Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

„Vreau să vorbesc despre comunitatea mea”
Interviu cu regizorul Napoleon Helmis alias Nap Toader

Napoleon Helmis s-a născut în 1969, în Topana (jud. Olt). În 1996 absolvă Universitatea Naţională de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” (UNATC) din Bucureşti, secţia Regie Film şi Televiziune, iar din 1997 este asistent universitar la Catedra de Regie Film şi TV a aceleiaşi Universităţi. După câteva scurtmetraje care au avut un parcurs festivalier de succes [Motorine şi benzine (1994), Sara – jurnalul lumii libere (1995), Challenge Day (2005)], debutează în lugmetrajul de ficţiune cu Italiencele (2005), film ce nu respectă „canonul” minimalist care începuse să se impună în cinematografia română. Nici următorul său film, Nuntă în Basarabia (2010) nu se conformează normelor momentului. Dialogul care urmează a pornit tocmai de la această „nealiniere” a regizorului Napoleon Helmis (aka Nap Toader).

Napoleon Helmis, prin vârstă aparţii Noului val românesc, dar prin stilistică, prin modul de cinematografiere, nu prea te integrezi acestuia. E o distanţare deliberată? Cât te simţi solitar şi cât solidar în contextul amintit?

Am fost coleg de facultate cu foarte mulţi exponenţi ai Noului val, majoritatea au absolvit UNATC, mă rog, Puiu vine din Lausanne, Sitaru şi Jude care au făcut şcoli private, dar majoritatea ne cunoaştem din şcoală, ne ştim primele filme. Încă din şcoală fiecare a încercat să-şi croiască un drum propriu, o stilistică proprie, aşa cum puteam cu mijloacele şi cu experienţa noastră de-atunci. Eu ştiu că făceam lucruri altfel chiar din şcoală, sau îmi propuneam să fac altfel, la fel şi ei. Sunt solidar cu ei, pentru că fac parte din mica mea familie de cineaşti, dar nu pot face acelaşi cinema ca şi ei, ceea ce se cheamă în momentul de faţă minimalismul românesc; probabil că nici ei nu pot să facă filmele pe care le fac eu, nu pot să-şi hibridizeze discursul aşa cum încerc eu să o fac... Dar nu sunt singurul. Nae Caranfil a făcut şi face asta, apar şi în generaţiile de după noi oameni care amestecă cinematograful, amestecă minimalismul, neorealismul cu entertainment-ul şi încearcă să upgrad-eze cinematograful românesc. După Noul val va apărea un nou „nou val” care, probabil, nu va face nimic altceva decât să ridice ştacheta şi să crească cinematograful românesc, să-l facă mai complex. De când s-a inventat, cinematograful nu e nimic altceva decât o combinaţie între artă şi ertertainment, aşa că nu cred că o să rămânem noi pentru totdeauna cantonaţi în minimalismul unora dintre colegii mei, care sunt foarte buni, ador filmele lor, îmi place să mă uit la ele, să le privesc, dar, din păcate, marele public nu e atât de tolerant cu tipul ăsta de cinema. Brand-ul România există şi pentru că există cinematograful românesc, Noul val românesc, minimalismul românesc care a fost atât de galonat în ultimii ani la festivalurile importante. Dar eu încerc (nu împotriva lor, Doamne fereşte, ci împreună cu ei) un alt tip de cinema şi oricine doreşte să vină pe drumul ăsta e binevenit.

Cum te raportezi la filmul românesc în general? Pentru mulţi tineri (şi nu numai) el începe – exagerez, evident, dar nu foarte mult – cu Marfa şi banii al lui Cristi Puiu...  

Cinematograful românesc a început cu Războiul de independenţă sau cu jurnalele de actualităţi ale lui Paul Menu... Dacă ne excludem înaintaşii, nu existăm noi ca cineaşti. Nu ne-am născut din eter, suntem suma tuturor cineaştilor români care au suferit pe „baricadele” platourilor şi au încercat să spună ceva prin filmele lor. Ori asta s-a întâmplat cu mult timp înainte, puţin după inventarea cinematografului... Ce să zic?! Eram copil, copilul din mine mulţumeşte Elisabetei Bostan şi lui Sergiu Nicolaescu, lui Mircea Mureşan pentru Toate pânzele sus!, eram copil şi mă bucuram să văd filme româneşti... Adolescentul din mine a început să îi iubească pe Pintilie, Daneliuc, Piţa, filmele lor (să fie iertare dacă sar nume, nu pot să-i amintesc pe toţi), apoi studentul unatecist a început să iubească alte şi alte filme şi alţi autori... Manuela Cernat mi-a fost profesoară de film românesc în facultate (veneam din alt sistem, din altă mentalitate şi trebuia să mă integrez rapid), ea m-a făcut să descopăr cinematograful românesc de la începuturi, chiar de la Războiul de independenţă. N-a mai existat un nou val românesc?! Generaţia ’70?...Nu, nu ştiu cine zice că se începe cu Puiu, bănuiesc că nici lui Puiu nu-i convine lucrul ăsta...

E vorba de lipsă de informaţie în ultimă instanţă... Eşti şi cadru didactic la UNATC şi bănuiesc că te cofrunţi direct cu această problemă...

Sigur, noua generaţie care vine poate cunoaşte mai puţin din istoria cinematografului românesc... O vor cunoaşte, tot timpul le spun că trebuie să-şi cunoască istoria ca să înţeleagă cine sunt ei şi încotro se îndreaptă, după un model antic: cine eşti, de unde vii, încotro te îndrepţi! Se aplică şi la noi, la regizori. E adevărat că tinerii n-au văzut filmele româneşti importante de la începuturi până în prezent, stau tot timpul în faţa calculatorului, că e generaţie de internet, de la 10 ani download-ează filme, sunt experţi în cinematograful comercial sud-coreean, iar filmul românesc... Dar fără să ştie cine sunt înaintaşii lor şi fără să-i valorizeze, n-o să facă niciun pas în cinematograful românesc şi nici în cel internaţional. Dar sunt curaţi, bănuiesc că majoritatea intră la facultate cu ideea de a răsturna lumea, unii dintre ei înţeleg că trebuie să facă filme prin care să comunice ceva important umanităţii, alţii preferă să experimenteze, fără a pune accent pe o dramaturgie solidă... Dar tinereţea, studiile reprezintă o perioadă de căutări, inclusiv de căutare în interior a creatorului aceluia mic care se poate manifesta mai devreme sau mai târziu, înţeleg despre ce este vorba, înţeleg ce este înaintea lor, dar îşi caută drumul personal, ceea ce e bine... Poate că singura lor deficienţă este că, având o vârstă prea mică, intrând la facultate la 18 ani, le lipseşte o anumită experienţă de viaţă, de acumulare de informaţii de toate tipurile care e necesară în procesul de facere a unui film. Regizorul nu se poate să nu ştie despre ce vorbeşte... La 18 ani, despre ce vrei să vorbeşti, ce vrei tu să spui lumii?!...

Ce te-a determinat să abordezi în primul tău lungmetraj, Italiencele (2004), tema emigraţiei? Din câte ştiu eu, de la Rătăcire al lui Tatos (1978), tema aceasta nu a mai fost abordată direct, ca motiv principal într-un film românesc.

Cred că, în principal, pentru toţi cei care fac film, rostul, raţiunea este aceeaşi: să comunice lumii un mesaj important, să modifice în bine destinele privitorilor, să-i cultive. Nu poţi face film decât dacă vrei să-l faci pe spectator să se transforme cumva spiritual. Cu gândul ăsta am făcut şi eu primul meu film. Subiectul pe care-l are filmul mi se părea dramatic, respectiv situaţia în care se aflau fetele din România în momentul acela. Nu poţi face un film doar de dragul de a face film, trebuie să te bazezi pe o tematică importantă, gravă, pe o tară a societăţii în care trăieşti. Ce suntem noi? Suntem breslaşii care construiesc fresca socială a actualităţii lor. Revenind la Italiencele, mi se părea dramatic, şocant de-a dreptul ce se întâmpla în deceniul trecut: România era pe locul doi ca furnizor de fete în Balcani şi în Europa de Vest, şi-am zis că merită subiectul acesta un film. Am intrat într-un proces de documentare, am întâlnit fete care tocmai fuseseră recuperate din Kosovo şi aşa mai departe... Imboldul de a face filmul a fost cu atât mai mare, cu cât am intrat mai mult în dramele personale ale victimelor. Numai că abordarea a fost, bineînţeles, „răsucită”, n-am vrut să fac o dramă pură în care să afişez violenţa acestui flagel, ci să fac cumva să vedem, să întrezărim speranţă, să vedem lucrurile pozitive în nenorocirea prezentată, adică să îmbrac drama asta în haine mai vesele. Mi-aduc aminte, stăteam de vorbă cu fetele astea într-un azil din Piteşti şi le-am întrebat cum ar vrea să fie filmul...  Ca-n viaţă, au zis ele... Adică, zic, să plângi, să fie dramă, să fie o nenorocire?... Nu, au zis ele, să fie un film ca-n viaţă... Adică să mai şi râdem?... Da, în viaţă se mai şi râde, au zis ele... Spuneau asta după ce păţiseră ce păţiseră prin Kosovo.

Nuntă în Basarabia, cel de-al doilea lungmetraj al tău care a avut premiera în 2010, este un film mai rotund, mai împlinit, mai elaborat. Este în acelaşi timp şi un film mai de public, o comedie dramatică cu o mai mare accesibilitate, chiar dacă tema este gravă: problema Basarabiei, sărăcia de pe ambele maluri ale Prutului etc. Care a fost feedback-ul Nunţii, din partea publicului şi a criticii?

Feedback-ul publicului a fost extraordinar, mi-a depăşit aşteptările. Evident, când sunt în sală, nu mă uit la film, mă uit la public, la reacţiile acestuia, stau la uşă să văd cine iese din sală... N-am văzut pe nimeni ieşind, nici în România, nici în altă parte pe unde am umblat cu filmul. N-am avut probleme cu publicul... Critica, foarte mare parte dintre criticii din România au înţeles exact ce am dorit să fac şi de ce am făcut aşa. O mică parte, şi bine că există şi această mică parte, pentru a fi totuşi un echilibru, a acuzat filmul că se duce prea mult spre gustul publicului vulgar, sau, eu ştiu, publicului mai puţin educat, de telenovelă, mai puţin educat cinematografic... N-am avut niciodată în minte să fac lucrul ăsta, dacă s-a înţeles aşa, e greşit, înseamnă că am greşit eu undeva sau, mă rog, percepţia celui care a receptat discursul meu e greşită. Eu, dimpotrivă, mi-am cenzurat anumite porniri spre gustul marelui public, dar, cu toată părerea de rău pentru criticii respectivi, n-am ce să le fac, sunt momente în film care, e adevărat, sunt dictate şi de gustul publicului, făcute, gândite, concepute, realizate de mine, dar gândindu-mă întotdeauna la marele public...

Sentimentul meu este, eu iubind (şi) Noul val, că acest minimalism, această sărăcie ameninţă să devină o modă. Când începi să faci pe săracul în expresie cinematografică, ajungi să fii sărac şi în idei. Da, vor fi întotdeauna regizori care vor lucra „sărăcăcios”, din constrângere financiară sau pentru că li se potriveşte. Dar nu crezi că filmul românesc e în pericol de a fi minimalist doar pentru că aşa e moda, că devine manierist?

Nu, nu cred, o să treacă, a trecut deja. Majoritatea reprezentanţilor acestui concept sunt oameni foarte inteligenţi, o să se adaptaze şi o să meargă mai departe, n-o să rămână cantonaţi în timpul ăsta de stilistică. Bănuiesc că s-ar plictisi de moarte şi ei, oricum şi-au asigurat locul în istorie. Dacă din când în când vor fi autoreferenţiali, asta nu-i poate împiedica nimeni. Dar sunt absolut convins că vor face, împreună sau la nivel individual, efortul să împingă cinematograful românesc într-o direcţie nouă, într-o altă direcţie. Chiar şi atunci când declară că pe ei nu-i interesează publicul, eu nu cred că fac filme împotriva publicului. Îi interesează foarte mult publicul. Mă rog, din anumite motive nu au făcut un film pe gustul marelui public, dar îşi propun să aducă, într-o formă sau alta, cât mai mulţi oameni în sala de cinema la propriul lor film. Cum vor face asta? Vor găsi, sunt absolut sigur, soluţia.

De ce ai semnat al doilea film Nap Toader, după ce pe genericul primului apare Napoleon Helmis?

Toader este primul meu nume de familie. Eu am fost adoptat la vârsta de 12 ani, am venit din judeţul natal Olt, comuna Topana, la studii în Bucureşti prin adopţie. Ăsta era modelul atunci: nu putea să plece niciun copil mai răsărit din judeţul Olt, „dicteul” era să rămână creierele acasă. Dar ţăranilor, deştepţi, nu le-a trebuit mult, au zis îl dăm pe ăla micu la rude, îl înfiază şi gata! Aşa am ajuns în Bucureşti, o ciudăţenie a destinului... E o revenire la rădăcinile mele, la familia mea, la numele familiei mele. Nap îmi zice toată lumea, e o prescurtare de la Napoleon, şi atunci de ce să nu fie Nap Toader?! E şi un fel de datorie morală, ăsta sunt eu; nu mi-am schimbat buletinul, dar pe copilul plecat la 12 ani de acasă aşa îl chema şi eu vreau să revin la copilul ăla.

Ce planuri de viitor ai, profesional vorbind?

Vreau să fac filme. N-am să fac multe în viaţa mea, nu ştiu câte o să pot face, deja sunt bătrân, am fire de păr alb, dar cred că cinci, şase sunt suficiente. Vreau să vorbesc despre comunitatea mea, despre naţiunea mea, despre religia mea, despre planeta mea...

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

Italiencele (Italiencele)

Italiencele (Italiencele) – România, comedie, dramă, 2004. Regizor: Napoleon Helmis. Actor: Mara Nicolescu, Ana Ularu, Vlad Zamfirescu, Emil Hoştină, Costel Caşcaval, Toma Cuzin, Valentin Popescu, Valentin Teodosiu, Elena-Cristina Marchisano.

  • Părerea noastră
    7/10
  • Părerea cititorilor
    9/10 · 1 părere
  • Părerea ta?

Nuntă în Basarabia (Wedding in Bessarabia)

Nuntă în Basarabia (Wedding in Bessarabia) – România–Republica Moldova–Luxemburg, comedie, 2009. Regizor: Napoleon Helmis. Actor: Vlad Logigan, Victoria Bobu, Constantin Florescu, Igor Chistol, Corina Druc, Silvia Berova, Viorica Geantă Chelbea.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    7/10 · 1 părere
  • Părerea ta?

Articole similare

„Pe cei care se duc la cinema doar din plăcere intelectuală, îi bănuiesc de ipocrizie” - Interviu cu regizorul Copel Moscu

„Pe cei care se duc la cinema doar din plăcere intelectuală, îi bănuiesc de ipocrizie” – Interviu cu regizorul Copel Moscu

Documentarist de forţă afirmat în anii ’80, Copel Moscu a regizat ultimul film acum 20 de ani. Dar nu s-a îndepărtat de cinematografie, dimpotrivă: este cadru didactic la Universitatea de Artă Teatrală şi Cinematografică „I.L. Caragiale” din Bucureşti, organizează festivaluri de film şi „ameninţă” să revină pe platourile de filmare...

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro