Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Ipu, între Amza Pellea şi Gerard Depardieu

...sau între Nicolaescu şi Dreyer. Condamnat la viaţă, filmul lui Bogdan Dreyer, lansat anul acesta în cinematografe, este un remake după Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte, filmul lui Sergiu Nicolaescu din 1972, ambele ecranizări ale nuvelei lui Titus Popovici Moartea lui Ipu. Primul film este realizat pe un scenariu al autorului nuvelei, cel de-al doilea are la bază o adaptare semnată de Anuşavan Salamanian, longeviv inginer de sunet care a lucrat, ca sunetist, şi la filmul din 1972. Să vedem ce înseamnă, după 40 de ani, o revizitare cinematografică a unui text clasic al literaturii române postbelice, raportată evident la „ediţia princeps”.

În perioada comunistă – perioadă în care, ne place sau nu, s-au pus bazele cinematografiei române ca industrie, iar filmul românesc, ca şi inexistent până atunci, devine vizibil pe plan internaţional, chiar dacă intermitent şi nu la nivelul altor cinematografii afirmate postbelic – exista o politică a ecranizărilor, cu accent pe clasici, dar fără a fi ocolite nici opere literare contemporane, cu subiecte mai mult sau mai puţin de actualitate. Două sunt cauzele principale ale acestui demers. În primul rând, după moartea lui Stalin (1953), politica oficială virează încet spre un naţionalism temperat, ceea ce implică promovarea şi în cinematografie a valorilor naţionale – inclusiv prin ecranizări.1 În al doilea rând, regizorii – parte dintre ei – s-au orientat spre opere literare, ale clasicilor îndeosebi, pe de o parte pentru a evita compromisul prin realizarea unor filme de actualitate false, mincinoase, pe alta pentru a putea vorbi, mascat, tocmai despre realitatea contemporană lor prin transpunerea în alte vremi a unor probleme de stringentă actualitate. Acesta este contextul în care se afirmă ca scenarist Titus Popovici (n. 16 mai 1930, Oradea – m. 29 nov. 1994, Tulcea), abandonând o carieră de scriitor în plină afirmare.2 Debutează în forţă în cinematografie cu La Moara cu noroc, filmul clasic al lui Victor Iliu din 1957, ecranizare exemplară după nuvela Moara cu noroc a lui Ioan Slavici,3 semnând ulterior zeci de scenarii originale şi adaptări după scrieri proprii sau după clasici.4 Titus Popovici este singurul scenarist de film român cu adevărat profesionist din perioada comunistă. Au fost şi alţi scenarişti de cursă lungă – Ion Băieşu sau D.R. Popescu, de pildă –, dar pentru aceştia din urmă filmul reprezenta în primul rând o sursă de venit suplimentar, un „ciubuc”, menirea asumată fiind cea de scriitor. De asemenea, au existat regizori care au făcut filme de excepţie (şi) după propriile lor scenarii (Mircea Daneliuc, Stere Gulea sau Alexandru Tatos), dar Titus Popovici a trăit decenii la rând, constant şi bine, din scenarii, fără dorinţa de a trece în spatele camerei de filmat şi renunţând la – sau tot amânând – o strălucită carieră de scriitor.

Moartea lui Ipu a reprezentat la momentul apariţiei un eveniment: „Descoperind că în cinematografie poate câştiga mult mai mulţi bani, scriitorul se dedică [...], pe parcursul câtorva decenii, scrierii unor scenarii de film proprii şi ecranizărilor după romanele altor autori. Critica îl consideră pierdut pentru literatură. În 1970, când publică pe neaşteptate o nuvelă de o neobişnuită forţă epică, Moartea lui Ipu, este sărbătorit ca o persoană dată dispărută care s-a întors acasă. În scurtă vreme, însă, sărbătoritul «pleacă» din nou.”5 Pleacă din nou (şi) pentru a-şi scenariza propria nuvelă.

Nuvela, o cotitură în opera literară a autorului, este antologică: „Moartea lui Ipu este cu totul altceva (faţă de romanele anterioare – n.m. I.-P.A.). În afară de faptul că ocupă un număr restrâns de pagini (112) şi are un statut declarat de «povestire» (ceea ce înseamnă o dezicere a autorului de opţiunea sa pentru monumentalitatea tradiţională), spune mai mult decât spune. Povestirea este într-adevăr o povestire (foarte bine scrisă), dar şi o parabolă. / Din perspectiva unui copil de 14 ani [...] este istorisită o întâmplare şocantă petrecută într-un sat ardelenesc la sfârşitul războiului. Un soldat din armata germană, Friedrich, este omorât cu secera, de către o persoană care nu poate fi identificată. Nemţii îi avertizează pe mai-marii localităţii – primarul, notarul, medicul, preotul – că vor fi executaţi dacă în douăzeci şi patru de ore nu îl denunţă pe făptaş. Cuprinşi de panică, aceştia încearcă să-l convingă pe un bătrân sărac cu duhul, Ciupe Teodor (Ipu), să ia vina asupra lui; bătrânul acceptă, cerând însă ca în schimb să i se organizeze o înmormântare frumoasă. Cei din protipendadă, care altădată îl priveau pe Ipu cu dispreţ, considerându-l nebunul satului, îi îndeplinesc acum, cu o grotescă obedienţă, toate dorinţele şi fac chiar o repetiţie a ceremoniei funerare, în prezenţa lui. Până la urmă, satul este eliberat de armata română şi aranjamentul cade, astfel încât Ipu redevine personajul desconsiderat de altădată. / Ca la lumina unui blitz malefic, se evidenţiază brusc, în această împrejurare, urâţenia sufletească a celor mai onorabile persoane din sat. [...] În afară de forţa expresivă a întregii parabole, se remarcă, din nou, plasticitatea a numeroase relatări şi descrieri, care rămân în memoria cititorului ca secvenţe cinematografice, cu o valoare artistică în sine.”6

Spre deosebire de proza inspiratoare, filmul lui Sergiu Nicolaescu este doar onorabil – chiar dacă, după unii critici, este cel mai bun film al regizorului –, prilejuind însă interpretări antologice majorităţii distribuţiei: Gheorghe Dinică, Ion Besoiu, Ioana Bulcă, Octavian Cotescu, Cosmin Şofron, Klára Sebők, Eugenia Bosânceanu – cu o menţiune specială pentru Amza Pellea, interpretul lui Ipu, „dublat” peste decenii de Gerard Depardieu.7 Uimitor la această primă adaptare cinematografică este faptul că scenaristul Titus Popovici îl sabotează dezinvolt pe prozatorul cu acelaşi nume. Dacă în nuvelă războiul şi contextul social reprezintă doar fundalul întâmplării dramatice narate, în film aceasta, povestea, este adusă în parametrii corectitudinii politice şi ideologice prin câteva tuşe îngroşate. Doar două exemple. În nuvelă, represaliile nemţilor vizează un număr strict de persoane – notabilităţile satului; în film, întregul sat este ameninţat cu distrugerea. În carte, fratele mai mare al adolescentului este închis, dar nu se precizează motivele; în film, acelaşi frate (Iurie Darie) apare într-o succesiune de flash-back-uri siropoase şi ni se spune clar şi răspicat că a fost comunist şi că a fost ucis de Siguranţă. Mă rog, era greu să te sustragi presiunilor ideologice ale momentului, dar nu era oare Titus Popovici destul de bine înfipt în „structuri” încât să salveze ceva mai mult din substanţa nuvelei?! Dăunează filmului şi muzica stridentă şi pleonastică a lui Tiberiu Olah, subliniind grandilocvent şi inutil momentele de dramatism „acut”. Dincolo de toate acestea, Atunci... rămâne un reper în filmografia lui Nicolaescu, precum şi în cea a interpreţilor. Este pentru prima dată când regizorul „calcă” pe terenul minat al filmului psihologic. (O va mai face cu succes în Osânda / 1976 – „Romanul lui Victor Ion Popa Velerim şi Veler Doamne inspiră unul dintre cele mai frumoase poeme de iubire din cinematograful românesc”8 cu relativ succes în Ciuleandra / 1985, adaptare după nuvela omonimă a lui Liviu Rebreanu şi catastrofal în Ultima noapte de dragoste / 1980, ecranizare a romanului Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război al lui Camil Petrescu.)9 Film despre tragicul condiţiei umane, despre macularea inocenţei, a „vârstei de aur” a copilăriei şi adolescenţei, Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte rămâne o realizare importantă a cinematografiei române din anii ’70. Chiar dacă ansamblul are de suferit datorită unor lungimi sau redundanţe, forţa excepţională a interpretării şi multe secvenţe de o expresivitate cinematografică deosebită salvează filmul de la uitare.

Cea de a doua versiune cinematografică a nuvelei, recentul Condamnat la viaţă (A Farewell to Fools, România / Germania / Belgia, 2013; sc. Anuşavan Salamanian; cu: Gerard Depardieu, Harvey Keitel, Laura Morante, Bogdan Iancu, Alexandru Bindea, Nicodim Ungureanu, Gheorghe Visu, Hubert Damen, Daniela Nane), a fost lansată cu oarece scandal, regizorul acuzânu-l pe producătorul principal Giuliano Doman (Family Film) că i-a impus finalul „optimist”, hollywoodyan, cel în care Ipu nu moare; asta după ce au fost turnate două versiuni – una în care Ipu moare, alta în care nu moare. Dreyer se prevalează de faptul că în nuvelă ar exista sugestia împuşcării lui Ipu (de către cine?), ceea ce denotă o crasă neînţelegere a prozei lui Titus Popovici. Nicăieri în carte nu este sugerat un astfel de moment. Tocmai sacrificiul ar fi dat sens vieţii lui Ipu, moartea este cea care i-ar fi conferit demnitatea şi respectul de care nu a avut parte niciodată. Cheia de lectură a lui Dreyer este, din păcate, primitivă. Sugestia de care aminteam vine de fapt din filmul lui Nicolaescu. Simţind nevoia să spună clar lucrurilor pe nume, în ultima secvenţă a filmului din 1974 se aude o rafală şi vedem chipul lui Ipu-Pellea luminându-se. Atât şi nimic mai mult. Dincolo de asta, filmul lui Bogdan Dreyer (să-i respectăm, deşi nu o înţelegem, opţiunea de a semna aşa după patru lungmetraje semnate Bogdan Dumitrescu)10 este... fastuos. Cam atât se poate spune despre el. „Satul” transilvan, cadrul poveştii, este filmat în... Sighişoara, ceea ce dă bine pe ecran, dar falsifică, denaturează autenticitatea narațiunii. Depardieu, altfel onorabil în rol, pune accentul pe cabotinismul personajului, eludând aproape complet dimensiunea tragică a lui Ipu – carenţă care, în esenţă, îşi are cauza în scenariu şi în demersul regizoral, regizorul fiind cel care are, ori ar trebui să aibă viziunea de ansamblu, cel care dă sens(ul) operei cinematografice. În spatele amneziei lui Ipu (aici Ipu nu mai este ţăran localnic, ci un soldat francez rămas în Transilvania după primul război mondial) nu se află nimic, nu se conturează un personaj, o personalitate, este vid absolut. Condamnat la viațăeste reușit formal, este corect lucrat – de la regie la interpretare –, dar nimic mai mult. Nu are acea sclipire care se simte în filmul lui Nicolaescu și care face diferența între operă și manoperă. Altfel spus, filmul lui Bogdan Dreyer este o făcătură cu ștaif, o formă fără fond.


1 Să ne amintim, de pildă, că Iulian Mihu şi Manole Marcus au debutat, strălucit e drept, în 1953 – ceea ce presupune că scenariul a fost scris ceva mai devreme – cu un mediumetraj, La mere, adaptare după Cehov.

2 După ce debutează cu un volum de povestiri scris în tandem cu Francisc Munteanu, Mecanicul şi alţi oameni de azi, 1951, urmează, în 1955, un dublu debut individual: volumul de proză scurtă Povestiri şi romanul Setea, cărora le succede destul de repede, în 1958, romanul Străinul.Dincolo de comandamentele ideologiei cărora le răspund, pe alocuri reverenţios, romanele sale denotă un scriitor de forţă, talentat, în linia viguroasei proze realiste ardelene: Ioan Slavici, Pavel Dan, Liviu Rebreanu ş.a. Până în 1989 revine sporadic la literatură: Pasacaglia (teatru, 1960), Cuba, teritoriul liber al Americii (însemnări de călătorie, 1962), Moartea lui Ipu (nuvelă, 1970), Puterea şi Adevărul (teatru, 1973). După 1989 a scris o serie de romane demascatoare, unele cu tentă autobiografică, despre culisele sistemului comunist din România (Titus Popovici a făcut carieră politică în comunism, ajungând membru în Comitetul Central al Partidului Comunist Român şi profitând de toate avantajele de rigoare), unele apărute postum: Cutia de ghete (1990), Disciplina dezordinii (1998), Cartierul Primăverii / Cap sau pajură (1998). După moartea sa în urma unui accident de automobil s-a vehiculat ideea că a fost eliminat dat fiind faptul că ştia prea multe despre nomenclatura comunistă, mare parte din aceasta din urmă în viaţă şi activă, din umbră şi nu numai, în acei primi ani de după 1989.

3 Pe generic, numele lui Titus Popovici apare al doilea, alături de cel al lui Alexandru Struţeanu. În realitate, cei doi au scris fiecare propriul scenariu, preferat fiind cel al lui Popovici, dar reputaţia lui Struţeanu şi, probabil, faptul că era descendent direct al lui Slavici l-au impus ca prim-semnatar.

4 Iată o filmografie selectivă: Valurile Dunării (în colaborare cu Francisc Munteanu, 1960, r. Liviu Ciulei), Setea (1961, r. Mircea Drăgan), Străinul (1964, r. Mihai Iacob), Pădurea spânzuraţilor (1965, r. Liviu Ciulei), Dacii (1967, r. Sergiu Nicolaescu), Columna (1968, r. Mircea Drăgan), Mihai Viteazul (1971, r. Sergiu Nicolaescu), Puterea şi Adevărul (1972, r. Manole Marcus), Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (1972, r. Sergiu Nicolaescu), Cu mâinile curate (1972, r. Sergiu Nicolaescu), Actorul şi sălbaticii (1975, r. Manole Marcus), Operaţiunea „Monstrul” (1976, r. Manole Marcus), Profetul, aurul şi ardelenii (1978, r. Dan Piţa), Horea (1984, r. Mircea Mureşan) – şi nu trebuie omis de aici nici remarcabilul şi ambiţiosul serial de televiziune, subintitulat pe generic „roman cinematografic”, Lumini şi umbre (1981-1982, r.: Andrei Blaier, Mihai Constantinescu, Mircea Mureşan).

5 Alex. Ştefănescu – „La o nouă lectură: Titus Popovici” (I), „România literară” nr. 24 / 2002.

6 Alex. Ştefănescu – „La o nouă lectură: Titus Popovici” (II), „România literară” nr. 25 / 2002.

7 „«Piesa de rezistenţă» a filmului este, bineînţeles, interpretul lui Ipu, Amza Pellea, al cărui personaj, generos şi stenic, înţelept şi abil (sunt antologice secvenţele «cinei de taină», când Ipu se joacă «de-a pisica cu şoarecii» cu comesenii îngroziţi, afirmându-şi marile sale disponibilităţi sufleteşti şi micile sale «nebunii») reprezintă un solid pilon al filmului [...].” [Călin Căliman, Istoria filmului românesc (1897-2010), Bucureşti, Ed. Contemporanul, 2010, p. 295]

8 Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti (ediţia a II-a, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2003, p. 155)

9 Dacă autoimpusul ritm de lucru drăcesc nu i-ar fi sufocat treptat şi sigur bruma de talent, erau şanse ca Sergiu Nicolaescu să ofere surprize plăcute, să-şi consolideze, nu să-şi submineze propria operă.

10 Filmografie Bogdan Dumitrescu (despre al cărui debut de excepție am scris în aceste „pagini”): Unde la soare e frig (România, 1991), Thalassa, Thalassa / Acolo unde ochii dor (Germania / România, 1994), Die letzte Station (Germania / România, 1999), Camera ascunsă (România, 2004).

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (Then I Sentenced Them All to Death)

Atunci i-am condamnat pe toţi la moarte (Then I Sentenced Them All to Death) – România, dramă, film de război, 1972. Regizor: Sergiu Nicolaescu. Actor: Amza Pellea, Ion Besoiu, Gheorghe Dinică, Cristian Şofron, Iurie Darie, Ernest Maftei, Sergiu Nicolaescu, Ioana Bulcă, Klára Sebők.

  • Părerea cititorilor
    10/10 · 5 păreri
  • Părerea ta?

Condamnat la viaţă (A Farewell to Fools)

Condamnat la viaţă (A Farewell to Fools) – România–Germania–Belgia, dramă, film de război, 2013. Regizor: Bogdan Dreyer. Actor: Gérard Depardieu, Harvey Keitel, Laura Morante, Bogdan Iancu, Daniela Nane, Alexandru Bindea.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    7/10
  • Părerea ta?

Articole similare

Dacii! - O incursiune în peplum-ul românesc

Dacii! – O incursiune în peplum-ul românesc

Un popor ciudat, necunoscut, vorbind o limbă enigmatică și construind un stat la fel de exotic precum Atlantida. Așa apar dacii în mintea românilor. Dar nu a fost totdeauna așa. În secolul XVIII românii ardeleni erau un grup etnic discriminat și disprețuit. Despre daci nu se știa, pe atunci, mai nimic. Așa că romanismul și latinitatea erau mult mai la îndemână în câștigarea respectului de sine și în promovarea față de ceilalți. Deși reducționiste, ele reprezentau armele extraordinarului fenomen al renașterii spirituale românești numit Școala Ardeleană. 

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro