Robert McKee: Story

Márton Jankovics

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

O idilă plină de fantome
Alfred Hitchcock: Rebecca, 1940

Se părea că Hitchcock a reuşit să câştige simpatia Academiei cu primul său film american, deoarece Rebecca a câştigat o mulţime de premii la gala decernării Oscar-urilor din 1940. Puţini s-ar fi gândit că regele genului thriller va fi în acelaşi timp şi cel mai mare învins al istoriei Oscar-urilor. Deşi marele maestru al filmelor înfiorătoare ocupă un loc destul de prestigios în „panteonul celor lăsaţi la o parte”.

Alfred Hitchcock: Rebecca - afişul filmului

În decursul carierei sale a fost nominalizat de şase ori pentru titlul de cel mai bun regizor, dar niciodată nu a reuşit să încaseze micuţa statuie cheală. Mulţi uită (în anumite cazuri chiar şi Truffaut) că succesul peliculei Rebecca nu a îmbogăţit palmaresul legendarului regizor ci pe cel al nu mai puţin legendarului producător, David O. Selznick. Astfel, Hicthcock a devenit în zadar regizorul emblematic al Hollywood-ului, opera sa nu a fost recunoscută niciodată în timpul carierei sale prolifice. Membri Academiei au încercat să repare această greşeală de neiertat cu un Oscar pentru opera de viaţă în 1968.

Interesul Hollywood-ului pentru Hitchcock a fost trezit cu ani în urmă, de succesul de peste ocean al peliculei Bărbatul care ştia prea mult din 1934. Totuşi, invitaţia lui Selznick de a regiza un film grandios despre tragedia Titanicului a sosit la o distanţă de câţiva ani, în 1938. Într-un final producţia gigantică a eşuat şi ea pe icebergul problemelor financiare, astfel Hitchcock a primit o materie primă mult mai accesibilă pentru debutul său hollywoodian.

Rebecca a fost adaptată din romanul acelei Daphne du Maurier a cărei operă de viaţă a constituit o sursă de inspiraţie continuă pentru Hitchcock, deoarece cu un an înainte pelicula Jamaica Inn şi cu mai mulţi ani după Birds au fost adaptate după romanele acestei scriitoare.

Alfred Hitchcock: Rebecca

Povestea este până la urmă o melodramă gotică care a fost îmbunătăţită cu un filon criminalistic  plin de mistere – acest lucru a fost suficient pentru Hitchcock ca să desfăşoare potenţialul pentru thriller ce se ascundea în povestea de dragoste. Astfel, aproape că a reuşit să fabrice o poveste cu fantome din povestea de dragoste a eroinei naive, care provine dintr-un mediu sărac şi al aristocratului melancolic. Diferenţa faţă de cele mai multe melodrame o constituie faptul că obstacolul din calea îndrăgostiţilor nu este diferenţa de clasă socială ci fantoma Rebeccăi, soţia precedentă, care şi-a pierdut viaţa într-un accident pe mare destul de misterios. Moşia Manderley şi castelul în stil gotic din mijlocul acesteia sunt scena perfectă pentru acţiunea plină de mistere. Rivalizarea cu soţia decedată o supun pe cea nouă unor chinuri serioase, aceasta fiind nevoită să-şi dea seama că Rebecca are avantajul terenului de acasă la Manderley. Deci nu este de ajuns că eroina noastră blândă trebuie să se obişnuiască cu ritualurile obositoare ale vieţii de aristocrat, mai trebuie să accepte şi faptul că umblând aiurea pe coridoarele ce formează un labirint la fiecare pas dă nas în nas cu amintirea primei soţii: aripa de vest a castelului funcţionează ca şi mausoleu ce păstrează relicvele decedatei. Responsabilă pentru acest aspect este în primul rând Mrs. Danvers, servitoarea loială Rebeccăi şi dincolo de moarte, care cu planul ei diabolic încearcă să o distrugă pe uzurpatoare.

Alfred Hitchcock: Rebecca

Spectatorul cu greu poate scăpa de ideea că Mrs. Danvers nu este doar pontiful suprem al acestu cult bizar ci este de fapt fantoma răzbunătoare a Rebeccăi însăşi. Această suspiciune este trezită pe de o parte de concepţia celor trei limbaje formale ale filmului, deoarece Hitchcock nu arată această figură îmbrăcată în negru niciodată în mişcare, sugerând astfel că ea este prezentă peste tot. În acelaşi timp efectul fantomatic nu ar fi complet fără intrepretarea înfiorătoare a lui Judith Anderson, faţa căreia este la fel de inertă ca o mască mortuară (bineînţeles că regizorul nu a lăsat nimic pe seama întâmplării şi contrastul cu faţa speriată a lui Joane Fontaine scoate şi mai mult în evidenţă această lipsă totală de sentimente).

Alfred Hitchcock: Rebecca

Până la umră această competiţie pentru Manderley şi stăpânul acesteia se termină cu victoria tinerei soţii, dar înainte de aceasta este servit cel mai sofisticat hering roşu din toată cariera lui Hitchcock: Deoarece trucul dramaturgiei menit să inducă spectatorul în eroare nu are scopul să menţină necunoscută identitatea criminalului până la final, aspect caracteristic pentru filmele de genul „whodunit” (cine a comis-o), ci prezintă o imagine falsă despre motivaţia uneia dintre personajele principale. Conflictele acţiunii apar într-o lumină cu totul nouă când ne dăm seama că Maxim de Winter nu este măcinat de doliu, ci de frică – melodrama de dragoste ce avansa în ritm lent dintr-o dată devine un thriller de sală de judecată cu ritm alert.

Alfred Hitchcock: Rebecca

La o analiză mai atentă ne dăm seama că prima peliculă americană a lui Hitchcock este de fapt un film englezesc în esenţă, dacă nu luăm în calcul acel aspect deloc neglijabil că a fost turnată la Hollywood. Filmul a fost regizat de un regizor englez, cu o distribuţie de actori englezi, dintr-un roman al unei scritoare englezoaice. America a fost reprezentată de producătorul David O. Selznick, ce avea o mână de fier şi care a dezvoltat o relaţie profesională destul de furtunoasă cu Hitchcock, şi el cu temperament dictatorial. Cei doi păpuşari şi-au dat cea mai mare bătălie în legătură cu finalul peliculei: Selznick voia în ruptul capului ca fumul ce se ridica din castelul incendiat să formeze un „R” gigantic pe cer, în schimb Hitchcock a subminat această idee destul de deplasată. Rezultatul final al unui compromis atins cu greu a fost o soluţie mai puţin stilizată: toate pernele cu monogramul „R” aveau să cadă victime incendiului. Poate chiar din cauza acestor decizii care i-au forţat mână a spus Hitchcock cu mai multe decenii după aceea că Rebecca nu este „un adevărat film hitchcockian”. În orice caz timpul a dovedit exact contrariul acesti decizii severe deoarece în peliculă se pot descoperi germenii motivelor hitchcockiene ce vor reveni în peliculele următoare. În acest film apare pentru prima oară şi cu intensitate figura ameninţătoate a femeii ce vrea să posede totul, care apoi apare adesea în partea americană a operei de viaţă (Notorious, Psycho) – figura Rebeccăi poate fi văzută şi ca varianta dusă la extrem al caracterului de femme fatale, căci reuşeşte să-i manipuleze pe toţi când de fapt, din punct de vedere fizic, nici nu este prezentă. Aici apare şi motivul obsesiei extreme, iar scena de deschidere la malul mării ne duce cu gândul la Vertigo.

Alfred Hitchcock: Rebecca - Hitchcock, Joan Fontaine şi Lawrence Olivier

Rebecca este deci un film cu adevărat hitchcockian. Aşa cum însuşi maestrul a fost nevoit să recunoască la insistenţele lui Truffaut: „Funcţionează şi după multe decenii, aş vrea să ştiu şi eu, de ce”.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Film legat

Rebecca

Rebecca – Statele Unite ale Americii, film mistic, film romantic, thriller, 1940. Regizor: Alfred Hitchcock. Actor: Laurence Olivier, Joan Fontaine, George Sanders, Judith Anderson, Nigel Bruce, Reginald Denny, C. Aubrey Smith, Gladys Cooper, Florence Bates.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10 (1)
  • Părerea ta?

Articole similare

Anatomia unei crime politice - Costa-Gavras: Z, 1969

Anatomia unei crime politice – Costa-Gavras: Z, 1969

Judecata evenimentelor anilor 1968, a revoluției studențești și a primăverii pragheze este duală chiar și în zilele noastre. Singura certitudine este că istoria filmului a intrat într-o nouă eră prin activismul politic al regizorilor filmelor moderniste aflate în renaștere. În timp ce Godard, Marker, Truffaut au încercat să creeze propagande agitatoare mai ales pe plan teoretic, tânărul regizor Constantin Costa-Gavras aproape că a incendiat opinia publică prin filmele sale politice de acțiune.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro