Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Dincolo de bine şi de rău
Clint Eastwood: Unforgiven / Necruţătorul, 1992

În anii 1980 preeria americană era acoperită de întuneric, pentru ca zorii deceniului următor să aducă speranţa renaşterii. În timp ce Kevin Costner a încercat să reabiliteze autoritatea westernului clasic (Dancing with the Wolves), mai curajosul şi mai experimentatul Clint Eastwood a dărâmat cu şi mai multă necruţare toposurile acestuia. La vremea aceea fiecare operă a fost distinsă cu o adevărată ploaie de premii de către Academia de Film Americană, dar acest lucru este tot ce au în comun. Cea dintâi este „doar” un film de aventură care a profitat de nostalgia faţă de acest gen de filme, în schimb, în cea de-a doua camera de filmat se sărută cu acea groază ce se cheamă realitate. Şi acest lucru nu este deloc de neglijat, având în vedere că vorbim despre un western.

În decursul anilor 1980 Eastwood a avut o singură apariţie cu western, Pale Rider, dar şi acestuia îi lipseau elementele critice de gen. Unforgiven ar putea să fie rudă mai degrabă cu filmul „anti-western” High Plains Drifter, ce a apărut cu două decenii mai devreme. Ambele operă povestesc într-un stil nevoalat despre adevărata faţă a vestului sălbatic, dar una dintre ele subliniază ideea principală cu ajutorul ironiei, şi scoate cu bună ştiinţă scenele din realitate, cealaltă îi refuză publicului chiar şi bucuria unui umor absurd, şi ne prezintă mizeria societăţii contemporane fără predea. Cu filmul Unforgiven, regizorul vrea să sumarizeze în mod evident, şi împreună cu David Peoples, care se face responsabil pentru scenariu (şi care a fost inspirat de Taximetristul lui Scorsese şi de romanul lui Glendon Swarhout – The Shootist, roman ce a fost ecranizat cu John Wayne în rolul principal, regizat de Don Siegel) ne prezintă un adevărat alai al exemplelor de „aşa nu” revizioniste; de parcă ar dori să încununeze tendinţele anilor 1970. Azi ni se pare greu de conceput, dar scenariul se prăfuia într-un sertar deja de 20 de ani, când Eastwood l-a descoperit. Făcea toate acestea cu o sincronizare perfectă.

Dacă regizorul vrea să atingă prea multe subiecte, se poate ajunge la dezechilibrarea unităţii întregii concepţii. Din fericire Eastwood şi partenerii săi evită cu succes această capcană: găsesc o poveste aproape stânjenitor de simplă, care pe deasupra se construieşte lent, de multe ori fără orice fel de acţiune din exterior, derulându-se într-o atmosferă meditativă. Dar dedesubtul acestei suprafeţe calculate au loc mişcări tectonice. Din evoluţia poveştii putem citi aceaşi relativitate a valorilor ca din ultima peliculă western al lui Sam Peckinpah Pat Garrett and Billy, the Kid: justiţia şi legea în vestul sălbatic putea exista doar în forma lor de idee abstractă, deoarece însuşi purtătorii de arme, paznicii dreptăţii erau bandiţi cu două feţe care au trecut de partea cealaltă din motive egoiste, datorită necesităţii unei schimbări. Angajatul lui Big Whiskey, Little Bill Dagett (Gene Hackman) parcă ar fi ruda îndepărtată a lui Garrett: şi el a ajuns în fruntea oraşului din lumea crimei, dar nici în posesia acestei funcţii cu responsabilitate nu şi-a dezvoltat simţul moral. Prostituatele locale le consideră marfă de vânzare, pentru asigurarea ordinii publice recurge la metode brutale, de fapt funcţia este doar un pretext ca să-şi urmeze înclinaţiile sadistice într-un cadru securizat.

Opozantul lui, Will Munny (Clint Eastwood) este şi el preocupat să se lepede de propriul său trecut păcătos. Banditul de odinioară, răscumpărat pe vremuri de soţie, şi care ca văduv duce viaţa mizerabilă a ciurdarilor, în expoziţiune este aproape un caracter de caricatură, contrapunctul ciudat al eroilor-aventurieri fantomatici ai lui Eastwood.  Dar cu avansarea acţiunii i se dezvăluie adevăratele caracteristici: vedem un ucigaş îmbătrânit şi zdrobit, a cărui tragedie este că în speranţa unei vieţi mai bune este nevoit să ucidă din nou – lucru de care îi este groază. Fiind un criminal Munny nu este un erou cu care să vrei să te identifici, dar actele sale de cruzime sunt dezvăluite doar în dialoguri, acestea nu apar şi în formă vizuală. Acest lucru este aproape normal, apare deja la Henry King în 1950 – westernul ce creează arhetipul banditului ce se leapădă de trecutul său – în filmul The Gunfighter. Astfel figura lui Munny apare mai simpatic pentru public decât personajul interpretat de Hackman, despotul cu stil teatral, dar acest lucru este doar un pas necesar în dirijarea caracterului. Unforgiven dărâmă definitiv categoriile tradiţionale ale binelui şi răului: există doar cercul permanent al păcătoşilor. Ned (Morgan Freeman), fostul partener de pistoale al lui Munny, vanitosul Kid Schofield care e însetat după sânge (Jaimz Woolvett), English Bon (Richard Harris) care şi el a devenit „civil”, ciurdarii ce omoară prostituate şi proprietarul egoist al barului sunt cu toţii victime ale lumii lor, şi se pun conştient împotriva legii. Deci caracterele nu prea au extensie morală palpabilă, întotdeauna depinde de situaţie în ce lumină îi vedem.

În schimb este mult mai interesantă şi inovatoare poziţia pe care o adoptă filmul în legătură cu aspectele morale ale comiterii crimei. La un moment dat însuşi Munny îşi formulează propria atitudine în legătură cu conflictul armat vestului sălbatic ce a fost întotdeauna aclamat ca fiind un act curajos, un ritual bărbătesc: uciderea unui dăunează nu doar victimei, ci şi ucigaşului. „E un sentiment de rahat când ucizi pe cineva. Îi iei tot ceea ce a avut. Ba mai mult, îi iei tot ceea ce ar fi putut avea” – remarcă el, şi poate nici nu este prea mare nevoie de explicaţii despre diferenţa tranşantă dintre acest raţionament psihologic şi construcţia psihologică a eroilor de western clasic. Dacă vrem să simplificăm lucrurile putem spune că protagonistul tradiţional ucide dintr-un simţ al datoriei (fără remuşcare), iar personajele din Unforgiven ucid pentru că sunt beţi. (Deşi poate că lumea tranşantă a filmului chiar în acest punct pierde din autenticitatea realistă, deoarece supoziţia pripită şi stearpă cum că în vestul sălbatic de odinioară sursa principală a crimelor a fost consumul nemăsurat de alcool.)

Bineînţeles, Eastwood şi scriitorul său nu ratează ocazia să critice în mod brutal relaţia dintre mit şi realitate şi practica creării miturilor. Scenele dintre Little Bob şi scriitorul de casă al lui English Bob, Beauchamp (Saul Rubinek) aproape că alcătuiesc o „entitate” separată în film, deoarece nu se leagă de firul narativ al filmului, ci luând forma autoreflexiei directe, dezvăluie falsitatea legendelor despre vestul sălbatic. Beauchamp, care produce literatură de doi bani, îi ridică o catedrală lui English Bob din minciuni, poveştile lui ţesute în jurul unui sâmbure de adevăr emană duhoarea naivităţii şi a falsităţii. „Lumea reală”, dezvăluită de Little Bill, este necruţătoare dar măcar nu se construieşte pe iluzii. De parcă şi Eastwood asta ar vrea să insufle cu ultimul său western: poveştile de adormit copii, eternele poveşti despre bine şi rău sunt colorate şi distractive, dar adevăratul vest sălbatic trebuie căutat în altă parte.

Prestaţia actorilor este de înaltă clasă (în special cea a lui Gene Hackman, care şi-a meritat premiul Oscar, de-a dreptul s-a unit cu personajul său), iar muzica lui Lennie Niehaus contribuie în mare măsură la crearea atmosferei lirice (legendarul generic trist este compus nu de el, ci de însuşi Eastwood.) Am putea analiza foarte mult viaţa de după premieră a filmului ce a debutat exact cu 20 de ani în urmă, dar este suficient dacă menţionăm faptul că după Unforgiven în anii 1990 tot al doilea regizor a dorit să-şi ia rămas bun de la Vestul Sălbatic.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Film legat

Necruţătorul (Unforgiven)

Necruţătorul (Unforgiven) – Statele Unite ale Americii, western, 1992. Regizor: Clint Eastwood. Actor: Clint Eastwood, Gene Hackman, Morgan Freeman, Richard Harris, Jaimz Woolvett, Saul Rubinek, Frances Fisher, Anna Levine, David Mucci, Rob Campbell.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10 (1)
  • Părerea ta?

Articole similare

Adevărata naştere a naţiunii  - Wesley Ruggles: Cimarron, 1931

Adevărata naştere a naţiunii – Wesley Ruggles: Cimarron, 1931

Cimarron a fost primul film care a fost nominalizat în „cele mai importante cinci” categorii (pentru cel mai bun film, cea mai bună regie, cel mai bun actor, cea mai bună actriţă şi cel mai bun scenariu), câştigând până la urmă în două categorii – toate la ceremonia decernării premiilor Oscar organizată la sfârşitul anului 1931. Pentru noi, filmul astăzi prezintă interes nu atât de mult din punct de vedere cinematografic, ci mai mult din punct de vedere istoric.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro