Robert McKee: Story

Mihai Fulger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

În contra analfabetismului cinematografic
16 mm: Jurnal cinefil – de Ioan-Pavel Azap

Clujeanul (prin adopţie) Ioan-Pavel Azap este unul dintre foarte puţinii critici de film din provincie care sunt cunoscuţi şi citiţi (în măsura în care criticii de film mai sunt azi cunoscuţi şi citiţi...) şi în Bucureşti. Îl ajută bogata sa cultură cinematografică şi puterea sa de a-şi convinge cititorii de justeţea verdictelor critice.

16 mm: Jurnal cinefil, cel mai recent volum semnat de Ioan-Pavel Azap, a apărut anul trecut şi este a doua carte inclusă în colecţia TIFF cinefil a editurii clujene Eikon, o colecţie care, după cum bănuiţi, este concepută şi promovată cu sprijinul Festivalului Internaţional de Film Transilvania. Volumul adună textele publicate de critic în revista – din nou, clujeană – „Verso”, în perioada mai 2008 – februarie 2010. De ce 16 mm? Titlul cărţii – şi al rubricii din „Verso” – este justificat astfel, în capitolul introductiv, de către Ioan-Pavel Azap: „Pe vremea când imaginile nu erau fixate pe suport electronic, în televiziuni se folosea peliculă de 16 mm, spre deosebire de pelicula pentru marele ecran, standardizată la 35 mm”. Avem în faţă, prin urmare, un „jurnal cinefil” al unui critic care vede filme (sau alege acele filme care merită să fie vizionate şi recenzate) şi „pe sticlă”, nu doar pe marile ecrane (cât despre premierele din circuitul cinematografic al perioadei menţionate, Ioan-Pavel Azap le-a dedicat o carte mai voluminoasă, Prim-plan, apărută în 2011 la editura – bucureşteană, de această dată – Tracus Arte).

Câteva texte din volum nu depăşesc dimensiunile unei tablete: criticul anunţă un titlu interesant difuzat de un post de televiziune (dintre puţinele care nu întrerup filmele cu spoturi publicitare), apoi ne oferă câteva motive pentru care n-ar trebui să ratăm acel film. De pildă: „Dacă nu te convinge să te faci regizor, Noaptea americană [de François Truffaut] te converteşte, cu siguranţă, la cinefilie”. Sau: „este binevenit pentru oricine să vadă/revadă periodic astfel de film [exemplele date sunt Căruţa fantomă de Victor Sjöström şi Comoara lui Arne de Mauritz Stiller], măcar ca act de «penitenţă», ca mijloc de a mai reduce din apăsarea păcatului trufiei ce încearcă spectatori şi creatori deopotrivă în orgoliul lor de a (re)descoperi pe cont propriu roata”.

Remarcabile sunt textele mai lungi, în care filmul programat pe micul ecran constituie un pretext pentru un eseu substanţial. Astfel, Arsenic şi dantelă veche de Frank Capra, „unul dintre filmele care au făcut istorie fără ca nimeni dintre cei implicaţi (...) să pornească la drum cu o asemenea orgolioasă intenţie”, îi prilejuieşte lui Ioan-Pavel Azap un excurs asupra clasicizării unei opere de artă (şi a unei producţii cinematografice în particular). Nici alte creaţii reprezentative ale unor genuri ignorate de alţi critici nu îi scapă autorului, care analizează competent westernurile-spaghetti ale lui Sergio Leone sau filmele de aventuri, avându-l ca erou pe Indiana Jones, ale lui Steven Spielberg.

Desigur, nu puteau lipsi din acest „jurnal cinefil” însemnările despre filmele româneşti. Ioan-Pavel Azap trece în revistă evoluţia lui Andrei Blaier, pentru a ajunge la Ilustrate cu flori de câmp – „momentul de revoltă şi de graţie al unui regizor nesigur pe talentul său, film care salvează, încununează şi justifică el singur o carieră”. Notabil este şi textul dedicat lui Jean Georgescu, „reperul ineluctabil, clasicul prin excelenţă” al comediei cinematografice autohtone. Rămânând la acest gen, mediumetrajul Doi vecini, unicul film de ficţiune inspirat din scrierile lui Tudor Arghezi, este, pentru Ioan-Pavel Azap, „cel mai bun film al lui [Geo] Saizescu”. Iar Occident, lungmetrajul de debut al lui Cristian Mungiu, este prezentat – după o nouă digresiune binevenită despre cinematografia românească postcomunistă – ca „un film care cucereşte prin umor, prin prospeţimea demersului cinematografic/regizoral, a tonului, prin ingeniozitatea scenariului şi, nu în ultimul rând, printr-o intepretare actoricească de primă mână”. Trecând la aşa-zişii „înaintaşi” ai Noului Cinema Românesc, criticul găseşte „incredibil de proaspăt, de veridic, de convingător” Probă de microfon al lui Mircea Daneliuc, „unul dintre foarte puţinele filme româneşti de actualitate ale perioadei comuniste care nu minte, nu falsifică, nu edulcorează realitatea”. Cele mai trist portret este cel al lui Gheorghe Dinică, scris după moartea marelui actor, în care criticul evidenţiază cele mai importante roluri de cinema ale acestuia, de la Străinul lui Mihai Iacob până la Filantropica lui Nae Caranfil.

Vrând-nevrând, cinefilul diarist ajunge să-şi mărturisească preferinţele. De exemplu, Ioan-Pavel Azap recunoaşte: „Unul dintre cele mai frumoase filme văzute (şi revăzute) de mine este Cacealmaua [de George Roy Hill]”. Pentru el, Robert Altman „a fost/este unul dintre cei mai mari regizori de film din lume”. Sau, altundeva: „Răspunzând(u-mi) nu o dată întrebării care ar fi cele mai bune trei filme din lume, (mi-)am spus că, în funcţie de dispoziţia de moment, locurile doi şi trei – argintul şi bronzul! – ar fi ocupate mereu de alte şi alte titluri, ale altor şi altor regizori, dar pe locul întâi – aurul! – ar fi întotdeauna un film de Fellini”. Aici, recenzentul cărţii se trezeşte (din nou) pe aceeaşi lungime de undă cu autorul cărţii recenzate: mi-este imposibil ca, în topul preferinţelor personale, să plasez vreun alt „magician al marelui ecran” înaintea lui Federico Fellini.

16 mm reprezintă o lectură delectabilă şi instructivă, în care chiar şi cinefilii experimentaţi pot descoperi pelicule necunoscute, dar atractive (cum mi s-a întâmplat mie cu Munţii albaştri de Eldar Şenghelaia), o carte scrisă cu har şi siguranţă de un critic profesionist. Un singur of pot avea cititorii interesaţi de filmele-reper ale istoria cinematografiei: acest „jurnal cinefil” se termină cam repede.

Articolele publicate în „Verso” sunt completate de răspunsul lui Ioan-Pavel Azap la o anchetă despre critica de film din România, realizată de Alex Goldiş, în 2011, pentru revista „Cultura”. Intervenţia criticului clujean – precisă şi pertinentă, cum sunt toate textele sale – debutează cu scepticism realist (ardelenesc, i-aş spune): „Critica de film este în România de astăzi o profesi(un)e aproape «ruşinoasă». Sincer să fiu, nu ştiu dacă şi cât impact mai are criticul de film asupra publicului larg, a marelui public; cred că mai degrabă nu are”. Ioan-Pavel Azap continuă observând, pe bună dreptate, că „publicul «calificat» – în sensul în care melomanul este un consumator de muzică «specializat» – este, în România cel puţin, pe cale de dispariţie”. Trist, dar adevărat. Tocmai de aceea trebuie salutate existenţa unei colecţii editoriale ca TIFF cinefil şi apariţia unor cărţi de film precum cele semnate de Ioan-Pavel Azap. Pentru că analfabetismul cinematografic – şi vizual, în sens larg – care ne copleşeşte poate fi combătut doar cu sprijinul unor critici-călăuză prin meandrele artei fără muză.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro