Robert McKee: Story

Horaţiu Damian

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Pe note de film 2.

Adrian Enescu este un modern care nu are nevoie de permisiune de la stăpânire. Alături de Mircea Florian se află în linia întâi a promovării muzicii electronice în România anilor '70, pionieratul său în domeniu materializându-se prin LP-ul din 1976, Basorelief. Dar colaborarea sa cu filmul începe trei ani mai devreme, când Mircea Veroiu îi facilitează debutul cinematografic, prin muzica de la filmul Şapte zile (1973). Compozitorul nu se limitează doar la aceste direcţii, el activează şi în muzica uşoară, unde se distinge prin câteva evergreen-uri pentru cântăreţii români – Bună seara, iubite, cu Loredana Groza şi Ion Caramitru în duet, datând din 1988, fiind cea mai cunoscută piesă, dar nu singura.

Electronica levantină

Am putea începe mica analiză a muzicii enesciene de film cu Tănase Scatiul (r. Dan Piţa, 1976) remarcabil mix compozit şi eterogen de elemente ultramoderne, clasice şi balcanice, într-un cocktail a cărui componenţă e dificil de izolat,  şi în care stilurile alternează, literalmente, la cîteva secunde. Sau să trecem direct la filmul Concurs (r. Dan Piţa, 1981), unde cădem pe o muzică extrem de spirituală, marcând tensiunea, misterul, acel ceva ascuns dedesubtul aparenţei. Piesa centrală e bine pusă în valoare în secvenţa de început, după care filmul virează spre un derizoriu care compromite suficient de mult daturile muzicii. 

Faleze de nisip, în regia aceluiaşi Dan Piţa, din 1983, îi dă prilej lui Adrian Enescu să compună o muzică gânditoare, reflexivă, în acord cu tonalitatea gravă a filmului – o altă ipostază a stării de fapt zugrăvită în Reconstituirea (r. Lucian Pintilie, 1969). Acţiunea se sincronizează bine cu muzica, rezultând un film „cu probleme” (atacat de însuşi Nicolae Ceauşescu la conferinţa de la Mamaia din vara lui 1983, cu negativul distrus în acelaşi an, interzis la difuzare până în 1990 etc.).

Dacă pentru filmul Ringul (r. Sergiu Nicolaescu, 1984) soundtrack-ul are sonorităţi ce duc cu gândul la disco, un curent la modă în vremea respectivă, Ciuleandra (r. Sergiu Nicolaescu, 1984) se remarcă prin două teme: una principală, a tensiunii, misterului unui dans arhaic de semnificaţia căruia domnii de la oraş nu se dumiresc veci, şi alta, a amintirii, a memoriei clipelor plăcute, într-un film fără idealizări, în trena cărţii. Ambele, dar mai ales ultima, rămân în amintirea celor care ascultă, prin suavitate, melodicitate, prin limpezimea de cristal care îndeamnă la reverie.

Adevărata revelaţie o va constitui muzica de la Pas în doi (r. Dan Piţa, 1985). Secvenţa de început demarează şi la propriu şi la figurat pe acordurile temei principale, obsedantă, pătrunzătoare, menită să te bântuie mult timp prin întrebările pe care le conţine în sine. Se mai aude, prin unele părţi ale filmului, şi o temă lentă, melancolică, a reveriei şi tihnei iluzorii, dar la fel de percutantă. Încât coloana sonoră de la Pas în doi rămâne unul din momentele de neuitat ale muzicii româneşti.

În sfârşit, recomandăm şi muzica filmului Rochie albă de dantelă (r. Dan Piţa, 1989), la care deosebim, pe de o parte, o melodie voluntară, aproape obraznică, în contrapunct cu una de o discreţie extremă, delicată, fragilă, dar aptă să exprime misterul marii treceri spre Dincolo.

Compozitorul mărturisea, într-un material pentru presă, că s-a simţit adeseori trădat datorită decalajului dintre muzica sa şi calitatea filmelor pentru care a compus. Poate tocmai de aceea, după 1990, a editat un LP intitulat Invisible movies, cu muzică pentru nişte filme imaginare, într-un demers similar celui prin care un regizor teatral de talia lui Alexandru Manea scria volumul de proiecte Spectacole imaginare.

Rafinamentul aventurierului de cursă lungă

Vasile Şirli reprezintă un destin aparte în galeria compozitorilor români de film. Meglenoromân (strămoşii lui proveneau din comunele macedonene Cupa şi Oşăni), naturalizat în Banat, el se împărtăşeşte din miraculosul şi multiculturalul univers muzical al Timişoarei postbelice. De aici va porni, pe un traseu cu destule cotituri, spre o carieră de compozitor al muzicii de teatru şi film, dublată prin statutul de compozitor oficial pentru Disneyland Paris.

Vasile Şirli produce muzică de teatru pentru regizori de elită precum Lucian Pintilie, Silviu Purcărete sau Tompa Gábor (muzica pentru spectacolul celui din urmă cu Richard al III-lea, 2008, e absolut extraordinară). În film lucrează pentru nume ca Mircea Daneliuc (e autorul coloanei sonore la Glissando, 1984), Malvina Urşianu (semnează muzica pentru O lumină la etajul 10, din 1985) sau Stere Gulea (muzicianul fuge din ţară în 1986, tocmai când lucra la soundtrack-ul pentru Moromeţii). Colaborările sale continuă şi după 1990. Ultima datează din 2012 – muzica minimalistă, dar prin asta nu mai puţin eficientă, a filmului Undeva la Palilula, în regia lui Silviu Purcărete. 

E de ajuns o exemplificare muzicală pentru a revela anvergura unui compozitor. Celui curios de universul sonor al lui Vasile Şirli i-am putea recomanda, cu inima împăcată, muzica de la Astfel, eseu vizual regizat de Constantin Chelba în 1978, în interpretarea grupului Song şi a frontman-ului său, Ioan Luchian Mihalea. Dar noi ne vom opri la coloana sonoră din filmul Un echipaj pentru Singapore (r. Nicu Stan, 1981). Avem mai multe motive pentru a proceda astfel.

Unul dintre ele este Rug. Melodie compusă de Vasile Şirli, pe versurile Ancăi Argeşiu, şi interpretată de Dida Drăgan, piesa a devenit una cult pentru comunitatea fanilor underground.  Un tot destinat să rămână pentru eternitate în moştenirea spirituală românească, Rug surprinde chintesenţa creativităţii, a îndrăznelii îngemănate cu eleganţa şi spectaculozitatea. Piesa reprezintă main track-ul unui film care ar fi putut fi mare.

Un alt motiv îl reprezintă tema muzicală a tensiunii, care poate fi ascultată, spre exemplu, în secvenţa trecerii prin ceaţă. Sincopată, alertă, aproape panicată, muzica induce exact acea stare de înfrigurată aşteptare pe care o intenţiona.

În sfârşit, mai există o temă, compusă atât într-o versiune alertă (la traversarea Canalului de Suez, de exemplu) cât şi într-una de slow. În această ultimă ipostază poate fi ascultată în secvenţa ultimei confruntări între căpitanul de vas interpretat de Gheorghe Cozorici şi secundul său, jucat de Florin Zamfirescu. Linia melodică a saxofonului se uneşte cu acordurile de chitară electrică şi cu atotînvăluitorul sintetizator pentru a genera o muzicalitate melancolică şi rafinată, în răspărul premiselor pop de la care porneşte, menită să rămână în sufletul celui care o ascultă.

Să nu dai cu bolovan!

Următoarea coloană sonoră asupra căreia ne abatem atenţia are ceva cu totul special. E de ajuns să amintim filmul unde răsună, la propriu: Pintea (r. Mircea Moldovan, 1976). Pe generic figurează şi un compozitor „oficial”, dar el poate fi ignorat. Adevăraţii autori ai muzicii sunt barzii populari din Maramureş şi Ţara Lăpuşului. Gloria acestei coloane sonore tocmai în asta rezidă: ea reuşeşte să ofere un concentrat din cea mai bună muzică arhaică a regiunii.

Interpretul principal este Nicolae Piţiş, de loc din Lăpuşul Românesc, unde familia sa extinsă are şi o alee dedicată, „uliţa Piţişenilor”. Vocea sa puternică şi mlădioasă răsună chiar în deschiderea filmului. Unul din cei şapte săteni, dintr-o populaţie de mii de oameni, care aleg să sfideze autorităţile comuniste şi să nu intre în gospodăria colectivă, Nicolae Piţiş optează pentru o viaţă de hippie rural, sfidând „organele” ba la stâna sa de munte, unde se concentrează existenţa sa în majoritatea timpului, ba la gospodăria din sat unde cobora pentru iernat. De o hărnicie paranormală (a ţinut multe gospodării şi a ridicat multe case la viaţa lui), este descoperit „artistic” în 1967, pe când îşi demonstra vocea la birtul din Lăpuşul Românesc, după vinderea unei cantităţi apreciabile de brânză produsă la stâna proprie. Ca atare, apără cu succes culorile Maramureşului în emisiunea TV Dialog la distanţă, din 1968, fapt pentru care va fi şi decorat cu Meritul Cultural Clasa a III-a. 

În amintirile sale, comunicate autorului acestor rânduri, Nicolae Piţiş rememora săptămânile petrecute în modernul studio audio al complexului de la Buftea, repetând piesele care vor intra pe coloana sonoră a filmului. Tehnicienii studioului vor exclama „Aur! Aur!” la auzul performanţelor vocale, într-adevăr remarcabile. În film solistul interpretează războinic horea După pui de lăpuşan, devenit, pentru necesităţile filmului, pui de moroşan, dar şi o versiune extrem de personală a horei în grumaz (cu noduri) Până-n ziuă dui, dui. De asemenea, îl auzim în câteva strigături pătrunzătoare.

Ioan Pop, de loc din Poienile Izei, dar cu domiciliul în Hotenii Maramureşului, contribuie la partea instrumentală şi la acompaniament vocal. După 1990 va înfiinţa Grupul Iza, reunind cei mai buni artişti tradiţionali ai zonei, inclusiv pe Nicolae Piţiş. Cu aceştia va da spectacole prin toată Europa, colaborând şi la montări de teatru, precum Electra, în regia lui Mihai Măniuţiu (2004).

Liderul secţiunii instrumentale este vestitul ceteraş Gheorghe Covaci, zis şi „Cioată”, din Vadul Izei. El poate fi auzit interpretând în film cea mai remarcabilă creaţie instrumentală a locului, veritabil imn al Ţării Maramureşului, Horea miresei.

În sfârşit, Anuţa Tite, din Săpânţa, interpretează melodia de final, Balada lui Pintea, pe muzica unei alte hore în grumaz, nupţiale, La-mpletitul curunii, care poate fi auzită şi ea în film. Împreună, toţi aceşti artişti reuşesc să dea o coloană sonoră memorabilă (spre deosebire de film), o raritate în repertoriul muzicii româneşti de film.

Epic la genul feminin

Dacă menţionăm aici lucrările Corneliei Tăutu, nu o facem pentru că e vorba de o femeie reuşind într-un mediu exclusivist şi misogin; ci pur şi simplu pentru calitatea operei, care ne obligă să nu o trecem cu vederea. Autoarea despre care vorbim a lăsat destule coloane sonore memorabile, dacă ar fi să amintim doar muzica „de acţiune” din Stejar extremă urgenţă (r. Dinu Cocea, 1974). O partitură memorabilă din mai mult de un motiv, leit-motivele sale răsună în urechile multora fără a le cunoaşte autoarea (caz tipic la noi). Putem adăuga fără să greşim soundtrack-ul din Zidul (regia Constantin Vaeni, 1975), unde imaginea lui Iosif Demian îşi potenţează impactul prin partitura cântată de Adriana Ausch. Am putea trece la bilanţul pozitiv şi muzica săltăreaţă şi pe alocuri ironică, de road movie, a peliculei Din nou împreună (r. George Cornea, 1978).

Dar capodopera absolută a Corneliei Tăutu, într-o selecţie personală, e opusul de la Patima (1976, r. George Cornea, după un scenariu foarte bun şi cu un joc actoricesc pe măsură al Dragăi Olteanu Matei, cu o distribuţie excelentă, scenariul adaptând nuvela Hiena, de Petru Vintilă). Prelucrare a unei bucăţi tradiţionale bănăţene, îmbinare de epic şi familiar, muzica e chemată să suplinească nişte carenţe regizorale, conferind măreţie poveştii derulate în interregnul tulbure al anilor 1944–1948.

Prin contrast cu voluntarismul unui asemenea soundtrack avem coloana sonoră de la Moromeţii (r. Stere Gulea, 1987; după fuga precipitată din ţară a lui Vasile Şirli, sarcina creării anvelopei sonore cade în sarcina Corneliei Tăutu). Rezultă o muzică discretă, a crăpatului auroral de ziuă peste o soartă incertă, o muzică plină de o înfrigurată aşteptare, în care ambiguitatea destinului individual şi naţional se împleteşte cu neidentificate promisiuni, nu neapărat de mai bine.

La capătul acestui pomelnic subiectiv am putea aminti şi de Petru Mărgineanu, compozitor cu zeci de coloane sonore la activ. Dar el nu este, încă, parte a istoriei filmului, ci un element al prezentului său. Pe de altă parte, alţi compozitori talentaţi şi dăruiţi îşi aşteaptă şansa cinematografică, doar în Cluj Napoca putând fi menţionate numele unor Áron Fazakas, Wenczel Péter sau Dorin Panduru.

Comentează şi tu!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.


Comentarii

Marian Radulescu · 27. iunie 2013 15:41

Muzica filmului ROCHIA ALBĂ DE DANTELĂ aparţine altui compozitor, Marcel Costea (cred), oricum nu A Enescu. Din creaţia lui merită pomenită mai toate filmele realizate înainte de 1989, inclusiv ARDELENII, IOANIDE, DREPTATE ÎN LANŢURI, UMBRELE SOARELUI, ADELA, SEMNUL ŞARPELUI, SFÂRŞITUL NOPŢII şi încă altele. De asemenea, merită amintită şi muzica din IMPOSIBILA IUBIRE a Corneliei Tăutu.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro