Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

O colecție și un autor necesari
Andrei Gorzo: Bunul, răul și urâtul în cinema

Cartea de film nu este în România într-o suferință atât de cumplită precum o văd pesimiștii, dar nici nu putem spune că publicul interesat este răsfățat sau copleșit de aparițiile editoriale de gen. Ne vom opri în rândurile următoare asupra unei colecții de profil (focalizând, deocamdată, pe un volum) dintr-un motiv „pragmatic”: Colecția Cinema a Editurii Polirom este destinată exclusiv criticilor și istoricilor de film români, și cred că este binevenită promovarea sistematică a acestora – pe lângă, bineînțeles, o la fel de sistematică politică de traducere a cărții de film străine, din păcate aceasta din urmă extrem de puțin prezentă în librăriile românești.

Printre altele, Editura Polirom a lansat pe piață la începutul anului 2009 o nouă colecție, mai mult decât binevenită: Colecția Cinema, colecție care, consacrată evident filmului, vine nu neapărat să suplinească un gol, cât, foarte important, să asigure ritmicitate (până acum două sau trei titluri anual), constanță în editarea cărții de film, tratând-o cu seriozitatea și respectul cuvenit. Pe lângă faptul că satisface nevoile unui public specializat (critici și istorici de film, cadre didactice, studenți, jurnaliști ș.a.), o astfel de colecție poate, în timp, să atragă și să formeze cititori dintre spectatorii de cinema care văd în film și altceva decât un simplu și, cel mai adesea, banal divertisment. Dat fiind că ne propunem (și sperăm să și reușim) să recenzăm, în timp, toată colecția, credem că merită să amintim aici volumele apărute până acum, precizând că este o colecție destinată exclusiv autorilor români: Alex. Leo Șerban: 4 decenii, 3 ani și 2 luni cu filmul românesc (2009), Andrei Gorzo: Bunul, răul și urâtul în cinema (2009), Tudor Caranfil: Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei (ediția a II-a), vol. I: De la „Stropitorul stropit” la „Rapacitate” (1895-1924) (2009), Tudor Caranfil: Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei (ediția a II-a), vol. II: De la „Ultimul dintre oameni” la „Don Juan” (1924-1927) (2010), Tudor Caranfil: Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei (ediția a II-a), vol. III: De la „Cântărețul de jazz” la „Luminile orașului” (1927-1931) (2010), Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coordonatori): Cele mai bune 10 filme românești ale tuturor timpurilor stabilite prin votul a 40 de critici (2010), Tudor Caranfil: Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei (ediția a II-a), vol. IV: De la „A noastră-i libertatea” la „Pe aripile vântului” (1931-1939) (2011), Cristina Corciovescu, Magda Mihăilescu (coordonatori): Noul cinema românesc. De la tovarășul Ceaușescu la domnul Lăzărescu (2011), Cristian Tudor Popescu: Filmul surd în România mută. Politică și propagandă în filmul românesc de ficțiune (1912-1989) (2011), Tudor Caranfil: Istoria cinematografiei în capodopere. Vârstele peliculei (ediția a II-a), vol. V: De la „Cetățeanul Kane” la „Trăiască Mexicul!” (1939-1979) (2012), Marilena Ilieșiu: Povestea poveștii în filmul românesc (1912-2012) (2013).

Ne vom opri în rândurile de față asupra volumului care, alături de cartea lui Alex. Leo Șerban, deschide colecția (deși pe viitor nu vom urma riguros criteriul cronologic), și anume Bunul, răul și urâtul în cinema – debut editorial al lui Andrei Gorzo. Titlul – parafrază, dacă mai e nevoie să precizez, la Sergio Leone – sugerează că avem de-a face cu o carte de teorie aparținând domeniului celei de-a șaptea arte privită din perspectiva categoriilor socio-morale și estetice enunțate. În fapt, cu excepția câtorva texte, este vorba de o culegere de cronici, parcimonios selectate, publicate majoritatea în „Dilema Veche” în perioada 2005 – (începutul lui) 2009.[1]

Cartea este structurată pe două secțiuni (discret delimitate printr-o pagină albă): film românesc și film străin, fiind vorba despre titluri care au rulat, toate – cu o singură excepție, dacă am numărat eu bine: Elevator de George Dorobanțu (2008), care a circulat doar în festivaluri și în proiecții speciale dat fiind faptul că este lucrat pe suport electronic și nu pe peliculă – pe marile ecrane din România. Cititorul – presupus a fi ori pe cale de a deveni spectator avizat – nu poate decât să regrete, ușor nedumerit, absența din volum a cronicilor la filme precum, pentru a mă rezuma doar la producțiile românești: Filantropica (Nae Caranfil, 2002), Moartea domnului Lăzărescu (Cristi Puiu, 2005), Legături bolnăvicioase (Tudor Giurgiu, 2006), A fost sau n-a fost? (Corneliu Porumboiu, 2006) sau Hârtia va fi albastră (Radu Muntean, 2006) – titluri reper ale deceniului respectiv. Nu sunt foarte clare criteriile pe baza cărora a operat autorul selecția propriilor texte. Dacă se dorea o prezentare doar a filmelor bune, nu ar fi avut ce căuta în volum (rezumându-mă, iarăși, doar la producțiile românești), cometariile despre: Second-hand (Dan Pița, 2005), Azucena (Mircea Mureșan, 2006), Legiunea străină (Mircea Daneliuc, 2007) sau Dincolo de America (Marius Th. Barna, 2007). Dacă s-ar fi vrut un volum polemic, nu puteau lipsi (dar lipsesc!) cronicile la Cum mi-am petrecut sfârșitul lumii al lui Cătălin Mitulescu (2006), dezavuat la modul absolut de Andrei Gorzo, ori la Îngerul necesar al lui Gheorghe Preda (2007), unul dintre rateurile monumentale căruia îi acordă însă credit (ca experiment și grație abordării diferite de cea a reprezentanților Noului Val). Departe de mine gândul de a minimaliza valoarea și importanța acestui debut editorial. Vreau doar să subliniez faptul că, dacă autorul ar fi fost mai puțin sever cu propriile texte, cartea ar fi avut de câștigat în dinamism, în impactul asupra cititorului – fost ori prezumtiv spectator al filmelor puse în discuție.

Dincolo de orice observații mai mult sau mai puțin îndreptățite, Bunul, răul și urâtul în cinema se citește pe nerăsuflate, asemeni unui roman de aventuri care ai vrea să nu se mai termine. Indiferent dacă ești sau nu de acord cu părerile sale, cartea lui Andrei Gorzo este seducătoare, atât prin fermitatea demersului critic, care denotă un gust sigur deși nu chiar infailibil, cât și prin fluența scriiturii: Andrei Gorzo știe să povestească fără crispare; și mă refer aici nu atât la subiectul filmului (deși „părintele” criticii de film românești, D.I. Suchianu, nu se sfia să povestească filmul în cronicile sale, evident fără a se rezuma la atât), cât la faptul că ideile și judecățile de valoare sunt expuse cursiv, coerent, într-un limbaj lipsit de prețiozitate, dar nu colocvial, fără a face abuz de termeni de specialitate.

Bunul, răul și urâtul în cinema depășește domeniul strict al filmului, putând fi citit cu folos de către oricine, de la cinefil la – să zicem – microbist.

 

Andrei Gorzo: Bunul, răul și urâtul în cinema. Polirom, Colecția Cinema, 2009.


[1] În 2012, lui Andrei Gorzo i-a apărut un al doilea volum, de această dată un demers teoretic „pur”, rezultat (și) al muncii de cercetare ca lector la Universitatea de Artă Teatrală și Cinematografică „I.L. Caragiale” din București, inițial fiind teza sa de doctorat: Lucruri care nu pot fi spuse altfel. Un mod de a gândi cinemaul de la André Bazin la Cristi Puiu (București, Editura Humanitas), despre care Dana Duma notează succint și la obiect: „Cinefilii care așteptau o explicație convingătoare pentru succesul «noului cinema românesc» pot fi, în fine, satisfăcuți. Andrei Gorzo alege calea dificilă pentru a defini formula stilistică proprie acestui cinema, folosindu-se de cele mai autorizate teorii ale filmului pentru a demonstra că în spatele formulei se afla o ontologie, o epistemologie și o estetică. Stăpân pe un instrumentar teoretic de mare finețe, el se angajează cu eleganță într-un duel de idei în care ridiculizează tentativele naive, empirice, comode sau senzaționaliste de a explica acest fenomen. Cei care se tem că verva, impetuozitatea și panașul cronicarului admirat în rubricile săptămânale s-ar fi putut ofili sub povara teoretică pot fi liniștiți: farmecul scrisului său e intact. Când i-am citit primele scrieri dedicate filmului, acum 15 ani, am înțeles că Andrei Gorzo este cel mai talentat dintre noi. Acum pot spune, fără ezitare, că e și cel mai bun.“

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro