Robert McKee: Story

Marian Ţuţui

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Istoria filmului grec. Partea a 2-a

În anii ‘80, ca şi Turcia, Grecia a atins maximul producţie de filme cu peste 40 de lungmetraje pe an. După anul 2000 producţia a început să-şi revină încet astfel încât în prezent se produc în jur de 25 de lungmetraje pe an.

Docudrama versus filmul istoric

Multe filme istorice şi biografice au căzut pradă tentaţiei mitologizării. Un exemplu este filmul lui Nikos Koundouros Byron, baladă pentru un demon (Byron, i balada enos daimonismenou, Grecia-Rusia, 1992) care pare să fie rodul nereuşit al unei ambiţii prea mari. În acest film ultimele luni ale vieţii lui Byron propun o altă imagine a poetului. Până la urmă putem conchide că avem de-a face cu o încercare de a reconstitui mitul unui poet romantic în genere. În schimb, Bordelo (1985), tot al lui Koundouros deşi ilustrează ideea „ultimei fortăreţe creştine” este mai degrabă alegoric decât eroic. Aici Creta apare ca un un punct strategic unde se adună flotele franceză, engleză, italiană şi rusă sub pretextul protecţiei populaţiei greceşti şi turce după răscoala din 1897. Este vorba despre un eveniment real, asemănător cu cel relatat şi de madame Hortense / Bubulina din Zorba grecul iar filmul lui Kondouros pare să reconstituie tocmai tinereţea Hortensei. Locul unde se strâng reprezentanţi ai tuturor flotelor, agenţii, răsculaţii şi profitorii este bordelul din Chania al Rosei Bonaparte (interpretată de Marina Vlady). El Greco (2007, Grecia-Spania-Ungaria) al lui Yannis Smaragdis nu este complet ratat dar reprezintă un alt film istoric cu tentaţii mitologico-patriotice.

În schimb, un exemplu de docudramă sobră în Grecia este Elefterios Venizelos: 1910–1927 (1980) al lui Pantelis Voulgaris. Filmul conţine o reconstituire parţială a vieţii marelui om politic grec, din 1909 când Venizelos a venit la Atena la solicitarea Ligii militare, până în 1920, când s-a retras din politică după ce a pierdut alegerile. Venizelos are calităţi şi defecte căci filmul redă realizările dar şi eşecurile sale.

Costa-Gavras, Voulgaris, Anghelopoulos şi istoria contemporană

Printre cele mai cunoscute filme din lume despre dictatură sunt două care se referă  la dictatura de dreapta „a coloneilor” din Grecia anilor 1967–1974: Z al lui Costa-Gavras şi Anii de piatră (Petrina Chronia, Grecia, 1985) al lui Pantelis Voulgaris. Nici Gavras, nici Voulgaris nu localizează precis pentru a evita cenzura, ci se referă la o ţară mediteraneană însă contemporanii au înţeles imediat că este vorba despre Grecia. Z (Algeria-Franţa, 1969), deşi este o producţie franţuzească, vorbită în franceză, şi a fost  interzis în Grecia până la căderea regimului coloneilor, în 1974, reprezintă indubitabil o reconstituire a unei pagini din istoria modernă a Greciei. Adaptează romanul omonim din 1966 al lui Vassilis Vassilikos care, la rândul său, reflectă un asasinat real, din 1963, al democratului Gregorios Lambrakis, ca şi ancheta condusă de Christos Sartzetakis, cel care, în 1967, în timpul dictaturii coloneilor a fost arestat, torturat şi scos din barou, pentru a deveni, ulterior, între 1985–1990, preşedinte al Greciei. Urmărind acţiunea filmului observăm că Gavras evită utilizarea numelor şi localizarea precisă, la fel cum a procedat şi în unele din thriller-urile sale politice ulterioare. Un deputat dintr-o ţară mediteraneană (Yves Montand) ţine un discurs, dar mitingul este tulburat de o facţiune de extremă dreapta protejată de poliţie. Deşi este lovit cu o măciucă în cap, el reuşeşte să-şi termine discursul, apoi coboară în mulţime pentru a cere socoteală generalului (Pierre Dux) pentru tulburarea adunării. Un camion porneşte spre el şi cineva din cabină îl loveşte din nou în cap cu bâta până rămâne inconştient. Generalul numeşte un procuror (Jean-Louis Trintignant) pe care îl crede fidel, dar acesta finalizează ancheta, anulând constatarea iniţială că a fost un accident. Între timp, deputatul moare, iar autopsia probează faptul că moartea nu a survenit doar din cauza lovirii de caldarâm. Cu ajutorul soţiei deputatului (Irene Papas), al unui fotoreporter (Jacques Perrin) şi al unui informator (Georges Geret), procurorul află că asasinatul a fost organizat de CROC (Luptătorii Regali ai Occidentului Creştin), care are legături cu guvernul. Forţat să abandoneze investigaţia, el reuşeşte să pună sub acuzarea de conspiraţie mai mulţi oficiali, inclusiv  pe generalul care l-a numit. Televiziunea anunţă că datorită acuzaţiilor asupra membrilor guvernului, un grup militar a preluat puterea. Un epilog rapid consemnează moartea suspectă a martorilor, reabilitarea acuzaţilor şi interdicţia părului lung, a Beatleşilor, a mişcărilor pentru pace şi a literei Z, ceea ce înseamnă în greceşte „E viu” şi simboliza pe deputat. Gavras a reuşit să surmonteze dificultăţi enorme, începând cu găsirea mijloacelor de finanţarea a peliculei şi a obţinut două premii Oscar (pentru cel mai bun film străin şi pentru montaj) şi alte trei nominalizări (cel mai bun film, scenariu adaptat, regizor).

Anii de piatră conţine o poveste de dragoste dintre doi militanţi comunişti din perioada dictaturii. Eleni (Themis Bazaka) pleacă la Atena ca să studieze medicina tocmai când Babis este închis pentru pamflete sale politice. Se anunţă că toţi comuniştii vor fi arestaţi iar ea e considerată un element periculos aşa că se ascunde timp de zece ani. La mijlocul anilor ‘60 îl cunoaşte pe Babi, recent amnistiat, în timp ce distribuia manifeste antiguvernamentale. Tocmai când află că este gravidă, este denunţată şi arestată. Babis este arestat după lovitura militară din 1967 şi condamnat la 16 ani de închisoare. Se căsătoresc în închisoare, fiul lor fiindu-le martor, şi realizează că în 14 ani au stat împreună mai puţin de trei zile. După ce dictatura ia sfârşit, în 1974  sunt eliberaţi şi pot trăi împreună viaţa aşa cum au sperat. Ca şi în alte filme greceşti despre perioada dictaturii, povestea cuplului din film care are loc între 1954–1974, în cei 20 de ani „de piatră”, este inspirată de fapte reale. Regizorul a reuşit să evite alunecarea spre spectaculos sau melodramatic prin focalizarea asupra vieţii pline de temeri a celor doi eroi şi mai puţin asupra activităţii lor clandestine, într-o naraţiune plină de autenticitate şi un final neaşteptat, în care protagoniştii, eliberaţi din închisoare, privesc pur şi simplu înspre camera de filmat. O scenă emoţionantă şi memorabilă este aceea în care cei doi îndrăgostiţi aflaţi în celule vizavi una de alta comunică cu ajutorul unor oglinzi. Un alt film al lui Voulgaris, Zi fericită (Haroumeni Imera, Grecia, 1976), deşi bazat pe romanul „Ciuma” (1972) de Andreas Franghias, la rândul său inspirat de întâmplări reale,  a fost considerat mai degrabă o alegorie despre demnitatea umană decât o dramă militantă căci Voulgaris a preferat o localizare vagă în timp şi spaţiu, ca şi Costa Gavras. Pe o insulă aridă comandantul închisorii şi zeloşii săi subalterni au reuşit să-i facă pe o parte din deţinuţi să semneze o declaraţie prin care îşi exprimă regretul pentru activitatea lor antisocială. Însă pentru alţii, declaraţia echivalează cu o renunţare la visele lor, după cum se exprimă un deţinut. Când B. refuză, este bătut cu bestialitate. Crezând că a murit, temnicerii îl aruncă în mare. Însă B. reuşeşte să supravieţuiască ascuns pe insulă. Este descoperit cu ocazia importantei vizite a unor oficialităţi, la care face aluzie titlul. Vizita decurge bine, oficialităţile sunt mulţumite de activitatea educativă din închisoare. Situaţia delicată a fost rezolvată: B. a fost ucis cu sânge rece căci se consemnase deja moartea lui prin sinucidere.

Ultimul film memorabil al lui Voulgaris Miresele (Nyfes, 2004) nu înfăţişează războiul greco-turc din 1919–1922, ci consecinţele acestuia. Fotograful american Norman Harris (Damian Lewis) se întoarce din Asia Mică la New York. Călătoreşte pe un vas împreună cu şapte sute de femei din Rusia, Grecia şi Turcia care urmează să se căsătorească în America. Norman se simte atras de aceste femei care îşi părăsesc locurile natale pentru totdeauna fără a şti ce le aşteaptă şi mai ales de Niki (Victoria Haralabidou), o croitoreasă din Smirna care pleacă la Chicago pentru a se căsători în locul surorii ei, care nu s-a putut adapta şi s-a întors. Din epilog aflăm că figura lui Niki va ilustra un reportaj despre miresele prin poştă. Perspectiva cuceritoare a unei femei asupra consecinţelor războiului greco-turc apăruse anterior şi în Rembetiko (1983), filmul de succes al lui Costas Ferris despre cântăreţii de rembetiko, o variantă de blues a refugiaţilor din Asia Mică. Evident, aici muzica e şi mai importantă însă inserarea unor fragmente de jurnale de actualităţi de epocă contrabalansează prin realism melancolia copleşitoare.

Dacă Voulgaris se opreşte cu luciditate obiectivantă asupra unor momente clar delimitate ale istoriei, pentru Anghelopoulos istoria este parte a unei călătorii spaţial- temporale subiective, adesea prin intermediul memoriei unui personaj. Istoria în filmele lui Anghelopoulos nu conţine evenimente esenţiale, ci reprezintă mai degrabă o experienţă comună căreia, împreună cu întâmplările mărunte din viaţa eroilor, i se caută o semnificaţie. Călătoria pe care o propune Anghelopolous este într-o geografie paradoxală dar de fapt mai adevărată decât cea pe care o cunoaştem. Jonathan Romney observa că Grecia lui Anghelopoulos o constituie „nu ţara însorită din reclamele turistice, ci peisajele ei nordice, bătute de vânturi, incluse în geografia balcanică şi delimitate, pe de o parte de istoria antică şi modernă a ţării, pe de alta, de frontiere geografice.” Uneori călătoria are loc nu numai în Grecia, ci şi în celelalte ţări balcanice. La rândul lor, personajele lui Anghelopoulos nu sunt eroi, ci mai degrabă alter-ego-uri ale sale sau arhetipuri saturate de simboluri decât vehicule ale unei acţiuni. Eroii sunt intelectuali spre sfârşitul vieţii şi de aceea prezentul le este marcat de amintiri personale sau de asociaţii de idei. În consecinţă, acţiunea, deşi presupune deplasarea spaţială, constă mai ales în întâmplări mărunte care provoacă amintiri reproduse în flashback ca la Marcel Proust sau James Joyce. Dialogurile sunt adesea înlocuite de tăceri semnificative, montajul face loc cadrelor lungi cu detalii la prima vedere insignifiante, astfel încât filmele sale au virtuţi vizuale incomparabile. Cadrele lungi, insuportabile pentru unii, produc la Anghelopoulos iluzia că eroii acţionează chiar sub ochii spectatorului şi dau autenticitate trăirilor acestora, astfel încât, în consecinţă, tăietura de montaj sugerează dimpotrivă selectivitatea memoriei. Titlurile filmelor sunt semnificative căci conţin cuvinte şi sintagme precum călătorie, peisaj, pas suspendat, privire, care confirmă termenii ce caracterizează creaţia lui Anghelopoulos, la fel ca şi referirile la mitologie şi Antichitate: Cythera, Alexandru cel Mare, Ulise. Filmele lui Anghelopoulos au o continuitate de idei care reiese şi din faptul că reprezintă părţi ale unor trilogii, după cum menţiona el însuşi: o trilogie a istoriei recente, despre anii 1930–1970 (Zilele lui 1936 / Meres tou 36, 1972, Comedianţii / O Thiassos, 1975  şi Vânătorii / O Kynighoi, 1977), o trilogie a tăcerii (Călătorie la Cythera / Taxidi sta Kithira, 1984,  Apicultorul / O Melissokomos,1986 şi Peisaj în ceaţă / Topio stin omichli, 1988), o trilogie a graniţelor (Piciorul suspendat al cocostârcului, Eternitatea şi încă o zi, Privirea lui Ulise) şi nou începuta Trilogia I: Pajiştea plângerii (Trilogia I: To Livadi pou dakryzei, 2004). Unii critici descoperă o trilogie a călătoriei (Călătorie la Cythera, Peisaj în ceaţă, Privirea lui Ulise).

În filmul său de debut în lung-metraj, Reconstituirea (Anaparastasi, 1970), un narator a cărui voce se aude din off ne introduce într-un sat de munte din nordul Greciei a cărui populaţie a scăzut de la peste o mie de locuitori înainte de al doilea război mondial, la 85 în 1965. Costas se întoarce la familia sa după ce a lucrat în Germania. Poliţia investighează circumstanţele în care el a fost ucis, la fel ca şi un reporter, interpretat de Anghelopoulos însuşi. Din mărturii reiese că soţia lui Costas, Eleni, şi amantul căsătorit al acesteia l-au ucis. Anghelopoulos reuşeşte în acest film o schiţă convingătoare în alb şi negru a decăderii satului grec şi totodată o reconstituire a mitului Atrizilor în Grecia modernă.

Comedianţii (O Thiassos, 1975) reconstituie aluziv viaţa politică a Greciei între 1939–1952. Reconstituirea se face din perspectiva unei familii de actori ambulanţi care joacă „Golfo păstoriţa”, piesa din 1903 a lui Spiridon Peressiades. Ei nu pot niciodată să-şi termine piesa, sunt întrerupţi de focuri de armă, iar atunci când o fac, rezultă moarte, stagnare şi ruperea de trupă. Situaţia aminteşte de piesa lui Luigi Pirandello „Şase personaje în căutarea unui autor”. Totodată membrii trupei sunt întruchipări ale personajelor Orestiei lui Eschil: Egist este un colaborator al naziştilor, Oreste este un partizan convins, Agamemnon este şeful trădat al trupei. Cu toţii sunt nu atât personaje, în sensul tradiţional al termenului, cât arhetipuri. Trupa, cu actorii ei readuşi la viaţă, reapare fantomatic într-un film realizat după 13 ani, Peisaj în ceaţă. Ca şi personajele, timpul şi spaţiul au valoare simbolică căci filmul începe cu imaginea actorilor grupaţi într-o anumită poziţie în 1952 şi sfârşeşte cu o imagine aproape identică din 1939. În Vânătorii (O Kynighoi, 1977) un grup de vânători de vârstă mijlocie descoperă după treizeci de ani trupul îngheţat al unui partizan, al cărui chip seamănă cu cel al lui Isus. Descoperirea îi face să se confrunte îngroziţi cu propriul trecut.

În Eternitatea şi încă o zi (Mia eoniotita ke mia mero,1988) Alexandros (Bruno Ganz) este un scriitor bolnav cronic care uită de moarte preocupat timp de o zi de soarta unui copil albanez pe care îl salvează de trei răufăcători. Precum în Apicultorul, eroul se desparte odată de protejatul său dar acesta nu îl părăseşte de prima dată. De aceea, el prelungeşte călătoria lor împreună, ducându-l cu automobilul la graniţă. Aceasta e reprezentată simbolic printr-un gard de sârmă de care sunt agăţaţi oameni pe cealaltă parte (albanezii), un turn de observaţie precum la închisori şi o barieră. Pleacă de acolo şi începe să-i povestească copilului probabil pe malul Vardarului, lângă Salonic. Apare lângă cei doi un personaj istoric îmbrăcat cu jiletcă şi joben, pe o muzică de operă italiană, romantică. Acesta vorbeşte despre imnul libertăţii, de unde deducem că este vorba despre Dyonysos Solomos.

În Piciorul suspendat al cocostârcului (To Meteoro vima tou pelargou, 1991), reporterul TV Alexandros face un documentar despre refugiaţii străini din Koritsa. Printre aceştia zăreşte un politician (Marcello Mastroianni) care dispăruse misterios cu zece ani în urmă. Căutarea sa îl face să descopere o nuntă care are loc pe ambele maluri ale unui râu, un simbol amar al graniţei care desparte nuntaşii. Titlul se referă la imaginea unui soldat care patrulează scrupulos lângă graniţă.

Despre Privirea lui Ulise (To Vlemma tou Odyssea, 1995, Germania-Marea Britanie-Grecia-Franţa-Italia) regizorul mărturisea într-un interviu: „Secolul a început cu Sarajevo şi s-a încheiat cu Sarajevo. Ce lecţie am învăţat de la primul la al doilea Sarajevo? Întrebarea mea este dacă învăţăm din istorie. Învăţăm ceva din sângele vărsat? Învăţăm oare ceva din toate lucrurile care s-au întâmplat? În ce măsură putem spune că avansăm. Că progresăm?... Dar în Privirea lui Ulise este şi altceva. Este povestea privirii. Întrebarea mea este dacă văd. Văd clar? Pot încă să văd? După toate aceste lucruri care s-au întâmplat, după atât de multe imagini care s-au suprapus astfel încât şi-au pierdut originea şi claritatea, pot încă să văd? Asta a declanşat Privirea lui Ulise.”

Cinematograful grec azi

După coproducţiile din motive tehnice cu Turcia din 1931 şi 1933 următoarele au fost abia în 2001 şi 2005: Om mare, iubire mică (Büyük adam küchük ask / Megali exousia, mikri agapi, r. Handan Ipekci, 2001, Turcia-Grecia-Ungaria), respectiv Mireasă împrumutată (r. Atif Yilmaz,Eğreti gelin / Daneistike nifi, Turcia-Grecia).

În anii ‘80, ca şi Turcia, Grecia a atins maximul producţie de filme cu peste 40 de lungmetraje pe an. După anul 2000 producţia a început să-şi revină încet astfel încât în prezent se produc în jur de 25 de lungmetraje pe an. În 2011 s-a simţit deja criza şi s-au produs doar 21 de filme de lungmetraj.

Uranya (r. Costas Kapakas, 2006, Grecia-Italia) este o comedie despre epoca dictaturii din perspectiva unor adolescenţi care ezită între a plăti pentru primul televizor grecesc numit Uranya, la care liderul lor îndrăgostit de cinema le promite că vor urmări aselenizarea, sau pe prostituata satului cu acelaşi nume. Filmul conţine un amestec bine dozat de realism, poezie şi umor negru după modelul lui Kusturica. Paradoxal, şi un film recent al lui Costa-Gavras, Paradisul e în Vest (Paradeisos sti Dysi, 2009, Franţa-Grecia-Italia) pare realizat mai degrabă de Kusturica decât de maestrul filmului politic. Filmul e reuşit, subiectul rămâne politic şi, evident, acut – migraţia clandestină – însă inocenţa eroului principal şi atmosfera de basm amintesc de Kusturica căci Gavras ne obişnuise cu luciditatea şi fronda.

Comedia Academia platoniciană (Akadimia Platonos, 2009) a lui Fillipos Tsitos are pe lângă umor meritul de a reflecta o realitate recentă, existenţa emigranţilor. Un mărunt negustor grec tipic, naţionalist şi amator de fotbal, ajunge izolat de prietenii săi când mama lui începe să vorbească albaneza. Ea practic recunoaşte că a fost o refugiată albaneză iar fiul e nevoit să accepte treptat noua sa identitate. Un alt film memorabil recent despre toleranţa etnică este Praf de scorţişoară (Politiki kouzina, 2003, Grecia-Turcia) a lui Tassos Boulmetis. Este un film autobiografic despre căutarea şi regăsirea plăcerii de a trăi, în care un grec din Istanbul îi lasă nepotului său Fanis (Georges Corraface) o moştenire spirituală greu de uitat şi amintirea unui oraş minunat. Copilul Fanis este deportat în Grecia împreună cu părinţii săi dar se întoarce după 35 de ani când află că bunicul e bolnav într-o încercare de a redescoperi farmecul oraşului natal şi pe prietena sa turcoaică din copilărie.

Se poate menţiona şi un documentar recent: Oraşul zahărului: Mirii (Sugartown: Oi gabroi, 2006, Grecia-Germania) în care este vorba despre un orăşel rămas fără femei astfel încât viitorul primar câştigă alegerile organizând o excursie cu scop matrimonial în Rusia.

Dinte de câine (Kynodontas, r. Giorgos Lanthimos, 2009) a fost ultimul succes de proporţii grecesc şi a obţinut cea mai recentă nominalizare a unui film grecesc la Oscar pentru film străin (2011), ca şi premiul secţiunii “Un Certain Regard” de la Cannes (2009). Este o poveste fascinantă despre claustrarea copiilor de către părinţi pe o insulă amintind întrucâtva de “Furtuna” lui Shakespeare şi de Idioţii lui Lars von Trier.  


În Albania pe site-ul Arhivei albaneze de filme (http://www.aqshf.info/artikuj-1.html) au fost publicate în limba engleză trei articole despre cinematografia balcanică ale istoricului de film Marian Țuțui, conferențiar la Facultatea de Arte a Universității Hyperion. Din 11 februarie și site-ul grecesc www.altcine.com a publicat un articol în limba engleză de Marian Țuțui, de data aceasta dedicat noului cinema românesc.

New Romanian Cinema between Exoticism and State Subventions
(http://www.altcine.com/details.php?id=752)

Cinema Schols in the Balkans
(http://www.aqshf.info/artikull-9.html)

Manakia Bros: Pioneers of Balkan Cinema, Claimed by Six Nations
(http://www.aqshf.info/artikull-8.html)

History of Cinema in the Balkans: Common Pioneers and Similarities
(http://www.aqshf.info/artikull-7.html)

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Istoria filmului grec. Partea 1. -

Istoria filmului grec. Partea 1.

Conform ziarului „Akropolis” din 21 ianuarie 1897 prima proiectie cinematografica in Grecia a avut loc intr-o sala din spatele cladirii vechiului Parlament grec, astazi cladirea Muzeului National de Istorie. Publicul a putut vedea un program de filme realizate de fraţii Lumière. Prima filmare în Grecia i se datorează probabil francezului Leons care a înregistat pe peliculă aspecte de la primele Jocuri Olimpice, organizate de Evanghelios Zappas, nu de Pierre de Coubertin. 

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro