Robert McKee: Story

György Ritter

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Circ în toată regula
Cecil B. DeMille: The Greatest Show on Earth / Cel mai mare spectacol, 1952

Toate galele Oscar sunt renumite pentru ceva, însă cea de-a 25-a ediţie, care a avut loc la 19 martie 1953 este celebră pentru mai multe motive. În primul rând a fost primul show transmis de noua minune a lumii – televiziunea. Până atunci doar un cerc restrâns al privilegiaţilor din Hollywood a putut savura momentele pline de tensiune ale anunţării câştigătorilor, însă acum ceremonia a putut fi accesată din toate casele cu un televizor. Pe de-altă parte, în ciuda competiţiei foarte puternice, pseudo-Oscarul i-a revenit „regizorului de kitsch, făuritor de celebrităţi”, Cecil B. DeMille pentru penultimul său film, destul de slăbuţ, de altfel.

Astăzi Cecil B. De Mille este considerat un specialist în adaptări monumentale ale Bibliei, înăbuşite în kitsch, în ciuda faptului că din cele 80 de filme ale sale abia peste zece au acţiunea setată în lumea antică. Cu atât mai suprinzător, cu cât regizorul născut la Massachusetts a fost considerat la începutul carierei sale unul dintre cei mai mari inovatori în ceea ce priveşte forma filmului american, lăudat pentru abordarea sa curajoasă, avangardistă atât de critici, cât şi de spectatori. În primele sale filme, în special în The Squaw Man din 1914, respectiv în The Cheat din 1915 a folosit într-o manieră neconvenţională luminile, montajul, în cel din urmă peliculă experimentând chiar cu montajul paralel. Printre fanii săi se numărau şi Marcel L’Herbier şi Abel Gance. Însă după eşecul filmului The Whispering Chorus, 1918 – un prevestitor al filmului noir –, s-a reprofilat pe producţii cinematografice superficiale. Încet, dar sigur şi-a perfectat un stil aparte prin reunirea epopeelor biblice axate pe prezentarea fărădelegilor cu parabolele didactice. În Cele zece porunci (1923) a creionat cu linii ferme desfrâul cu singurul scop de a-l eticheta ulterior drept spurcat, folosindu-se în proces de alegorii morale. Regizorul a adoptat un stil povăţuitor, sentenţios atunci când la mijlocul anilor ’30 a început să lucreze la ciclul său despre începuturile istorice ale Americii, reflectând în primul rând ideea conservatoare a unei colonizări mondiale.

În anii ’40 a continuat cu ecranizările biblice pestriţe, kitschoase, extrem de didactice, constituind până în ziua prezentă etalonul construirii narativei clasice hollywoodiene. La noi poate cel mai cunoscut film al lui DeMille este un remake după propria sa operă, Cele zece porunci (1956), care deja chiar îşi bate joc de spectatori, înjosindu-i la nivelul unor copii de grădiniţă, din moment ce toate elementele esteticii ultraconservatoare pot fi regăsite în această peliculă. Turnarea epopeii biblice pentru ecranele mari a durat patru ani, însă înainte să înceapă lucrul, DeMille a mai apucat să regizeze singurul său film răsplătit cu premiul Oscar: Cel mai mare spectacol.

Evoluţia showbusinessului a fost negativ afectată de apariţia televiziunii, iar probabil cea mai mare înfrângere a suferit lumea circului, care a reprezentat un eveniment somptuos în perioada sa de glorie, devenind însă astăzi aproape nesemnificativă. Hollywoodul a încercat să facă câteva adaptări după coregrafia eclectică a distracţiei pe sunet de fanfară, exemple în acest sens fiind de pildă Lumea circului (Henry Hathaway: Circus World, 1964), un film slăbuţ de John Wayne şi Trapez (Carol Reed: Trapeze, 1956), un film melodramatic, dar mai bine reuşit.

DeMille recită deja în prologul filmului „programul”: veniţi cu noi, să vedeţi minune şi să vă distraţi – continuând: circul este locul unde poţi încerca să nimiceşti ceea ce este invincibil. Şi dintr-o dată, din spatele camerei apare în carne şi oase şi naratorul: Brad Braden, managerul de circ (interpretat de Charlton Heston), oferind un rezumat alegoric al întregii pelicule. Tânărul Heston era la momentul respectiv doar la al doilea rol serios, cariera sa luând avânt tocmai în acest moment, urmândă să-şi atingă culmea la sfârşitul decadei cu Ben-Hur (William Wyler, 1959). Purtând pălărie şi pantaloni maro, respectiv o geacă de piele, el inspectează animalele, rechizitele, împarte sfaturi angajaţilor. Se cunoaşte că el se pricepe la toate. Spectatorii din zilele noastre pot să-şi bată capul de la prima vedere, cu cine seamănă acest personaj. Iar după o vreme, îşi vor dea seama că seamănă cu Indiana Jones. Nu este o întâmplare că atât Steven Spielberg cât şi George Lucas au afirmat despre această operă al lui DeMille că este unul dintre filmele preferate ale copilăriei. Şi astfel înţelegem şi noi mai bine, de ce, în viitor, profesorul arheolog are asupra lui o cravaşă.

În primele treizeci de minute se conturează conflictul: Brad, reprezentantul trupei reuşeşte să convingă direcţiunea să meargă cu ei într-un turneu mai lung, în locul unui mai scurt, dar mai ieftin. Solicitarea lor este satisfăcută cu o condiţie: să angajeze o vedetă la circ, pe Sebastian cel Mare. Singura problema este că artistul înfumurat performă pe trapeze, la fel ca iubita lui Brad, Holly (Betty Hutton), el fiind astfel nevoit să ia o decizie care o dezavantajează pe propria sa prietenă. Desigur, de îndată ce trapezistul macho şi impertinent îşi face apariţia, îi va pica cu tronc tocmai Holly, iar noi deja am şi primit triunghiul amoros „ireconciliabil”, caracteristic melodramelor. După prolog, filmul este structurat în patru părţi mari, prezentând patru spectacole. În primul spectacol suntem familiarizaţi cu trăirile personajelor, în cursul celui de-al doilea spectacol Sebastian suferă un accident tragic, care îl lasă schilod, cuplurile sunt amestecate, iar circul este ameninţat de gangsteri. În al treilea şi al patrulea spectacol are loc o catastrofă, însă, în mod caracteristic – aşa cum am auzit deja cu ocazia prologului – spectacolul totuşi va avea loc.

Filmul se bazează pe aspectele spectaculozităţii, cu foarte multe fillere kitschoase care prezintă spectacolele propriu-zise. În principiu, secvenţele de genul unui documentar care prezintă instalarea cortului de circ ar trebui să difere de restul secvenţelor superficiale, însă textul plin de patos al naratorului reuşeşte să strice totul şi la această parte. Din păcate nici jocul actoricesc nu ajută: trioul lui Charlton Heston, Betty Hutton, Cornel Wilde exagerează în ultimul hal la capitolul interpretare. Deşi Hutton a făcut timp de trei luni exerciţii de acrobatică, proiecţia din fundal anulează tot efortul său. Dintre caracterele secundare se remarcă figura interpretată de James Stewart, măscăriciul trist care şi-a eutanasiat soţia, prestaţia sa discretă şi melancolică devenind unul dintre atuurile filmului în ciuda măştii pe care o poartă.

Producătorii s-au pregătit aproape 3 ani pentru realizarea filmului, în final DeMille reuşind să contracteze trupa Ringling Brothers and Barnum and Bailey Circus pentru a filma la sediul lor din Florida. În cursul lucrărilor, spectacolele de circ s-au ţinut neîntrerupt, imaginile fiind, bineînţeles, incluse în pelicula finală. Chiar şi câteva celebrităţi s-au prezentat pe seturile de filmare: deşi nu sunt creditaţi pe lista personajelor, umoristul Bob Hope şi muzicianul Bing Crosby se află în rândurile spectatorilor, savurând spectacolul şi ronţăind popcorn.

Deşi trucurile folosite şi proiecţiile de fundal rezultă câteodată în pierderea autenticităţii, totuşi, se poate trece cu vederea peste această problemă, căci munca operatorilor este fără cusur: George Barnes şi J. Peverell Marley au avut experienţa necesară pentru a reda imaginea unor spaţii încântătoare şi monumentale. Opera celor doi operatori începe în perioada filmelor mute, ei meritând pe deplin premiul Golden Globe – să nu uităm, ne aflăm tocmai înainte de începutul erei filmului pe ecran lat. Cel mai mare spectacol oferă însă în totalitatea ei o falsă imagine a lumii circului, căci convinge spectatorul că artiştii circului sunt în cea mai mare parte persoane înfumurate şi îndărătnice, iar şablonul melodramatic simplist strică şi mai mult imaginea. Totuşi, în pofida showului care se prelungeşte mult prea mult şi este deranjant de superficial, cele două ore şi jumătate – cât însumează pelicula – trec destul de repede. Atâta că, după derularea listelor de la sfârşitul filmului, vom uita în timp record această operă prăfuită, care fără paralelismul Indy nu ar mai prezenta astăzi absolut nici un interes spectatorului. Nu se explică sub nici o formă, cum de a reuşit să înhaţe premiul pentru cel mai bun scenariu tocmai această operă care insistă asupra imaginii în locul caracterelor şi conflictelor mai complexe.

Premiul Hollywoodului se cerea deja de multă vreme decernat „inventatorului Hollywoodului”, iar acesta poate explică mai bine decizia juriului, decât atmosfera anticomunistă (cu care s-a confruntat unul dintre filmele concurente – La amiază / High Noon, 1952). În calitate de producător, DeMille şi-a adjudecat premiul pentru cel mai bun film, însă distincţia pentru cel mai bun regizor a mers (din nou) la John Ford, un alt povestitor de mare anvergură, în ciuda faptului că în anul precedent Cel mai mare spectacol a avut un succes colosal la festivalul premiilor Golden Globe, unde până în ziua prezentă premiul special se numeşte Premiul Cecil B. DeMille. Chiar dacă filmele lui Cecil B. DeMille par destul de schematice – filmul său dedicat circului nefiind filmul lui cel mai bun –, el a lăsat moştenire o poftă incredibilă de a povesti, astfel încât genul fantasy contemporan este în cea mai mare parte o moştenire a epicii sale cinematografice.

Transmiterea televizată a galei Oscar din 1952 a constituit şi ea un punct de reper în istoria premiului. Cum se explică faptul că micile ecrane au putut să acapareze atât de bine această mega-distincţie cinematografică? Dar răspunsul este foarte simplu: studiourile care sponsorizau până atunci Gala Oscar: Columbia, Warner, Republic şi Universal-International au renunţat la sponsorizarea festivităţii. Dintre companiile TV din America, canalul NBC, înfiinţat cu doar 5 ani în urmă, fiind deci la început de drum, a oferit o sută de mii de dolari pentru drepturile de transmisie. Ulterior, s-a dovedit că toată lumea avea numai de câştigat din această tranzacţie: telespectatorii puteau şi ei să ia parte la emoţionanta ceremonie de decernare a premiilor, numărul lor ridicându-se la 80 de milioane, doborând toate recordurile TV până atunci. Din acest moment a început celebra tradiţie a decernării premiilor Oscar, astăzi cel mai mare show de cinema pe plan mondial.  

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Film legat

Cel mai mare spectacol (The Greatest Show on Earth)

Cel mai mare spectacol (The Greatest Show on Earth) – Statele Unite ale Americii, dramă, film de familie, film romantic, 1952. Regizor: Cecil B. DeMille. Actor: James Stewart, Charlton Heston, Betty Hutton, Cornel Wilde, Dorothy Lamour, Gloria Grahame, Lawrence Tierney, Emmett Kelly.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10 (1)
  • Părerea ta?

Articole similare

Adevărata naştere a naţiunii  - Wesley Ruggles: Cimarron, 1931

Adevărata naştere a naţiunii – Wesley Ruggles: Cimarron, 1931

Cimarron a fost primul film care a fost nominalizat în „cele mai importante cinci” categorii (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun scenariu), câştigând până la urmă în două categorii – toate la ceremonia decernării premiilor Oscar organizată la sfârşitul anului 1931. Pentru noi, filmul astăzi prezintă interes nu atât de mult din punct de vedere cinematografic, ci mai mult din punct de vedere istoric.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro