Robert McKee: Story

Nándor Jakab-Benke

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Festivalul Internaţional de Film Independent ANONIMUL
Ediţia a 9-a, 6–12 august 2012

Am fost pentru prima dată în Delta Dunării şi am fost pentru prima dată la festivalul Anonimul. Se pare că am cam întârziat cu ambele: călătoriile prin Deltă s-au scumpit, din ce în ce mai multe rucsacuri îşi fac apariţia în zona cu floră şi faună extraordinare (se spune), iar festivalul – judecând după articolele şi amintirele celor care m-au precedat – devine din ce în ce mai mult un pretext pentru plozii răzgâiaţi din capitală să „se desfăşoare” în voie într-un loc exotic dar totuşi confortabil.

Locaţia

Locaţia este Sfântu Gheorghe, din judeţul Tulcea, un sat pescăresc mic dar cu atât mai vechi. Este un loc foarte interesant: departe de tot, într-unul dintre colţurile cele mai estice ale României, la vărsarea Dunării în Marea Neagră, care din lipsă de orice altă alternativă încearcă să se susţină din turism. Casele din această regiune nisipoasă şi mlăştinoasă ce emană atmosferă apocaliptică sunt mici şi ar avea un aer turcesco-bizantin dacă nu ar avea acoperiş de tablă. În schimb, pensiunile mai nou construite ne îmbie cu acoperişuri de stuf şi printre acestea tăbliţele mâzgălite cu mâna ce fac reclamă la excursii cu barca sunt adevărate pete de culoare. Aşa-numitul „centru” ne arată imaginea unui sat care încearcă să-şi păstreze ultimele fărâme de identitate, unde printre ultimele bastioane ale construcţiilor comuniste îşi fac loc şi clădiri vechi şi interesante, cum este cafeneaua „Visconti”. Pe când încep să mă bucur de faptul că în acest loc pitoresc trăiesc atât de mulţi cinefili aflu că nu este vorba despre neorealistul nostru preferat ci despre un cartograf genovez cu acelaşi nume din secolul al 14-lea care a pus satul pe hartă. 

Festivalul

Festivalul este cu doar doi ani ma tânăr decât TIFF din Cluj, dar în timp ce pe an ce trece acela este din ce în ce mai mare şi mai renumit, limitele festivalului Anonimul sunt clare: sătucul, cu campingul său, cu cele două săli de cinema plus cinematograful în aer liber, şi cam atât. Ceea ce poate fi cuprins aici (şapte filme de concurs, un pumn de  scurt-metraje şi filme animate, şi câteva prezentări „informative”) este tot ce ne-a putu oferi Anonimul în acest an, iar datorită programului destul de slab, filmele au fost repetate încontinuu. Ceea ce ai pierdut înainte de masă în sala 1, poţi recupera în sala 2 după amiaza, dar dacă ai fost mahmur toată ziua poţi recupera programul întregii zile în cinematograful în aer liber, noaptea. Asta în caz că nu plouă. Nu există bilete de intrare, dar dacă bănuiala mea se dovedeşte a fi adevărată (adică faptul că întregul festival există doar pentru a promova campingul) atunci oricum se recuperează banii din chiria locurilor pentru cort (de care cei mai de viaţă, ca noi, pot scăpa) şi din preţurile practicate pentru mâncare – cam la fel de repetitivă ca programul – şi la baruri. 

Imaginea festivalului pare să fie Florin Piersic junior, care deschide şi închide festivalul cu o lejeritate aproape exagerată, Din când în când apare un Tudor Giurgiu (al cărui film cu melci a apărut la proiecţia informativă, iar cealaltă, Un alt Crăciun a concurat), sau legenda VHS, Irina Nistor, recunoscută după vocea ei, dar marile nume – cel puţin anul acesta – au lipsit. Se pot pune întrebări despre regizorii filmului, după proiecţie, dar publicul nu prea doreşte să facă acest lucru, astfel încât prezenţa invitaţilor pare zadarnică. De asemenea din punctul de vedere al tehnologiei, Anonimul este cam sărăcăcios: câteva filme sunt de 35 mm, un adevărat deliciu pentru ochi, dar orice alt suport de film produce o imagine neclară, cu pixeli, ştearsă şi câteodată întinsă, nemaivorbind de sunet. Deci dacă sunteţi pretenţioşi la calitate, nu prea are rost să bateţi atâta drum, cu un proiector obişnuit, cu o pânză albă şi nişte copii divx obţineţi acelaşi efect în grădină. În plus de asta, primiţi aceiaşi ţânţari. Dar cel puţin nu există juriu, premiile sunt acordate în funcţie de voturile publicului.

Şi dacă tot veni vorba de oameni: publicul este eclectic, dar în comparaţie cu un festival „serios” se vede de la o poştă că aceşti oameni nu se trezesc şi nu se culcă cu filme. Marea majoritate a tinerilor prezenţi la festivalul Anonimul este „hipster” din capitală, care nu poate trăi fără iPad, iPhone, sau iNumaiştiuce. Desigur, se uită la un film, nici măcar nu sare în sus cu nerăbdare la câte-o scenă mai lungă, dar se vede că trage doar de timp până se duce la plajă sau până la concertul de seară. În primele zile se poate trăi confortabil în camping, dar de la jumătatea festivalului încolo sosesc tot mai mulţi oameni, deci cozile la duşuri şi la cantină sunt din ce în ce mai lungi, se înmulţesc cântăreţii beţi, şi pericolul că nu mai prindem loc la câte-un film mai popular este din ce în ce mai mare.

Filmele

Programul filmelor de lung metraj oferă şapte producţii: Alpii (Alpeis) a fost prezent şi la TIFF, la fel stau lucrurile şi cu filmul premiat, pe merit, al lui Radu Jude, Toată lumea din familia noastră(care a căştigat şi acolo), ba mai mult, a trecut şi pe la cinematografe, deci sunt doar cinci filme care să-mi ofere experienţe noi. La PlayaDC, mai treacă – meargă, dar nu este deloc nou: o poveste a sărăciei, ca celelalte, doar că aceasta are loc în Bogota. Deşi prima peliculă a lui Juan Andres Arango Garcia a sosit tocmai de la Cannes, acesta nu oferă nimic în plus faţă de exotismul columbian, şi în afară de acest aspect nimic nu justifică prezenţa Un certain regard: imagini gălbui, ca decolorate de soare, folosirea camerei de mână, clişee „de autor” plicticoase ne povestesc maturizarea tânărului protagonist de culoare, în timp ce acesta trage cu ochiul în lumea drogurilor, a tunsorilor ciudate şi nu în ultimul rând al albilor.

Filmul senegalez La Pirogue soseşte tot din categoria Un certain regard al festivalului de la Cannes, dar este cu mult mai interesant: şi această peliculă este povestea sărăciei, de asemenea are în centru popoare exotice, dar datorită prezenţei elementelor clasice al filmelor de aventură ce apar în dramaturgie, aceasta devine şi palpitantă, nu doar „frumoasă”. Iar fraza „bazat pe o întâmplare reală” întotdeauna are efect asupra glandelor lacrimale... Din film aflăm că africanii au încercat/încearcă să ajungă în Europa în speranţa unei vieţi mai bune, călătorind pe bărci rudimentare, mulţi dintre ei mor pe drum. Filmul prezintă povestea unui grup „colorat” alcătuit din 30 de bărbaţi şi o femeie (printre călători sunt guineeni, senegalezi, adesea nu se înţeleg ei între ei) care înfruntă Oceanul Atlantic pentru a ajunge în Spania. Între timp se strică motorul, atmosfera este încinsă şi de conflictele interne şi de lipsa mâncării... nu-i aşa că are atmosferă de roman de Jules Verne? Lipsa unei poveşti originale este compensată de interpretatea autentică a actorilor şi atmosferă sinceră; filmul a terminat pe locul al 3-lea la votul publicului. 

Din programul filmelor de concurs merită atenţie pelicula J'aime regarder les filles (care la festival a fost proiectat sub titlul simplu de 18+) care câteodată pare să fie un film atristic tipic franţuzesc cu nişte elemente de gen pe ici pe colo, altă dată pare să fie o comedioară romantică cu elemente de seriozitate regizorale, toate acestea colorate cu accesele de isterie ale iubirii/erotismului adolescentin. Cel mai interesant aspect al filmului este că se petrece în trecutul nu foarte îndepărtat: începe în 1981, în ajunul alegerii lui Mitterand în scaunul prezidenţial, şi are în centru aventurile lui Primo, băiat de origine italiană, aflat în pragul bacalaureatului şi cu situaţie materială destul de precară, care încearcă să găsească o cale, cu minciună dacă e nevoie, să intre în lumea şi chiloţii celor bogaţi. În ciuda deznodământului marcat de clişee, filmul poate fi descris ca plăcut, şi îmi pare rău că nu există un fel de directivă europeană care ar reglementa răspândirea degradării estetice hollywoodiene în favoarea unor filme de acest gen în cinematografele uniunii.

Et caetera

Din concursul scurt metrajelor aş menţiona doar pelicula premiată: Pui, cartofi prăjiţi şi o Cola care a primit pe merit cele mai multe voturi. Deşi povestea în sine, minimalismul şi felul în care actorii şi povestea sunt direcţionaţi ne lasă să înţelegem că aceste aspecte au fost influenţate de grupul Puiu-Porumboiu-Mungiu, am putea urmări cele trei personaje în aceeaşi ipostază timp de o oră şi jumătate: cele două bunici îşi duc unica nepoată la mare. Doar că cele două bunici nu se suportă, iar fetiţa nu vorbeşte o boabă româneşte, fiind născută în America. Acest trio are un potenţial imens, o parte este exploatată de filmuleţul de 15 minute – poate actorul devenit regizor va exploata şi mai mult acest potenţial, în cadrul unui film de lung metraj. Deoarece din păcate pur şi simplu nu există piaţă pentru scurt metraje.

În secţiunea OFF România am putut urmări câteva piese interesante: de pildă a fost prezent Radu Gabrea, care şi-a prezentat filmul despre ultimele zile ale cuplului Ceaşescu (Trei zile până la Crăciun) în faţa unei săli arhipline şi a fost partenerul de discuţii al singurei întâlniri serioase cu publicul. De asemenea şi Dan Chişu şi-a prezentat filmul Şi caii sunt verzi pe pereţi, care prezintă sărăcia din România într-o perspectivă interesantă: povesteşte despre oameni care fac lucruri prosteşti în speranţa că se vor îmbogăţi peste noapte. Acţiunea se derulează pe două fire, dintre care unul este genial, iar celălalt este slăbit atât de prestaţia actorilor cât şi de poveste în sine. Cu toate acestea se pare că Dan Chişu, (un alt !) actor devenit regizor, este un nume care trebuie reţinut, mai ales pentru că îşi regizează filmele din fonduri proprii fără un sfanţ de la CNC, iar filmele sunt din ce în ce mai bune. 

De altfel, festivalul a fost deschis de pelicula The Door de Istvan Szabo, cu o dublare în engleză ridicolă, şi aparent publicului i-a plăcut foarte mult melodrama redundantă. În schimb pelicula de încheiere, Albert Nobbs, nici nu a fost proiectată, deci cei care nu s-au culcat toată noaptea şi au aşteptat în ploaia care ţărăia ca să vadă acest film au avut ocazia să se enerveze înainte să o pornească pe Dunăre cu barca sau cu vaporul şi să părăsească Sfântu Gheorghe. 

Trebuie să recunosc că festivalul Anonimul a fost o experienţă interesantă. Din punct de vedere al filmelor prezentate părea să fie un fel de petrecere de a doua zi al TIFF-ului, iar în ceea ce priveşte atmosfera aceasta oscila, destul de sălbatic, între paradisiac şi apocaliptic. Totuşi, în timpul înfruntării cu ţânţarii şi cu publicul în permanentă mişcare am reuşit să capturez câteva momente frumoase, nemaivorbind de malul mării. În schimb nu ştiu de ce a fost denumit festivalul Anonimul. Poate ştie cineva...

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro