Robert McKee: Story

Ádám Csiger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Copilul Hiroshimei
Shindo Kaneto 1.

Shindo Kaneto – cel mai vârstnic regizor japonez – şi-a sărbătorit în aprilie 2012 aniversarea de 100 de ani, iar peste o lună s-a stins din viaţă. Cariera regizorului a fost determinată în mare măsură de faptul că s-a născut la Hiroshima. El a regizat 49 de filme şi a scris peste 200 de scenarii, fiind printre altele recrutat în cel de-al doilea război mondial. 

Shindo Kaneto s-a născut pe 22 aprilie 1912 într-o familie de agricultori odinioară cu stare, dar sărăcirea familiei marchează profund activitatea sa. În tinereţe a lucrat în agricultură, dar a devenit tot mai interesat de regizarea filmelor, şi datorită muncii sale a fost angajat la laboratorul de film al studioului Shinko Kinema. Cu timpul a reuşit să urce în ierarhie şi a fost promovat pe postul de director artistic (la realizarea filmului Koi no ukishima din 1935 a lucrat ca director artistic), apoi a devenit scenarist. La începuturile anilor 40 a început să fie remarcat ca scenarist, a scris nenumărate scenarii de calitate mixtă (pentru regizori ca Suzuki Seijun, Fukasaku Kinji sau Ichikawa Kon). Pe lângă toate acestea a lucrat şi ca asistent de regie în echipa mai multor regizori cunoscuţi, printre care şi Mizoguchi Kenji, care a devenit mentorul său (Shindo a fost asistentul de regie al filmului Genroku Chushingura / The 47 Ronin – din 1941).

Deşi nu a avut constituţie de soldat, în 1943 a fost recrutat. Din relatările sale aflăm că a fost membrul unei trupe de 100 de inşi, dintre care 94 au murit. Acest fapt l-a obsedat toată viaţa şi a încercat i-a fost sursă de inspiraţie: a simţit sufletul tovarăşilor săi alături de el, acest lucru a dat sens vieţii sale, după cum reiese din mărturisirea regizorului. Între timp a fost angajat la cel mai mare studio de film, Socsiku. În 1949 are curajul să abordeze subiectul bombei nucleare, ceea ce era considerat tabu încă: el a scris scenariul filmului Nagasaki no kane din memoriile unui hibakusha (supravieţuitor al atacului nuclear), Takashi Nagai. A scris două scenarii superbe pentru Mizoguchi, adaptat în special profilului regizorului, pelicula feministă Victoria unei femei (Josei no shori) din 1946 şi Waga koi wa moenu (Flame of My Love) din 1949. Mai târziu, în 1975 a realizat un lung metraj de două ore şi jumătate despre Mizoguchi, care are o deosebită valoare informativă. Din acest film reiese că Mizoguchi – ca şi Shindo – a început să se ocupe cu tema feminităţii în speranţa unor succese comerciale, deoarece această temă a fost prea puţin reprezentată astfel fiind umplută această lacună. Pe baza carierelor maestrului şi discipolului se poate trasa  istoria şi harta genului nipon: după cel de-al doilea război mondial şi în Japonia (precum în SUA) femeile au devenit mai emancipate, pierderile din timpul războiului s-au soldat cu pierderea puterii de către bărbaţi, determinând schimbări radicale în cadrul societăţii postbelice.

Colegul său cel mai important este Yoshimura Kozaburo, şi nu regizorul legendar. Shindo este scenaristul a multor filme de succes ale lui Yoshimura, iar cooperarea celor doi este una dintre cele mai importante ale istoriei cinematografiei nipone. Cuplul Shindo – Yoshimura a început să devină tot mai puţin popular în ochii directorilor de la Socsiku, care aşteptau de la ei filme comerciale în locul temelor legate de ideologiile de stânga premergătoare noului val de mai târziu. Astfel în anul 1950 împreună cu actorul Tonojama Taiji (veteran de război, mai târziu protagonistul filmului Hadaka no shima) au înfiinţat unul dintre primele şi cele mai reuşite  studiouri independente de film din Japonia: studioul Kindai Eiga Kyokai. Datorită acestui fapt Shindo se bucura de o infinită libertate artistică, devenind astfel atât regizor cât şi scenarist, şi – datorită studioului său – se transformă în producătorul filmelor sale (de multe ori a lucrat şi la montaj).

Requiem pentru o soţie

În 1951 a debutat ca regizor prin pelicula sa cu caracter personal Aisai monogatari (Story of a Beloved Wife), care s-ar putea încadra printre scenariile sale mai romantice de tip (melo)dramatic, centrate pe femei. Acest film face dovada faptului că Shindo a fost precursorul noului val japonez: foloseşte autoreflexia cineastă (protagonistul său este scenarist), iar povestirea are caracter autobiografic, este inspirată de răposata sa soţie. Caracterul personal al filmului este amplificat şi de faptul că rolul răposatei soţii a fost distribuită iubitei regizorului, Otowa Nobuko, care mai târziu i-a devenit soţie şi a jucat în cele mai multe filme ale sale ca muza acestuia. Filmul nu a fost apreciat de critici, a fost considerat un kitsch, ceea ce este de înţeles datorită distribuţiei.

Copiii din Hiroshima

Primul film de succes al regizorului este pelicula Copiii din Hiroshima (Gembahu no ko / Children of Hiroshima) după drama intitulată Nadare (Lavinia, 1952), avându-l în rolul principal, din nou pe Otowa. Muza lui interpretează o învăţătoare care se reîntoarce în Hiroshima, unde îşi vizitează nişte vechi prieteni ai căror viaţă a fost distrusă de atacul nuclear. În acest film deja iese în evidenţă talentul lui Shindo: aici întâlnim pentru prima dată reprezentarea peisajului şi gestionarea spaţiului caracteristice pentru filmul Insula, iar atacul nuclear este realizat de asemenea prin scene de o forţă covârşitoare. Naraţiunea este episodică, parcă vizionăm un film documentar, care are din nou nuanţe personale, deoarece Shindo însuşi s-a născut la Hiroshima, iar una dintre surorile sale a lucrat ca infirmieră alături de victimele atacului nuclear.

Filmul a fost comandat de către sindicatul din educaţie, la baza proiectului aflându-se intenţia ca după plecarea americanilor subiectul atacului nuclear, considerat tabu până atunci, să fie folosit  cu scopul de a câştiga capital politic. Clienţii nu au fost mulţumiţi de munca lui Shindo, ei doreau un film de propagandă antiamerican unilateral, dar regizorul nu a vrut să prezintă Japonia ca pe o victimă inocentă (a îndurat războiul, şi nu a avut o părere prea bună nici despre politica externă a patriei sale). În loc să arate cu degetul, să demonizeze, a realizat un film universal împotriva războiului, focalizându-se pe adevăratele victime inocente ale războiului – oamenii comuni. Şi acest film a primit critici negative din cauza sentimentalismului şi al kitsch-ului observabil, dar timpul a dovedit autenticitatea sa, deoarece se bazează într-adevăr pe mărturiile supravieţuitorilor atacului nuclear.

Filmul a rulat la Festivalul de Film de la Cannes, iar după succesul internaţional Shindo şi-a clădit cariera profesională în mod consecvent. A realizat filme care au fost categorisite ca şi feministe (de exemplu Kanashimi wa onna dakeni, 1958) sau filme socialiste, care – ca toate filmele sale – sunt mai degrabă umaniste decât dogmatice. Pelicula Shukuzu din 1953 are ca subiect prostituţia drept problemă socială, devenind evident faptul că Shindo se depărtează de reprezentarea femeii practicat de Mizoguchi, urmând o altă cale (artistică). A continuat cu o adaptare Maupassant (Onna no issho), căruia i-a urmat filmul despre muncitorime intitulat  Dobu, în care rolul prostituatei era interpretat din nou de Otawa. Înaintea succesului mondial Insula, a realizat opt filme ca şi regizor, unele pentru Nikkatsu şi Daiei, dar a rămas prolific şi ca scriitor. Dintre aceste regii cea mai interesantă este pelicula Daigo Fukuryu-Maru (Lucy Dragon No. 5), care are ca subiect echipajul navei de pescuit care a suferit iradiaţii mortale în urma experimentelor nucleare care s-au desfăşurat în insulele Bikini în 1954. Acest film este o continuare consecventă a peliculei Copiii din Hiroshima din cadrul domeniul filmelor anti-război.

Insula

Filmul Insula (Hadaka no shina / The Naked Island) din 1960  prezintă viaţa unei familii de ţărani de patru persoane. Soţul şi soţia îşi petrec zilele cu transportarea apei potabile de pe uscat pentru irigarea pământului arabil. Filmul realizat dintr-un buget minim, şi cu o echipă mică, dar închegată, nu foloseşte dialoguri, numai sunete şi muzică hipnotică, şi nu are nici acţiune. Vizionăm un film cvasi-documentar realist despre viaţa unei familii de ţărani reprezentativi (sau mai degrabă abstractizaţi) în maniera unui film artistic. În opinia regizorului filmul Insula este o creaţie cineastă despre lupta fără speranţă a omului cu natura.

Aidoma celorlalte filme ale sale, Shindo prezintă oameni săraci, marginalizaţi, neputincioşi, învinşi, nenorociţi. Regizorul încearcă să evidenţieze şi să transmită publicului experienţa de viaţă a acestor oameni, pentru a stârni cât mai multă empatie şi totodată să ne îndemne pentru o viaţă şi o societate mai bună. Filmul Insula a câştigat marele premiu al juriului condus de Visconti de la Festivalul Internaţional de Film de la Moscova, şi a salvat firma lui Shindo de la faliment. În prezent este una dintre cele mai remarcabile creaţii ale artistului, fiind prototipul filmului artistic independent. Insula este pelicula cea mai artistică a regizorului. Chiar în cazul în care s-ar fi retras imediat după acest film s-ar fi clasat printre cei mai mari artişti. Acest maestru al cinematografiei nipone deţine un palmares bogat şi după filmul artistic Insula.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Copilul Hiroshimei - Shindo Kaneto 2.

Copilul Hiroshimei – Shindo Kaneto 2.

Shindo Kaneto a ajuns în vârf cu filmul Insula, dar nici după acest succes nu s-a lăsat mai prejos, majoritatea filmelor sale mai reuşite fiind realizate după acesta. Deşi începând cu filmul Onibaba a creat opere din ce în ce mai comerciale, numeroase filme ale sale pot fi interpretate  drept o continuare a peliculei Insula. Regizorul nu a putut eclipsa niciodată filmul Insula, însă a evoluat pe plan artistic.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro