Robert McKee: Story

György Ritter

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Montaj în flux
Sergei Bondarchuk: Vojna i mir / Război și pace, 1967

În anii 90, când recordul bugetelor alocate pentru producțiile mainstream americane a fost spulberat în repetate rânduri (WaterworldTitanic) revista Variety a realizat un top al celor mai scumpe producții cinematografice mondiale. Învingătorul, spre mirarea publicului,  nu a fost un film al fabricilor risipitoare din Hollywood și a depășit în repetate rânduri bugetele celorlalți recorderi, după calcule actuale, cu cele 700 de milioane de dolari ai săi. Acesta a fost filmul sovietic Război și pace.

Sergei Bondarchuk a fost regizorul curții din timpul său. Prin prelucrarea operei lui Mihail Soholov Soarta Omului (1959) a devenit principalul regizor-actor al perioadei dezghețate de după moartea lui Stalin. Spiritul liberalist hrusciovian al anilor șaizeci părea să se moștenească și în politica urmașului Brejnev. Dar evenimentele anilor ’68 și direcția doctrinei brejneviane a oprit cu rapiditate noul val cinematografic rus (și implicit pe cele gruze, uzbece, ucraineane și kârgâze) aflat în dezvoltare. Subiectele conservatoare au revenit în prim plan și mediul istoric s-a dovedit a fi o locație excelentă pentru distracția proletariatului. Filmele în flux apăreau pe bandă rulantă, Eliberarea (1969) regizat de Yuri Ozerov comprimă povestea întâmplărilor de pe frontul rusesc din cel de-al doilea război mondial în 484 de minute.

Sergei Bondarchuk: Vojna i mir / Război și pace

Cu toate responsabilitățile, Bondarchuk a avut dreptul irevocabil de a transpune pe film clasicii națiunii. Trebuia nu doar să depășească versiunea americană a lui King Vidor din 1956 asociată cu amintiri neplăcute ci să prezinte pe marele ecran dialogul original (varianta lui Vladimir Gardin din 1915 a fost film mut) al voluminosului roman-epopee (conform unora, este al 15-lea film ca lungime al tuturor timpurilor). Rezultatul privit din prezent este un hibrid. Doar a patra parte a operei a câștigat Oscarul pentru cel mai bun film străin dar fără celelate episoade creația cinematografică nu are sens.

Sergei Bondarchuk: Vojna i mir / Război și pace

Război și pace își poate atribui nu doar titlul de cel mai scump film artistic ci este și cel mai scump experiment cinematografic: prima parte cu titlul Andrei Bolkonsky este ciudat din momentul introducerii, pe imaginile enorme se aglomerează expunerile duble, viziunile care par fără sens și stilizațiile. Privind acest film poate părea că regizorul a recapitulat toate rezultatele teoriei cinematografice sovietice contemporane și a folosit opera lui Tolstoi pentru a dezvolta forma filmică sovietică absolută fără a se gândi la bani sau durată. În multe scene putem întâlni technicile de montaj ale lui Eisenstein și Pudovkin, așezările în scenă ale lui Georgi și Sergei Vasilyev (Chapaev, 1934) și megalomania lui Mikheil Chiaureli (Căderea Berlinului, 1949). Toate acestea nu ar fi problematice dar orgia trucurilor, pe cadrul larg de 70 mm și prin formalitatea exagerată fac pelicula de nesavurat pierzând atât povestea cât și caracterul personajelor. Criticii vremii i-au reproșat regizorului faptul că actorii aproape că își citesc replicile dar adăugând enunțurile banale ale naratorului rezultatul final este avansat în stadiul de carte ilustrată. Pentru spectatorul de rând din zilele noastre urmărirea primelor două părți din Război și Pace este foarte obositoare, ale căror imagini decorate în exces mai proiectează și un panteism ciudat.

Sergei Bondarchuk: Vojna i mir / Război și pace

Conceptul de bază nu se schimbă nici în actul doi, intitulat Natasha Rostova. Camera pare a dansa pe lângă oamenii de la bal, cu 9 ani înainte de invenția steadycamului. Doar ritmul devine groaznic de încet la prezentarea romanței de dragoste dintre Natasha și Andrei. Avem dialoguri lungi și susținute, întreschimbate cu simboluri forțate și idei prăfuite care ne dau senzația că urmărim o telenovelă columbiană. Formalitatea sălbatică își găsește terenul popice când filmul începe să se concentreze și pe altceva în afară de monologuri. În cea de-a treia parte, Borodino (sau cu alt titlu: 1812) putem vedea cea mai lungă și cea mai monumentală scenă de luptă din istoria filmului. În imensa confruntare care numără 200 de mii de figuranți mișcarea liberă a camerei de filmat și technica de montaj își ating într-un final scopul. Schimbăm travelinguri, lifturi și secvențe filmate din elicopter iar Bondarchuk, interesat de orice detaliu al bătăliei, folosește soluții extraordinare față de posibilitățile technice ale vremii: camera de filmat refocusează adesea de pe prim planul unui personaj în planul de ansamblu al imensei armate.

Sergei Bondarchuk: Vojna i mir / Război și pace

Punctul culminant artistic al filmului se găsește în scenele de luptă, în modul în care regizorul caută omenirea într-un loc neomenit. Prin monumentalitate compune un fastuos tablou baroc al bătăliei a cărei apogeu este atins în finalul cu titlul Pierre Bezukhov unde găsim și elemente ciudate de videoclip: schimbarea imaginilor alb negru cu cele color, încetiniri, derulări înainte și imagini rapide care se înălbesc. Finalul este ultima etapă a campaniei Napoleonice, catastrofa incendiului din Moscova și extazul victoriei, atins de influențe propagandistice.

Sergei Bondarchuk: Vojna i mir / Război și pace

Timpul și stilul apăsător al proiecției filmului Război și Pace regizat de Bondarchuk nu împiedică succesul răsunător pe care acesta l-a avut atât în țara natală cât și în străinătate. Se vede că efortul regizorului s-a îndreptat spre realizarea unui Gesamtkunstwerk și toată energia sa a fost concentrată pe formă (muzică, imagine, montaj și sunet). Între timp din păcate a uitat de actori. Reprezentarea trăirilor emoționale mai adânci a fost pusă în cârca naratorului făcând economie la creionarea caracterelor și la dirijarea actorilor. Astfel marii actori sovietici ai timpului care au jucat în rolurile principale ca și Oleg Yefremov (Dolohov), Vyacheslav Tikhonov (Andrei), Lyudmila Savelyeva (Natasha), Anastasiya Vertinskaya  (Lisa), Irina Skobtseva (Hélène) și chiar și regizorul Sergei Bondarchuk  (Pierre) devin simple marionete ale caracterelor care pot doar indica personajele romantice ale operei scrise. Desigur asta nu a împiedicat nici prima parte în a câștiga marele premiu al festivalului de film de la Moscova: criticii au acceptat îndrăzneala regiei în ciuda reținerilor pe care le aveau. La vederea încasărilor producătorul Dino de Laurentiis i-a cerut regizorului să lucreze la o parte următoare, iar acesta a acceptat. În 1970 s-a prezentat filmul Waterloo, din buget sovietic și italian care ar fi trebuit să fie o primă parte a unei trilogii dar proiectul a eșuat lamentabil și colaborarea a luat sfârșit însă la influența lui Laurentiis capitalul și forma de film vestică s-au infiltrat încet și în studiourile de film sovietice.

Sergei Bondarchuk: Vojna i mir / Război și pace

Epopeea maratonică a lui Sergei Bondarchuk poate cauza indigestie spectatorului de rând. Cel mai mare rateu al adaptării este alegerea unui stil complet nepotrivit pentru conținut: în loc de dramă centrată pe caractere, primim un film-teză (deja demodat) al mulțimii sovietice. De recomandat doar celor dedicați datorită artisticității grave, dar cine preferă filmele de război cu sunetul tunurilor în fundal, și nu se sperie de eroi subexpusi și kitch debordant poate avea o experiență filmică de o zi întreagă prin această delicatesă muzeală a cinematografiei.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Terapie pentru actori - Robert Redford: Ordinary People / Oameni obişnuiţi, 1980

Terapie pentru actori – Robert Redford: Ordinary People / Oameni obişnuiţi, 1980

În 1980, Robert Redford, un actor deja consacrat, debuta şi în calitate de regizor cu filmul Oameni obişnuiţi, care a câştigat 4 premii Oscar, deşi intra în ring cu adversari de talia Raging bull / Taurul fioros sau The elephant man / Omul elefant. De-a lungul timpului, Redford a devenit el însuşi un fel de instituţie, iar pelicula Oameni obişnuiţi este considerată şi citată mai tot timpul ca piesa de rezistenţă din gama filmelor care tratează problema suburbiilor.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro