Robert McKee: Story

Marian Ţuţui

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Istoria filmului albanez. Partea 1.

Cinematograful a pătruns târziu în Albania, o ţară foarte înapoiată la începutul secolului 20 (doar 1,5% din populaţie ocupată în industrie în 1939). De aceea şi informaţiile sunt puţine şi nesigure căci nici presa nu era foarte dezvoltată.

În scurta ei existenţă statală modernă Albania a avut o viaţă politică frământată. După desprinderea de Imperiul Otoman, Wilhelm I de Wied, vărul Reginei Elisabeta a României, a devenit principele noului stat în 1914 însă a fost nevoit să părăsească ţara după doar şase luni, fiind urmat de un preşedinte între 1914–1916, Esad Paşa Toptani, tocmai cel care a determinat fuga principelui. Între 1920–1925 Albania a fost sub un consiliu de regenţă, în 1925 s-a proclamat republică sub conducerea autocrată a lui Ahmed Zogu (Zogolli), pentru ca acesta să se proclame rege în 1928 şi să domnească până în 1939, când a fost nevoit să părăsească ţara din cauza ocupaţiei italiene. Decretele sale au contribuit însă şi la modernizarea Albaniei astfel încât în 1930 a fost adoptat un nou cod penal iar în 1937 a fost interzis portul vălului şi a fost înfiinţată biserica ortodoxă albaneză autocefală.

Începuturi târzii

Cinematograful a pătruns târziu în Albania, o ţară foarte înapoiată la începutul secolului XX (doar 1,5% din populaţie ocupată în industrie în 1939). De aceea şi informaţiile sunt puţine şi nesigure căci nici presa nu era foarte dezvoltată. Se pare că prima proiecţie de cinema a realizat-o la Shkoder în 1908 pictorul şi fotograful Kol Idromenos. În 1911 la cafeneaua Stema din Korcë proiecţiile publice au devenit regulate însă informaţii despre cinematografe stabile avem doar abia din 1920. Este vorba despre Cinema Moderne al lui Mano şi Aristidhi la Korça şi Perparimi Cinema al lui Kodhel Zilja la Vlorë. Între timp, în 1903 avusese loc probabil prima filmare, de către un operator al firmei Charles Urban. Prima filmare realizată de către albanezi, proprietarii cinematografului Majestik din Korçë, este un subiect de jurnal de actualităţi, Boboteaza la Korcë şi datează tocmai din 6 ianuarie 1935. Poate din motive propagandistice, pentru a accentua rolul revoluţiei culturale aduse de regimul comunist, s-a acreditat ideea că primele filme au fost realizate abia după Al Doilea Război Mondial. Nu de multă vreme s-a aflat faptul că primul film documentar albanez datează probabil din 1941: Fiii vulturi ai lui Skanderbeu /  Fii ai Albaniei şi ai lui Skenderbeu (Bijtë e shqipës së Skenderbeut, r. Mihalaq Mone, imaginea Alfredo Cechetti, producţie a studiourilor Tomorri Film). În 1943 acest documentar propagandistic care insista asupra păstrării virtuţilor strămoşeşti, inclusiv prin intermediul costumelor populare şi dansurilor, a obţinut un prim premiu internaţional, la Florenţa. Evident, acest film este pierdut iar primul film documentar păstrat datează din timpul comunismului: Râdem pentru că nu putem plânge (Qeshim se nuk qajme dot, r. Viktor Stratodha şi Dionis Bubani, 1956). În preajma şi în timpul Celui De-Al Doilea Război Mondial ţări mai mici precum cele balcanice au beneficiat de sprijin tehnic, de pildă pentru realizarea filmelor sonore din partea unor aliaţi care aveau între altele şi o industrie cinematografică, precum Germania, Italia şi Ungaria. Ca şi în România, unde în timpul Celui De-Al Doilea Război Mondial a funcţionat compania româno-italiană Cineromit, în Albania şi-a desfăşurat activitatea între 1942–1943, compania albanezo-italiană Tomorri Film. De asemenea, trebuie menţionată contribuţia operatorului italian Alfredo Cechetti, implicat în producţia a cel puţin patru filme albaneze între 1941–1943.

Evident, primele filme de ficţiune despre Albania sunt italiene: Nanu, verişoara din Albania (Nanu, la cugina d'Albania, r. Amleto Palermi, 1927) şi Cavalerul din Kruja (Il cavaliere di Kruja, r. Carlo Campogalliani, 1940). Ultimul este filmat în Albania şi sugerează contribuţia civilizatoare a Italiei fasciste prin intermediul eroului principal şi al poveştii sale de dragoste cu o baştinaşă.

Primul film de ficţiune albanez datează din 1954 şi este de fapt o coproducţie cu URSS, Skanderbeg / Velikii voin Albanii Skender-beg. Regizorul este rus (Serghei Iutkevici), un georgian este autorul scenariului (Mihail Papava), iar un alt georgian (Akhaki Korava) este interpretul eroului principal, marele conducător al Albaniei medievale. Iutkevici a obţinut pentru acest film premiul pentru regie la Cannes în 1954. Primul film de ficţiune integral albanez a apărut patru ani mai târziu: Tana (r. Kristaq Dhamo, 1958).

Primul film de ficţiune realizat în limba albaneză în Iugoslavia este Lupul de pe Prokletija (Uka i Bjeshkëve të nemura / Vuk za Prokletija, r. Miomir Miki Stamenković, producător Kosmet Film, 1968). El a fost realizat în Kosovo de către Kosmet Film, o companie specializată în filme realizate în versiune sârbă şi albaneză. Este interesant că până de curând producţia de filme din Kosovo din timpul Iugoslaviei comuniste depăşea cea din Albania.

Primul film realizat în Kosovo după ce provincia a ieşit din componenţa Iugoslaviei datează din 2005: Kukumi (r. Isa Qosja).

Primul film de ficţiune color albanez a apărut în 1974 (Fata din munţi / Cuca e maleve (r. Dhimiter Anagnosti, 1974) iar primul desen animat în 1975 (Zana şi Miri / Zana dhe Miri, r. Vlash Dobroniku).

În timpul celor 40 de ani de guvernare (1944–1985) fostul partizan Enver Xoxha a devenit cel mai sângeros dictator comunist din Europa. El a proclamat în 1967 Albania primul stat ateu şi tot lui i se datorează izolarea Albaniei prin ruperea relaţiilor cu Marea Britanie, Grecia şi apoi cu Iugoslavia (1948) şi răcirea relaţiilor cu URSS (1960) şi China (1978). Evident, după coproducţiile cu URSS din anii `50 izolarea chiar faţă de celelalte ţări socialiste a avut un efect puternic şi în cinematografie, însă cu o excepţie parţială, România, după 1966. O serie de regizori albanezi precum Spartak Pecani, Jorgaq Tushe, Xhovalin Hajati şi Kujtim Çashku au studiat la Bucureşti.

Abia în 1996 apare o coproducţie cu Macedonia (Noaptea / Nata, r. Esat Mysliu) iar o coproducţie notabilă cu Grecia abia în 2011 (Amnistia, Grecia-Albania, r.  Buyar Alimani, care a obţinut premiul CICAE la Berlin). În 2001 regizorul Gjergj Xhuvani a obţinut premiul tinereţii la Cannes pentru Lozinci (Parrullat, Franţa-Albania). Ca şi în alte ţări europene, producţia de filme a atins maximul în anii `80: 14 filme de lungmetraj în 1982 şi 1984. În prezent, producţia a înregistrat un reviriment, depăşind uneori jumătatea producţiei din ultimii ani ai lui Enver Xoxha.

Cineaşti străini de origine albaneză

Cei mai cunoscuţi cineaşti de origine albaneză au apărut în America: fraţii actori John (1949, Chicago – 1982, Los Angeles) şi James Belushi (1954, Chicago – ), ca şi regizorul Stan Dragoti (1932, New York – ), descendenţi ai unor emigranţi albanezi. În anii `70 şi `80 kosovarul Bekim Fehmiu (1936, Sarajevo – 2010, Belgrad) s-a impus în roluri de dur în filme iugoslave (Am întâlnit ţigani fericiţi / Skupljaci perja, r. Aleksander Petrović, 1967) şi italiene.

Lor li se pot adăuga doi actori din perioada filmului mut, Aleksander Moissi (Aleksandër Moisiu – 1879, Durrës sau Triest – 1935, Lugano), care a jucat în filme italiene şi germane sau Cristache Antoniu (Hristaqi Antoniu, 1907, Bucureşti – 1985, Tirana) în filme româneşti. Antoniu a fost junele-prim al filmelor mute cu haiduci ale lui Horia Igiroşanu. Vocea sa minunată de tenor a putut fi auzită doar într-o arie adaugată unei ultime versiuni a filmului Ciocoii / Cântecul străinului (r. Horia Igiroşanu, 1931) căci Antoniu a decis să se stabilească în ţara strămoşilor săi şi a mai apărut doar într-un film documentar (Întânire lângă lac / Takimi në liqen, r. Mihallaq Mone) în care interpretează un cântec.

Realităţile locale şi limitele realismului socialist

Skenderbeu / Velikii voin Albanii Skanderbeg (r. Serghei Iutkevici, Albania-URSS, 1953) rămâne nu numai primul film albanez dar şi cel mai important film istoric din această ţară. El urmăreşte destinul marelui conducător albanez din copilărie, la abandonarea serviciului militar în slujba sultanului în timpul bătăliei de la Niş din 1443 împotriva lui Iancu de Hunedoara, până la moartea sa, după ce a reuşit să respingă timp de 22 de ani o serie de atacuri turceşti, dintre care unele conduse de însuşi Mahomed al II-lea. Desigur, filmul încearcă să redea şi alte calităţi ale lui Gjergj Kastrioti Skanderbeg (1405–1468) în afara celor militare, prin care a reuşit să se impună drept conducător unor clanuri dezbinate, însă, în spiritul realismului socialist el este prezentat mai degrabă ca un muntean destoinic, un om din popor, decât ca un nobil feudal. La aceasta contribuie figura aspră şi interpretarea actorului georgian Akhaki Korava. Un merit al filmului îl constituie faptul că scenariul încearcă să ţină cont deopotrivă de adevărul istoric şi de legende, mai ales în reconstituirea asediilor cetăţii Krujë şi a sfârşitului lui Skanderbeu, atunci când, doborât de malarie, îi predă conducerea armatei lui Leke Dukagjini. Finalul apoteotic pune de acord istoria cu legenda căci eroul moare dar albanezii înving şi în această ultimă bătălie de la Lezhë. În schimb, încercarea de a reda în trei ore aproape toată viaţa eroului, scenele de luptă în care luptătorii se prăbuşesc adesea răniţi fără motiv aparent şi teatralitatea dialogurilor rămân slăbiciuni ale filmului.

Deşi cinematografia albaneză a apărut practic în timpul comunismului şi a preluat estetica realismului socialist, ea a trebuit să ţină cont de particularităţi locale precum relieful muntos, populaţia preponderent rurală şi înapoiată, în special în zonele alpine. Muntenii au devenit astfel obiect al campaniilor de alfabetizare dar au furnizat şi eroi confruntaţi cu civilizaţia modernă şi ideologia comunistă iar reacţiile lor faţă de acestea au fost considerate firesc cele mai dramatice şi mai reprezentative. În nu mai puţin de 18 filme realizate între 1953–2003 acţiunea se petrece în sate de munte şi apar eroi munteni, caracterizaţi de păstrarea cutumelor arhaice şi apartenenţa la clanuri dar şi de un ethos special, ca şi în alte ţări. Cele mai reprezentative filme sunt Învăţătorul şi Lozinci.

Învăţătorul (Komisari i Dritës, r. Dhimiter Anagnosti şi Viktor Gjika, 1966) constituie o creaţie cinematografică perenă, o dramă din mediul rural care rezistă uimitor examenului critic după mulţi ani şi nu întâmplător semnificativă pentru înţelegerea societăţii albaneze. În mod surprinzător, încă de la acest debut în lungmetraj Anagnosti se impune ca cel mai important regizor albanez. În ianuarie 1944 Dritan Shkabe (interpretat de Rikard Ljaria), un fost partizan, se întoarce în satul natal din munţi pentru a deschide o primă şcoală. Discuţia eroului cu bogataşul Doda Cinari care refuză să-şi pună la dispoziţie casa pentru a găzdui şcoala rezumă elocvent contradicţia dintre comunism şi concepţia ţărănească. Doda conchide: „Totdeauna vor fi case boiereşti” – la care Dritan răspunde: „Trecutul nu se mai întoarce.” Mai ales din perspectiva de azi constatăm că Dritan este un erou comunist conform canoanelor epocii dar rămâne în primul rând un erou civilizator etern valabil care acţionează paşnic şi solitar ca un veritabil vizionar deşi teoretic are undeva departe, la Tirana, sprijinul partidului comunist. Deşi Dritan este un comunist care crede că cei care i-au omorât tatăl şi care se opun schimbărilor vor dispărea, el nu recurge la violenţă deşi ar putea acţiona în numele luptei de clasă sau cutumelor care îi impun gjakmarra (vendetta), aşa cum sătenii se aşteptau. El este un erou paşnic şi idealist care preferă abecedarul în locul puştii căci idealulurile nu pot fi impuse cu forţa. Sfârşeşte tragic căci întoarcerea sa în sat s-a petrecut într-un moment de climax al istoriei, când proprietarii îşi apărau pământurile cu puşca, la fel cum comuniştii încercau să impună noua ordine. Poate că în altă parte confruntările sângeroase ar părea exagerate dar în Albania ele au fost multă vreme tipice iar meritul realizatorilor este că le-au motivat suficient.

Învăţătorul a reprezentat pentru albanezi un veritabil erou civilizator iar destinul său tragic provine din inerţia funciară a societăţii balcanice tradiţionale şi înapoiate. Îmbrăcămintea sătenilor, mobilierul caselor, ritualul cafelei şi împuşcăturile din Învăţătorul care marchează momentele de bucurie sau de tensiune, redau atmosfera patriarhală iar personaje bine conturate precum preotul, învăţătorul şi bunicul acestuia constituie veritabile arhetipuri ale claselor sociale ce au pus în mişcare nu numai drama acestui film, ci şi societatea albaneză. Filme asemănătoare, în care învăţătorii trec prin întâmplări dramatice după război, sunt şi Debatik (r. Hysen Hakani, 1961), Un râu al luminii (Lumë drite, r. Ismail Zhabjaku, 1975) sau Căderea idolilor (Shëmbja e idhujve, r. Piro Milkani, 1977), după romanul omonim (1975) al lui Skënder Drini.

Lozinci (Parrullat / Slogans, Franţa-Albania, r. Gjergj Xhuvani, Franţa-Albania, 2001), care adaptează pentru ecran romanul „Lozincile de piatră” („Parullat me gurë”, 2000) de Ylljet Aliçka, este o satiră care evocă absurditatea îndoctrinării în Albania comunistă.

În anii `70 profesorul de biologie Andre (interpretat de Artur Gorishti) este repartizat într-un sat de munte. Aici constată că este mai importantă îndoctrinarea prin lozinci decât educaţia. Secretarul local de partid (Agim Qirjaqi) impunea construirea unor lozinci din pietre pe coline. Andre are de ales între două lozinci: „glorie spiritului revoluţionar!”  şi „imperialismul american nu e decât un tigru de hârtie”. El o alege pe prima pentru că era mai scurtă. Înţelege apoi că i s-a dat lui să aleagă pentru că Diana (Luiza Xhuvani), profesoara de franceză, era persecutată de secretarul de partid pentru insubordonare. De fapt, era mai mult decât atât căci Diana rezistase şi avansurilor sale amoroase. Andre şi elevii săi o ajută să termine de construit lozinca din pietre. Între cei doi tineri începe o idilă iar Andre începe fără să vrea să-l sfideze pe secretarul de partid. El ia apărarea unui elev care greşise scriind că R. P. Chineză e un stat revizionist şi apoi pe tatăl acestuia, declarat element duşmănos pentru că distrusese o lozincă. Încearcă să explice că ciobanul era analfabet şi caprele acestuia mişcaseră pietrele. Este trimis la muncă la câmp şi suportă la rândul său avansurile şefei de brigadă. În final, Andre şi Diana pleacă la Tirana.

Există un episod în care nu sunt implicaţi cei doi eroi dar care dezvăluie mai pregnant absurditatea. Un învăţător bătrân dintr-un cătun apropiat a păstrat lozinca „Vietnamul va învinge!” şi este pedepsit pentru că nu e la curent cu situaţia internaţională. Şi acest lucru se întâmplă într-un sat de păstori din munţi! Epilogul filmului conţine o ironie amară care subliniază încă o dată absurdul dacă mai era necesar căci zelul secretarului de partid se dovedeşte total inutil. El aflase că un înalt oficial comunist va trece cu maşina pe lângă sat şi de aceea impusese construcţia unor noi lozinci. Oficialul comunist apare într-adevăr, ba chiar opreşte automobilul dar priveşte în partea opusă! Trebuie adăugat că Lozinci a marcat două premiere: Xhuvani este primul regizor albanez premiat la un mare festival internaţional (premiul tinereţii la Cannes) iar filmul reprezintă prima producţie albaneză care s-a bucurat de o difuzare în cinematografele albaneze după 1990.

Deşi nu reprezintă realizări artistice deosebite, ar trebui menţionate şi alte filme care prezintă diverse alte aspecte ale vieţii rurale albaneze: împuşcarea a doi pretinşi sabotori în campania de secare a mlaştinii Maliqi în anii `60 (Primii ani / Vitet e para, r. Kristaq Dhamo, 1965, după romanul lui Fatmir Gjata „Mlaştina” / „Këneta” din 1959), nunta aranjată de rude (Mireasa /  Nusja, r. Gëzim Erebara, 1980, O poveste din trecut / Përrallë nga e kaluara, r. Dhimiter Anagnosti, 1987, după comedia lui Andon Zako Çajupi „Mirele de 14 ani” / „14 vjec dhëndërr” din 1937), „gjakmarre” („răzbunarea sângelui”, vendetta” în Om cu o armă / Njeriu me top, r. Viktor Gjika, 1977), necesitatea exogamiei şi „besa” („jurământul de credinţă” în Cine a adus-o pe Doruntina? / Kush e solli Doruninen, r. Llazi Sërbo,  1991, după balada populară „Constantin si Doruntina”, Aprilie spulberat / Të paftuarit, r. Kujtim Çashku, 1985, după nuvela lui Ismail Kadare „Aprilie spulberat” / „Prilli i Thyer” din 1980), capturarea cailor sălbatici (Pădurea libertăţii / Pylli i lirisë, r. Gëzim Erebara, 1976) sau campania de exterminare a cailor de după 1975 (Moartea unui cal / Vdekja e kalit, r. Saimir Kumbaro, 1992). Ele ne oferă o imagine a vieţii rurale albaneze marcate deopotrivă de o natură sălbatică, de cutume şi credinţe arhaice, ca şi de cel mai represiv regim comunist. La rândul său, un film realizat după căderea comunismului, Dragoste pe muntele blestemat (Dashuria e Bjeshkëve të Nemuna, r. Ekrem Kriezyu, 1997), înfăţişează duşmănia dintre clanuri care influenţează destinele individuale în Kosovo.

(Va urma)

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Istoria filmului albanez. Partea a 2-a -

Istoria filmului albanez. Partea a 2-a

Proliferarea filmelor cu partizani în Iugoslavia şi Albania se justifică asemănător cu cea a filmelor cu haiduci. Dacă ultimele reprezentau un fel de corespondent al filmelor de capă şi spadă şi ilustrau rezistenţa în timpul lungii stăpâniri otomane, filmele cu partizani au avut un rol similar, ba chiar mai complex.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro