Robert McKee: Story

Horaţiu Damian

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Pe note de film 1.

Abordăm, cu rândurile de mai jos, un domeniu pe cât de mirific pe atât de necunoscut: muzica românească de film. E un continent neexplorat, cu multe semne de exclamare. Harta sa ar fi împănată cu expresii de genul hic sunt leones, dar şi cu exemple glorioase şi realizări de vârf.  Compoziţiile care au înviorat coloana sonoră a filmelor româneşti depăşesc, de multe ori, în calitate filmele pentru care au fost pregătite. Iar împrejurarea în care compozitorii se dovedesc mai moderni ca filmele şi regizorii pe care-i servesc nu constituie un accident, ci mai degrabă regula. 

În acest material subiectivismul îşi arată, din nou, colţii, la fel ca în mica incursiune în scenaristica românească. Se adaugă problema spaţiului şi a dimensiunii materialului, care stopează net orice fantezii cu pretenţii la exhaustivitate. Vom avea, deci, o selecţie subiectivă, din care lipsesc compozitori meritorii precum Anatol Vieru sau clujeanul Hari Maiorovici, dar şi mulţi alţii. Nu le contestăm meritele, pur şi simplu lăsăm opera lor cinematografică spre examinarea celor care sunt mai interesaţi şi mai cunoscători ai realizărilor respective.

Epicul de mănăstire

Aici se cuvine făcută următoarea observaţie: spre deosebire de alte ţări, mai civilizate şi mai dezinvolte într-ale cinematografului, la noi nu au apărut şi nu dau semne că vor fi editate curând selecţiuni audio sau CD-uri cu muzică de film. Moştenitorii Electrecordului şi ai Studiourilor Buftea dorm liniştiţi, cu fundul pe bogăţiile lor muzicale, ca să-l parafrazăm pe poet, deşi, cel puţin în cazul numelor pe care le vom prezenta mai jos, CD-uri în mai multe volume cu muzica lor de film ar constitui doar un act întârziat de dreptate. Ba ar avea şi potenţial de piaţă, în condiţiile unui marketing inteligent. Le urăm respectivilor dormire netulburată şi în continuare.

Primul nume pe lista noastră este Theodor Grigoriu. A fost compozitorul tuturor filmelor lui Liviu Ciulei – un regizor foarte bun – dar şi al filmelor lui Mircea Drăgan – un regizor foarte slab. Însă capodopera sa componistică va rămâne legată de două dintre peliculele mai puţin (sau deloc!) talentatului veleitar, Fraţii Jderi (1973) şi Vaslui 1475 (1975). Suita Ştefan cel Mare,care ilustrează cele două titluri, atinge culmile sublimului. Nu e vorba doar de tema centrală, genială prin ea însăşi, măreaţă şi înălţătoare, ajunsă cortină sonoră pentru multe emisiuni patriotice, chiar şi după zeci de ani. Ci şi, spre exemplu, de tema Mănăstirii Putna, care se poate asculta, fugar, în primul dintre filmele amintite compoziţie aerată, sugerând un Ierusalim coborât pe plaiurile bucovinene. Superbă este şi tema Recviemului, care apare, aşa cum se şi cuvine, la rememorarea celor căzuţi, fie în prima peliculă, fie, mai de efect, în a doua, în secvenţa în care voievodul merge pe câmpul de bătălie presărat de trupurile celor căzuţi.

În general, această glorioasă coloană sonoră, extrem de expresivă şi dramatică prin ea însăşi, constituie una din atracţiile principale ale producţiilor gemene (Gheorghe Cozorici ar fi cealaltă). În rest, Mircea Drăgan ratează subiectele cu aplombu-i cunoscut, mărginindu-se la spectaculosul senzaţionalist şi ignoră cu suficienţă toate posibilităţile dramatice care ar plasa filmele pe orbita interesului. Rezultă nişte peplumuri medievale româneşti de categoria B, lente şi plicticoase în pofida premisei spectaculare, apte cel mult pentru a ilustra vizual lecţia de istorie, şi o suită simfonică perfect cantabilă şi spectaculoasă, dar niciodată performată în public. Câştigul stă în cea din urmă. 

Un compozitor pentru cei înfrânţi

Tiberiu Olah, pe care maghiarii îl alintă Oláh Tibor, este un produs autentic al spaţiului ardelean şi un recordman al muzicii de film româneşti. Semnează muzica pentru zeci de producţii cinematografice, câteva dintre suitele şi temele sale tinzând spre capodoperă.

Am începe analiza de la coloana sonoră a filmului Meandre (r. Mircea Săucan, 1967), dar nu putem separa contribuţia compozitorului de muzica documentarului proiectat ca film în film, ca şi de inserturile de muzică din repertoriul clasic (mai ales în superba secvenţă finală). Însă există alte compoziţii care-i asigură lui Olah nemurirea artistică, cel puţin în mintea şi inima sectanţilor filmului românesc.  

Înainte de a le prezenta să observăm că Tiberiu Olah este un compozitor al melancoliei, al înfrânţilor. Aici devine el cel mai bun, într-o asemenea tematică i se developează în mod optim resursele creativităţii, pe aceste stări, de fapt sau de spirit, îşi dă întreaga măsură a valorii. În zugrăvirea respectivelor personaje şi urmărindu-le în lungul filmelor, el îşi poate permite să fie epic fără a cădea în păcatul găunoşeniei. Devine un somptuos cu premeditare, dar unul de bună calitate.

Dintre zecile de coloane sonore, prima asupra căreia ne oprim este cea din Mihai Viteazu (megaproducţie semnată Sergiu Nicolaescu, 1971). Odată pentru că filmul – unul din cele două jidai geki româneşti valabile – fixează standardul foarte sus (Întoarcerea lui Vodă Lăpuşneanu, de Malvina Urşianu, ar fi celălalt termen al comparaţiei, într-o nişă tematică unde colcăie epigonii fără vocaţie). Iar coloana sonoră imită prin puterea exemplului, până acolo că semnalele de bucium autentice, prelucrate de Tiberiu Olah, fac epocă în acompanierea muzicală a secvenţelor de bătălie. Suita Mihai Viteazul are maiestuozitate, dar şi lirism. În partea dedicată momentelor de biruinţă, (ieşirea la mare, întâlnirea cu dragostea care ar fi putut să fie etc.) linia melodică e auto-reflexivă, fără a-i lipsi promisiunea unei lumi mai bune, a unei ne-utopice împărăţii divine pe pământ. Partea dedicată intrării în Alba Iulia are măreţie şi un uşor parfum medieval. Tot în soundtrack intervin câteva cânturi ortodoxe de mare forţă, interpretate cu ajutorul unor corişti foarte buni.

Muzica-personaj

Tiberiu Olah înlănţuie performanţa cu cea dintr-un film-oglindă a poporului român, şi de aceea nu prea scos la înaintare: Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (r. Sergiu Nicolaescu, 1972). Tema muzicală principală (reluată în diferite variante) are ceva din fragilitatea unei flori scoasă în ger, dar în acelaşi timp conţine în sine germenii demnităţii mereu umilite, dar niciodată înjosite. Una din rarele capodopere ale cinematografiei româneşti are parte de o muzică pe măsură, obsedantă la fiecare ascultare. 

În călătoria noastră prin tărâmul coloanelor sonore ajungem la o altă pièce de résistance –  avem în vedere Trecătoarele iubiri (r. Malvina Urşianu, 1974). Din nou, dominantă e somptuozitatea,  leitmotivul principal îmbinând simfonicul cu interpretarea solo de nai a lui Gheorghe Zamfir. Suita comunică ceva din măreţia întâlnirii cu pământul natal, văzută ca un fapt împărătesc, dacă ar fi să-l parafrazăm pe Mihail  Sebastian. Şi să nu uităm tema Reîntâlnirii, un andante răscolitor, la malul mării, venirea Silviei Popovici şi a lui Gheorghe Motoi, unul spre celălalt, câştigându-şi dreptul de a sta cu brio în cetatea antologiei cinematografice româneşti.

Puterea şi adevărul (r. Manole Marcus, 1972), spune povestea unor prieteni (şi tovarăşi) încrezători într-un ideal, care ajunge să îi învrăjbească şi să-i arunce în tabere opuse. La sfârşit, nu va exista nici un învingător, ci doar învinşi. Muzica filmului devine ea însăşi personaj, e mlădioasă, exprimă încredere, deznădejde, speranţă, resemnare, în sfârşit cunoaştere de o esenţă superioară – toate astea pe spaţiul a câtorva măsuri. Filmul e mare la propriu, în două serii, dar se aşează foarte bine pe această unică linie melodică, pe cât de versatilă pe atât de – iarăşi – maiestuoasă.

În sfârşit, o ultimă coloană sonoră pe care o propunem atenţiei cititorilor va rămâne cea din Osânda lui Sergiu Nicolaescu (1976). Tema centrală are o structură aparte: primele măsuri sunt aproape ironice, scrise într-un andantino moderato. Lor le urmează o frază muzicală amplă, conţinând mai mult interogaţie decât concluzie, dar care se mulează foarte bine pe film.

All that jazz

Încheind socotelile cu aceşti doi mari, trebuie să menţionăm că atât Theodor Grigoriu cât şi Tiberiu Olah creează, în stilul clasic, veritabile suite simfonice cu orchestraţii ample şi linii melodice somptuoase, un stil care azi nu se mai practică (cel puţin în România) pentru că nu se mai fac filme potrivite pentru ele. Dar în producţiile amintite mai sus aceste muzici se inserează cu naturaleţe şi autoritate, amplificând potenţialul dramatic al naraţiunii.

Următorii doi compozitori sunt exact opusul precedenţilor: formaţi la şcoala jazz-ului, a ritmurilor de estradă, ei naturalizează muzica uşoară pe coloana sonoră a filmului românesc, îi acordă cetăţenie. Dar o fac cu talent şi fără veleitarism gol, spre deosebire de alţi colegi de-ai lor.

George Grigoriu cunoaşte succesul de timpuriu, ca membru al celebrului Trio Grigoriu, apoi în calitate de compozitor consacrat al unor vedete ale timpului, ca Margareta Pîslaru. Semnează câteva coloane sonore pentru filme de mare sau mic ecran, spoturi publicitare etc. Dar glorie îi vor aduce muzicile pentru Operaţiunea Monstrul (r. Manole Marcus, 1976) şi seria lui Mărgelatu, cu un vârf muzical numit Drumul oaselor (r. Doru Năstase, 1980). Primul titlu, comedie contemporană (pentru acea vreme) de probleme şi situaţii, va fi alduit cu o frază sonoră sprinţară, coborâtă din experienţa cafe-concertului, o muzică cu efect de binedispunere, optimism şi amuzament, deşi nescutită de o undă melancolică.

Pentru filmele cu Mărgelatu miza era găsirea unei linii melodice adecvate pentru acest ciclu de western românesc: să fie de western, dar să nu amintească de-o imitaţie avortată la Sergio Leone; să fie şi suficient de neaoşă, fără ostentaţie. Creaţia lui Grigoriu e şi modernă, dar se şi integrează în  trama paşoptistă a poveştii, ne face martorii unei epopeii fără văcari, dar cu aventurieri de Levant, câştigând pariul atât în versiunea andantino cât şi în andante.

Richard Oschanitky a binemeritat de la scena jazz-istică românească, pentru talantul pe care i l-a oferit acesteia. Ca şi compozitor de muzică pentru film a semnat soundtrackuri prestigioase- Serata (r. Malvina Urşianu, 1971) sau Paraşutiştii (r. Dinu Cocea, 1973). Dar lovitura o va da cu lucrările componistice pentru Cu mâinile curate (specialitatea lui Sergiu Nicolaescu, 1972) şi Ultimul cartuş (acelaşi, 1973). E o muzică modernă, pentru vremurile când a fost compusă, în acelaşi timp evocatoare a acelei belle époqueidealizate, în care se desfăşura acţiunea celor două filme.

În excursia sau excursul nostru am ajuns la o staţie unde remarcăm cu plăcere contribuţia rockerilor (şi) la rubrica muzică de film. În apus asemenea colaborări sunt regula, dacă ar fi să ne gândim doar la Queen sau The Who. La noi ele reprezintă plăcute suprize.

Cei ce le-au dat soundtrack

Phoenix, legenda, intervine în geneza câtorva coloane sonore, făcându-le memorabile. Neoprindu-ne prea mult la Agentul straniu (r. Savel Stiopul, 1975), care preia o piesă de pe LP-ul Cantafabule, trebuie să amintim ciudăţenia numită Canarul şi viscolul (r. Manole Marcus, 1970). Film cu totul aparte, unic în cinematografia noastră, el pare construit, dac-ar fi să ne luăm după titlu, în jurul arhicunoscutei melodii Canarul. Iar muzica filmului evoluează prin versiuni instrumentale ale acestei melodii, şi  o face convingător, chiar dacă filmul rămâne doar o capodoperă posibilă, culminând cu o apariţie a formaţiei, ciudată şi ea, pentru că acţiunea filmului se petrece prin anii '30.

În sfârşit, cealaltă prestaţie Phoenix o reprezintă Nemuritorii (1974, film bun, de capă şi spadă, realizat de Sergiu Nicolaescu). Potpuri de piese de pe două albume ale formaţiei, Cei ce ne-au dat nume şi Mugur de fluier, deci la maxim nivel calitativ, filmul se mândreşte şi cu o versiune a melodiei Cocoşii negri. Prelucrare savantă după un cântec arhaic de Zori din Borlova, Banatul de munte, Cocoşii negri trebuia să intre în proiectatul volum II al albumului Cei ce ne-au dat nume. Presiunea oficială zădărniceşte proiectul, reducându-l către un singur volum, cunoscut până azi. Piesa va rămâne inedită până în 2005, şi atunci va apare într-o versiune diferită de cea din film.

În sfârşit, se cuvine să amintim aici numele lui Dorin Liviu Zaharia. Hippie (şi foarte bun interpret de sitar indian), profetic, boem, autor al unor opere rock până acum neinterpretate – Karma Kali Iuga sau Decameronul focului alb, Dorin Liviu Zaharia a făcut muzica destulor filme româneşti. A colaborat cu regizori ca Ioan Cărmăzan sau Şerban Marinescu. Marea sa performanţă o reprezintă Nunta de piatră (regia colectivă Dan Piţa-Mircea Veroiu, 1973) şi Duhul aurului (cu aceeaşi la realizare, 1974). Prima întreprindere înseamnă şi colaborarea cu Dan Andrei Aldea şi cu formaţia Sfinx (corectând puţin nedreptatea făcută grupului respectiv, cvasi-inexistent pentru cinematografia română). E un soundtrack cu influenţe preponderent sudiste, contrar tematicii ardeleneşti a filmului, dar care nu deranjează, pentru că îmbină sonorităţi arhaice cu prelucrarea zahariană, dându-le o aură psihedelică. Recomandăm mai ales sfâşietoarea bucată finală, care coincide şi cu finalul filmului. 

Duhul aurului e mult mai experimental, îşi trage rădăcinile mai mult din muzica tradiţională moţească, şi, în bună măsură, constituie un pariu cîştigat. Bucata pe care o recomandăm ar fi Un holoangăr n-are somn.  

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro