Robert McKee: Story

Marian Ţuţui

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Istoria filmului albanez. Partea a 2-a

Proliferarea filmelor cu partizani în Iugoslavia şi Albania se justifică asemănător cu cea a filmelor cu haiduci. Dacă ultimele reprezentau un fel de corespondent al filmelor de capă şi spadă şi ilustrau rezistenţa în timpul lungii stăpâniri otomane, filmele cu partizani au avut un rol similar, ba chiar mai complex.

Inspiraţia din folclor şi mituri

Zidul viu (Muri u gjalle, r. Muharrem Fejzo, 1989) ecranizează legenda „Castelului Rozafa” din Shkoder. Trei fraţi lucrează la construcţia castelului dar noaptea zidurile pe care le ridică, se prăbuşesc. La sfatul unui bătrân înţelept decid să sacrifice pe una dintre soţiile lor, prima care va veni cu prânzul. Cei doi fraţi mai mari îşi previn soţiile astfel încât va fi sacrificată Rozafa, soţia mezinului. Ea acceptă să fie zidită cu condiţia ca sânul drept, mâna dreaptă şi piciorul drept să fie lăsate în afară pentru ca fiul ei nou-născut să poate suge iar ea să-şi poată mângâia copilul şi să poată mişca leagănul. Legenda albaneză seamănă mult cu balada românească a „Meşterului Manole” şi probează alături de „Legenda Podului de la Arta” din Grecia, circulaţia balcanică a mitului creaţiei ca sacrificiu. În Cine a adus-o pe Doruntina? (Kush e solli Doruntinën, 1991) actorul Llazi Sërbo debutează ca regizor cu o ecranizare a baladei populare „Constantin şi Doruntina”. Balada, a cărei acţiune se petrece în secolul 11 sau 12, reflectă opoziţia dintre legăturile strânse din interiorul clanurilor şi necesitatea exogamiei, un fenomen antropologic caracteristic şi Albaniei moderne. O văduvă are nouă fii şi o fiică. Kostandin e cel mai mic frate iar Doruntina e cea mai mică dintre toţi. După ce Doruntina e curtată de mulţi bărbaţi, unul brunet, venit de departe, este acceptat căci îi place şi ei şi fratelui. Mama se opune căci Doruntina va fi departe dar Kostandin promite că o va aduce de câte ori va fi nevoie. În cei trei ani de război care au urmat toţi fiii au murit iar mama a ajuns înconjurată doar de simboluri ale doliului. Ea îi reproşează lui Kostandin la mormânt promisiunea. Noaptea, Kostandin se ridică din mormânt şi se duce călare pe iapa sa în satul Doruntinei. Ea nu ştie dacă mama a chemat-o pentru ceva de bine sau nu şi dacă să se îmbrace frumos şi să poarte bijuterii. Se teme că soţul se va supăra iar femeile vor bârfi plecarea ei inopinată. Kostandin consimte ca ea să-i lase un bilet. Ea îl întreabă de ce e plin de praf iar el răspunde aspru că de pe drum. Pe drum păsările cântă şi vorbesc mirate despre o fată însoţită de un mort. Doruntina se miră că păsările vorbesc dar Kostantin îi spune să nu se mire. Ajungând, Kostandin îi spune că el rămâne la cimitir ca să omagieze morţii iar ea să se ducă înainte. Mama nu crede că e Doruntina, ci diavolul, cel care i-a luat şi fiii. O întreabă cine a adus-o iar ea răspunde că cel care a adus-o e Kostandin căci are ochii albaştri şi au venit călare pe iapa lui. Mama crede că fata e nebună. Când fata insistă cu amănunte, ea deschide în sfârşit uşa şi îi spune că Kostandin e mort şi îngropat de trei ani. Cele două mor îmbrăţişate. Filmul are un anume convenţionalism, în special datorită replicilor teatrale ale eroilor. În schimb, păstrează atmosfera arhaică şi mai ales redă convingător obiceiul bessei, jurământul de credinţă pe care îl face fiul mamei. 

Filmele cu haiduci albaneze mai puţin filme de aventuri   

Patru filme albaneze de ficţiune abordează haiducia de la sfârşitul secolului 19 şi începutul secolului 20. Dar perspectiva nu este atât aventuroasă sau eroică, ci mai ales a celor care aşteaptă acasă. În Şcoala (Mesonjetorja, r. Muharrem Fejzo, 1979) beiul sandjakului şi clerul local fac tot posibilul pentru a închide şcoala de fete deschisă de profesoara Dafina. Între cei care încearcă să o ajute este haiducul Kajo. În Libertate sau moarte (Liri a vdekje, r. Ibrahim Mucha şi Kristaq Mitro, 1979) rebelii conduşi de Cerciz Topulli, Mihail Grameno şi Hajredin Tremishti (care au existat în realitate!) se întorc ca să-şi viziteze rudele înainte de a-l ucide pe guvernatorul otoman al Gjirokastrei. Aflând de intenţia lor, turcii masacrează populaţia din Mashkullora, chiar şi pe un profesor în timp ce preda elevilor limba albaneză. În Balada lui Kurbin (Ballada e Kurbinit, r. Kujtim Çashku, 1989) o fată care şi-a aşteptat îndelung iubitul plecat să lupte, se mărită cu un nobil turc dar trebuie să dea ochii şi cu iubitul care s-a întors schilodit. Cămăşile cerate (Kemishet me dylle, r. Besim Kurti, 1987) prezintă destinul lui Jano Zefi, şeful unei bande de albanezi care lupta la începutul secolului 20 împotriva turcilor. El încearcă să scape adolescenţii albanezi de încorporarea forţată în armata turcă. Pierderea soţiei şi a copilului îi pune la încercare motivaţia de a continua lupta.

Filmele cu partizani, mitul comuniştilor eliberatori şi al demnităţii naţionale

Deşi primul film albanez cu partizani a apărut mai târziu decât în Bulgaria (1946), Iugoslavia (1947) şi Grecia (1949), abia în 1957 (Furtuna / Fortuna, Albania-URSS, r. Iuri Ozerov şi Kristaq Dhamo), Albania a devenit alături de Iugoslavia o campioană a acestui gen de filme care îmbina propaganda comunistă cu spectaculosul. Dacă Iugoslavia a realizat cel mai mare număr de filme cu partizani, în Albania aproape jumătate din filmele realizate în timpul comunismului erau cu partizani, ba chiar aproape o duzină erau filme pentru copii sau cu copii care îi ajutau pe partizani.

Proliferarea filmelor cu partizani în Iugoslavia şi Albania se justifică asemănător cu cea a filmelor cu haiduci. Dacă ultimele reprezentau un fel de corespondent al filmelor de capă şi spadă şi ilustrau rezistenţa în timpul lungii stăpâniri otomane, filmele cu partizani au avut un rol similar, ba chiar mai complex. Rapidele destrămări ale Iugoslaviei şi Albaniei în urma atacurilor armatelor Axei, ca şi ocupaţia, erau relativizate prin evocarea rezistenţei iar partidele comuniste apăreau ca restauratori ai statului, în plus într-o ipostază eroico-aventuroasă. De aceea, lupta împotriva puterilor Axei şi fasciştilor autohtoni a devenit cea mai importantă temă filmică în ceea ce priveşte numărul de filme produse în statele balcanice.

Albania a fost ocupată de armata italiană în aprilie 1939. Rezistenţa colonelului Abas Kupi i-a permis regelui Zog să se refugieze dar în 1940, la rândul său, a fost nevoit să fugă în Turcia. A fost adus în Iugoslavia de către englezi şi a organizat o rezistenţă în nord care sprijinea revenirea regelui. În timp, principalele forţe de rezistenţă ale albanezilor au fost reprezentate de Frontul Naţional (Balli Kombëtar) şi partidul comunist albanez. Primii aveau susţinători mai ales în mediul rural iar comuniştii în oraşe. Majoritatea baliştilor erau liberali şi naţionalişti care se împotriveau revenirii regelui Zog şi doreau păstrarea graniţelor din 1941 care includeau Kosovo şi vestul Macedoniei.În septembrie 1943 Italia a capitulat. Partizanii au avut şi aici prilejul să captureze armament înainte ca o divizie de paraşutişti germani să ocupe Tirana. Noua administraţie germană a promis independenţa ţării, a numit o regenţă şi a acordat sprijin pentru anexarea regiunii Kosovo. Balli Kombëtar a colaborat cu noul guvern de la Tirana. Între timp comuniştii au căpătat din ce în ce mai mai multă audienţă în condiţiile înfrângerii Germaniei şi aliaţilor săi. În mai ei au înfiinţat Consiliul Antifascist de Eliberare Naţională, condus de Enver Xoxha. Fostul partizan Xoxha a condus Albania cu mână de fier timp de patru decenii (1944–1985), la început cu sprijinul luiMehmet Shehu, fost luptător în Spania. Xoxha a proclamat Albania în 1967 primul stat ateu. Tot lui i se datorează izolarea Albaniei prin ruperea relaţiilor cu M. Britanie, Grecia şi apoi cu Iugoslavia (1948) şi răcirea relaţiilor cu URSS (1960) şi China (1978). Albania a fost ultima ţară europeană în care a căzut comunismul, în martie 1992 când Ramiz Alia, ginerele reformist al lui Enver Xoxha a pierdut alegerile.   

Lupul de pe Prokletija (Uka i Bjeshkëve të nemura / Vuk za Prokletija, r. Miomir Stamenković, 1968) reprezintă primul film albanez de ficţiune. Acest film realizat în Kosovo cu o variantă în limba albaneză, interpreţi şi personaje albaneze, precede coproducţia albanezo-sovietică Skanderbegdin 1953 în regia lui Serghei Iutkevici, considerată îndeobşte primul film de ficţiune albanez şi, bineînţeles, Kukumi (r. Isa Qosja, 2005), proclamat recent primul film din Kosovo. Uka sau Lupul este un bătrân care locuieşte în munţii dintre Kosovo şi Albania. Majoritatea albanezilor de aici, musulmani, se luptă cu fasciştii italieni însă fiul său se înrolează în poliţia fascistă. După ce mai mulţi localnici sunt arestaţi, bătrânul muntean ia arma şi luptă împotriva propriului fiu împreună cu un grup de partizani. Este o poveste tragică, tipică pentru albanezi în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial, când alăturarea la o grupare sau alta dezbina şi membrii aceleiaşi familii.

Numărul mare de filme cu partizani realizate în Albania, mai ales în contextul unei producţii mai modeste, reprezintă un veritabil record. Astfel, din 253 de filme realizate între 1953- 2003 (inclusiv de televiziune), nu mai puţin de 34 de filme sunt cu partizani, acestora adăugîndu-li-se şi opt filme pentru copii în care apar copii partizani sau care îi ajută pe partizani. Însă doar numărul de filme albaneze este impresionant căci calitatea lor este submediocră. Furtuna / Fortuna (1957, r. Iuri Ozerov, Kristaq Dhamo), deşi tot o coproducţie cu URSS, este considerat de unii primul film albanez de ficţiune în dauna filmului lui Serghei Iutkevici pentru că unul dintre cei doi regizori este albanez. Este o poveste melodramatică despre doi luptători antifascişti, Zana şi Arbeni, care întreprind acţiuni de sabotaj, se îndrăgostesc, dar ajung amândoi în închisoare. Destinul lor constituie un exemplu pentru alţi doi tineri, Shpresa şi Vasili, ba chiar îl impresionează până la urmă până şi pe avocatul Eshtrefi, colaborator al ocupanţilor. Staţia de radio / Radiostacioni (1979, r. Rikard Ljarja), care ecranizează romanul „Noiembrie al unei capitale” /  „Kur vjen nentori” (1964) de Ismail Kadare, redă în mod romanţat episodul real al capturării de către partizani al postului de radio Tirana în noiembrie 1944. În Misiune dincolo de mare / Misioni përtej detit (1988, Albania, r. Lisenko Malaj) patru partizani albanezi debarcă în 1944 pe o insulă grecească. Ei au misiunea dificilă de a captura un criminal de război ascuns sub un nume fals. Însă doar muzica realizată de Mikis Thodorakis reprezintă un element memorabil.

Filmele de după căderea comunismului

Abia în 1998 a apărut în Albania un film notabil care să dezvăluie absurditatea regimului lui Enver Xoxha. Kolonel Bunker (r. Kujtim Çashku) este o alegorie a izolării complete a Albaniei lui Enver Hoxha. Între 1974–1981 colonelul Muro Neto a supervizat construcţia a nu mai puţin de 700 000 de buncăre într-o ţară de trei milioane de locuitori. În film chiar şi colonelul (interpretat de Agim Qiraqi) ajunge să pună sub semnul întrebării utilitatea întreprinderii şi este de aceea executat. În realitate, colonelul Neto a ajutat la realizarea filmului. O scenă de la început înfăţişează în întuneric ţărani împreună cu animalele lor goniţi de soldaţi în adăposturi subterane. Acest exerciţiu care crează panică sugerează că cei care îngrozesc populaţia albaneză nu sunt duşmanii din afară, ci chiar reprezentanţii regimului lui Xoxha. Filmul conţine însă şi destule nerealizări. Interludii poetice, precum cel în care doi tineri străini fac dragoste într-un bunker sau scenele casnice în care colonelul apare alături de soţia sa, diluează satira şi alegoria.În schimb, Mao Ce Dun (r. Besnik Bisha, 2007) redă în cheie comică succesul vremelnic al unui ţigan care şi-a bătut joc de propaganda comunistă beneficiind de avantajele numelui marelui conducător chinez pentru fiul său. La rândul său, Tristeţea doamnei Shnajder (Trishtimi i zonjës Shnajder, r. Eno şi Piro Milkani, 2008, Albania-Cehia) este un film autobiografic pentru regizorul Piro Milkani, student cândva la Praga, care reconstituie cu nostalgie liberalismul Cehiei anilor `60 unde un student albanez visa să rămână, în timp ce iubita sa, o cehoaică măritată, visa să ajungă în Albania lui Enver Xoxha, pe care ea o credea un tărâm romantic mediteranean.

Un film care redă convingător societatea albaneză în tranziţie este Tirana anul zero (Tirana viti 0 / Tirana, année zéro, r. Fatmir Koçi, 2002, Albania-Franţa). Nu întâmplator este vorba despre un road-movie căci road-movie-urile permit o reconstituire facilă a realităţii statelor în tranziţie şi reflectă metonimic ritmul schimbărilor.În plus, registrul comediei negre contribuie la redarea contradicţiilor tragi-comice ale acestei societăţi. Este povestea unui cuplu din Tirana post-comunistă. Niku (Nevin Mecaj), proprietarul unui camion vechi, locuieşte cu părinţii. Iubita lui Klara (Ermela Teli) visează să plece la Paris pentru a deveni fotomodel însă Niku, care a lucrat în Italia, este reticent faţă de ideea de a pleca din nou. Povestea seamană cu cea din Asfalt tango (1996, Franţa-România) al lui Nae Caranfil. Călătoriile lui Niku la volanul camionului său rezumă sintetic situaţia din Albania: un turist german cumpără un bunker pe care el trebuie să-l transporte până la feribot iar un regizor îl angajează ca să care o statuie a lui Stalin. Statuia este încărcată ca orice marfă însă deşi este culcată se poate vedea încă mâna ridicată a dictatorului comunist ca şi cum şi-ar lua la revedere. Pe lângă peisajul dominat de ruine şi vechituri este semnificativă o altă scenă în care lipsa de curent întrerupe proiecţia unui western într-un cinematograf iar spectatorii nemulţumiţi agită arme şi promit că vor face propriul western.

Vremea cometei (Koha e kometës, r. Fatmir Koçi, 2008, Albania-Germania) este o producţie scumpă şi  ambiţioasă, filmată mai ales în Macedonia vecină de către Donal Gilligan, un director de imagine irlandez rutinat, care reconstituie naşterea statului albanez modern însă pierde farmecul romanului lui Ismail Kadare care a inspirat-o căci regizorul ezită între dramă, film de dragoste şi reconstituire istorică.   

Kukumi (r. Isa Qosja, 2005, Kosovo), primul fim albanez din Kosovo după 1989, este o dramă alegorică în care un azil de retardaţi semnifică haosul care a urmat luptelor. În primele zile după intrarea trupelor NATO în teritoriu angajaţii azilului îşi părăsesc posturile iar internaţii au posibilitatea acum să fie liberi şi să-şi îndeplinească aspiraţiile lor. Dar intră în contact cu realitatea de afară, în care nu se pot integra. Kukumi, un vagabond cu suflet sensibil care cântă din flaut în momentele de depresie şi Hasan, rămas orfan după ce părinţii i-au murit în război, sunt îndrăgostiţi de Mara, la rândul ei culeasă de azil de pe străzi. Ei pleacă cu trenul în locurile unde au stat înainte de a fi internaţi dar sunt nevoiţi să se întoarcă la azil căci nu pot accepta noua realitate de după război. 

Evident, înr-o ţară în care unde tradiţia este în mod constant în război cu modernitatea a apărut din nou un film notabil despre tradiţia „gjakmarrei”. În Viu (Gjalle, r. Artan Minarolli, 2009) studentul Koli se bucura din plin de tinereţea sa la Tirana. La moartea tatălui său, e nevoit să se întoarcă în satul natal şi să-şi asume responsabilitatea pentru o crimă a bunicului, ajungând să cunoască o Albanie feudală pe care credea revolută. Şi Amnistia (r.  Buyar Alimani, 2011, Grecia-Albania) are de-a face cu confruntarea dintre modernitate şi tradiţie. Pare o poveste de dragoste modernă între un bărbat şi o femeie care îşi vizitează consorţii la închisoare însă arma socrului îl ucide pe bărbatul adulterin într-o încercare tradiţională de a răscumpăra onoarea familiei. Filmul  s-a bucurat de mare succes la public dar a obţinut şi un premiu minor la Berlin.     

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Istoria filmului albanez. Partea 1. -

Istoria filmului albanez. Partea 1.

Cinematograful a pătruns târziu în Albania, o ţară foarte înapoiată la începutul secolului 20 (doar 1,5% din populaţie ocupată în industrie în 1939). De aceea şi informaţiile sunt puţine şi nesigure căci nici presa nu era foarte dezvoltată.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro