitrescu-Dreyer) nu se ridică la nivelul momentului de graţie al debutului. Deşi denotă o reală sensibilitate şi este performant sub aspectul dirijării echipei de actori-copii, următorul film al regizorului – Acolo unde ochii dor (Thalassa, Thalassa! / Rückkehr zum Meer, Germania / România, 1994, pe un scenariu realizat în colaborare cu Ioan Groşan) – nu confirmă premisele, rămânând o metaforă sterilă, deşi a avut un parcurs festivalier onorabil.[3] Die letzte Station (Germania / România, 1999; regizorul este co-scenarist într-o echipa ceva mai numeroasă) nu a rulat în România, dar ecourile sunt mult mai palide în comparaţie cu precedentele titluri. Camera ascunsă (Germania / România, 2004; sc.: Lia Bugnar, Ana-Valentina Florescu) putea să fie o revenire în forţă, pe cu totul alte coordonate: ale filmului de acţiune, dacă nu ar fi fost ratat cu superbie de la început până la final. Scenaristic, povestea are tot ce vrei: ritm, suspans, răsturnări de situaţii, acţiune, chiar umor ş. a., ş. a. – mai puţin har regizoral sau, pentru a fi mai corecţi, o vădită inapetenţă a regizorului pentru thriller.

Bogdan Dumitrescu ar putea să se reabiliteze prin filmul pe care îl finalizează în prezent, o nouă ecranizare a nuvelei Moartea lui Ipu de Titus Popovici avându-l pe Gerard Depardieu în rolul principal, la concurenţă cu mai vechea adaptare cinematografică a aceleiaşi excepţionale nuvele – Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1971), unul dintre cele mai bune filme ale lui Sergiu Nicolaescu cu un Amza Pellea de neuitat în rolul lui Ipu.


[1] Născut în 1962 la Bucureşti, emigrează împreună cu părinţii în Republica Federală Germană, la Frankfurt; revine în România după 1990.

[2] Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2011, pp. 529-530.

[3] „Realizatorul lui Unde la soare e frig integrează genul road movie în metaforita caracteristică filmului european în general, şi a celui românesc în special.” (Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2002, p.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Film legat

Unde la soare e frig

Unde la soare e frig – România–Germania, dramă, 1991. Regizor: Bogdan Dumitrescu. Actor: Gheorghe Visu, Oana Pellea, Dan Păduraru.

  • Părerea cititorilor
    10/10 · 1 părere
  • Părerea ta?

Articole similare

Debuturi importante din anii ’90 (I.) - Florin Codre

Debuturi importante din anii ’90 (I.) – Florin Codre

Textul de faţă deschide o serie de miniportrete ale regizorilor debutanţi demni de luat în seamă în cel mai trist deceniu al cinematografiei române, 1991–2000. Ne oprim, deocamdată, doar asupra acestui deceniu deoarece istoria filmului românesc de după 2000, cu succesul nesperat, dar nu inexplicabil înregistrat, este (sau se presupune a fi) mai bine cunoscută spectatorului/cititorului. Începem, nu chiar întâmplător, cu Florin Codre. Opera prima şi, probabil, cântec de lebădă, Şobolanii roşii este o ars poetica de o valoare care depăşeşte conjuncturalul, vizionabilă şi azi, fără a dobândi însă statutul de operă de excepţie.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro