Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

E mic, dar puternic...
Producţia de filme a ministatelor europene

Oricât de incredibil ar suna, există ţări europene a căror producţie de filme face ca industria filmului din România sau Ungaria să pară gigantic: acestea sunt ministatele europene. Vom vedea prin prisma a patru exemple cum încearcă cele mai mici state ale continentului să-şi construiască o industrie a filmului naţional cu caracter şi cum exploatează la maxim resursele naturale, geografice şi culturale unice în vederea atingerii scopului măreţ.

Toate pânzele sus! (Malta)

Malta, în Marea Mediteraneană, cu o istorie bogată, este locaţia perfectă pentru a fi scena filmelor de aventuri pe mare, producţia de filme a acestei ţări, de altfel, a început cu o asemenea descoperire. Stâncile spectaculoase ale coastei au fost folosite pentru prima dată de Roy Boulting într-o scenă a peliculei Single Handed (1953) iar după filmările cu succes din ce în ce mai multe echipe au folosit această locaţie. La 10 ani distanţă, în 1963 s-a filmat Treasure in Malta, în care Derek Williams, cu ajutorul tehnicii Technicolor a făcut reclamă frumuseţilor ţării. Deşi cei mai mulţi actori au fost britanici, regizorul a angajat şi copii localnici, şi actori maltezi pentru rolurile secundare. După premiera filmului şi tehnicianul Jim Hole a vizitat insula pentru a-şi fonda propria firmă sub numele de Fabrica de Filme Malteză. Studioul, ce ulterior a funcţionat sub numele de Studioul de Film Mediteranean (MSF) a organizat marea parte a filmărilor ce aveau loc pe insulă, echipelor americane şi britanice le-a asigurat tehnici de filmare speciale.

Specialitatea MFS a fost filmarea scenelor pe mare, au asigurat locaţie pentru scenele cu ape liniştite într-un rezervor special; pelicule precum Orca (r. Michael Anderson, 1977), Pirates (r. Roman Polanski, 1986), Cutthroat Island (r. Renny Harlin, 1996) şi filmul cu submarine U-571 (r. Jonathan Mostow, 2000) au fost filmate aici. Dintre producţiile filmate pe Malta se remarcă pelicula Raise the Titanic (r. Jerry Jameson, 1980) finanţată de Lew Grade, scena scufundării vasului a fost filmată cu un model de dimensiuni mari într-o piscină care a fost construită în special pentru această scenă, ca ulterior aceasta să nu fie folosită în film! Printre echipamentul MFS se află şi tot felul de tunuri de apă, aparate de generat vânt şi tot felul de maşinării ce putea orchestra o catastrofă naturală. Compania, ce până în 1995 a fost în proprietatea statului cu 50%, a ajuns odată în proprietatea unui concern canadiano-britanic, iar cu dezvoltările implementate de Jost Mertens în 1999 şi-a început expansiunea şi pe uscat.

Un punct de cotitură în producţia de filme a Maltei a reprezentat-o pelicula Gladiatorul (r. Ridley Scott, 2000): filmul lui Ridley Scott a fost prima producţie în care echipa a lucrat pe uscat şi nu pe apă. După pelicula The Count of Monte Cristo (r. Kevin Reynolds, 2002) Consiliul de Film Maltez a dezvoltat o nouă strategie economică, care împreună cu noul program de dezvoltare economică a guvernului, oferea reduceri acelor companii care construiesc studiouri şi rezervoare marine, şi ajută la lucrările de post-producţie ale filmului. Ţinta primară a Maltei au devenit proiectele de televiziune cu un buget de 40 de milioane de dolari cum a fost Julius Caesar (r. Uri Edel, 2002), Dinotopia (r. Mario Azzopardi, David Winning, Thomas J. Wright, Mike Fash, 2002) sau Helen of Troy (r. John Kent Harrison, 2004). În ciuda locaţiilor de filmare folosite în permanenţă, ţara încă nu are producţie de filme autohtone, dar printre planurile de viitor ale Consiliului de Film Maltez există şi această posibilitate.

Legenda văii triple (Andorra)

Cultura cinematografică a ministatului aşezat în trei văi ale Pirineilor este în primul rând subordonată celei din cele două ţări vecine mai mari, Franţa şi Spania. Prima piesă a producţiei de filme autohtone a fost documentarul Andorra pintoresca (1909) al lui Ricardo de Banos, pionier spaniol al filmului, dar din păcate singura copie existentă a fost distrusă într-un incendiu. Filmul cel mai timpuriu ce s-a păstrat până azi a fost filmat de un alpinist şi iubitor de natură catalan, Agusti Fabra i Bofill, în anii 1930. Recorrent les altes valls d’Andorra, 1933, şi Andorra la República más pequeña del mundo, 1935 au fost filmate ca nişte curiozităţi locale, au fost primele care au imortalizat frumuseţile văilor din Pirinei.

În timp ce pe partea spaniolă filmele produse erau de acest gen, scurte filme de călătorie, prima încercare a francezilor, în ciuda întârzierii, a fost o realizare mult mai ambiţioasă. Emile Couzinet a filmat pelicula Andorra ou les hommes d’airain, 1942, o dramă romantică, după romanul lui Isabelle Sandy, apărut şi în limba engleză. Povestea ce are loc în oraşul El Pui este primul film artistic ce are Andorra în centrul atenţiei, în care, prin intermediul unei familii dezbinate de răzbunări sângeroase, avem posibilitatea să observăm statusul politic ambivalent al ţării. Cealaltă peliculă mai importantă a francezilor despre Andorra, Six cles de trois Vallees, 1948, din păcate nu s-a păstrat. În anii 1960 şi 1970 au dominat din nou filmele de călătorie în coproducţie, de exemplu filmul spaniol El valle de los principes, 1967, sau italianul Coneix Voste Andorra?, 1972.

Pionierul producţiei de filme din Andorra a fost Jordi Gigo, care cu scurtmetrajul La Jaula din 1972 a ajuns până la festivalul de film din Bilbao. Ca scriitor şi regizor Gigo a pornit în direcţia exploitation, filmul său, clasicul euro-sleaze, La preversa caricia de Satani, 1975, a fost filmată parţial în Andorra. În producţia de filme stagnantă, pe lângă filmele de călătorie populare, cea mai nouă descoperire a Andorrei a fost Josep Guirao, care a cunoscut succesul cu filmele No pronunciarea el nombre de dios en vano, 1999 şi El hombre del saco, 2000. Deşi industria filmului din Andorra rămâne în faşă în comparaţie cu cea a celor două ţări vecine, cu siguranţă că numeroşi regizori vor mai fi inspiraţi de frumuseţile peisajelor, cel puţin cât pentru o filmare locală.

Cel mai costisitor decor (Monaco)

Marele Principat Monaco cu cei abia 2 km2 ai săi este unul dintre giuvaerele Rivierei franceze şi este în posesia familiei Grimaldi din 1297. Din 1861 este recunoscut ca stat independent şi de vecinul său mai mare şi din 1993 are reprezentare separată şi la ONU. Din punct de vedere cinematografic, statul apare pe tapet de cele mai multe ori, dacă un star de cinema îşi cumpără o vilă pe teritoriul acestuia, sau dacă un cineast de renume îi foloseşte politica fiscală permisivă. Aceste aspecte nu înseamnă desigur că statul n-ar avea o industrie a filmului independentă şi funcţională, în ciuda faptului că nu s-au făcut încă filme independente. Legea filmului din 1951 a reglementat parametri filmelor produse în Monaco, după acest an s-au înmulţit coproducţiile franceze, italiene şi americane. Legea, ce a fost formulată bombastic, are un paragraf prin care permite filmarea unor pelicule în Monaco doar cu condiţia ca acestea să prezinte ţara într-o lumină favorabilă, criteriu ce a fost îndeplinit de aproape fiecare film.

În 1955, filmul lui Alfred Hitchcock, To Catch a Thief, o comedie romantică poliţistă, a fost una dintre peliculele mai importante ce a fost filmată aproape în întregime în Monaco.  Grace Kelly, actriţa în rolul principal, a făcut cunoştinţă cu prinţul Rainier al III-lea în timpul filmărilor şi şedinţa foto organizată la palat a fost urmată de logodni şi nuntă. În ultima sa peliculă, Swan (1956), Kelly joacă rolul unei prinţese ce trebuie să aleagă între dragostea adevărată şi interesele monarhiei. Un conflict asemănător a avut loc şi în viaţa reală, deoarece actriţa, ca Mare Principesă de Monaco, nu putea să-şi urmeze cariera cinematografică – deşi pe la sfârşitul vieţii îşi făcea planuri de încă un film, care nu s-a mai materializat datorită morţii ei tragice în 1982. Deşi în multe filme apar scene din Monaco, acestea rareori sunt filmate acolo. În pelicula Iron Man 2 (r. Jn Favreau, 2010) cu excepţia unor scene exterioare tipice pentru Monaco, majoritatea scenelor cu cursa de maşini a fost filmată într-un studio, iar în comedia romantică pentru adolescenţi Monte Carlo (2011), dublura oraşului a fost Budapesta (!).

Pe lângă asigurarea diferitelor locaţii pentru filmare, o altă atracţie a ministatului este organizarea a diferite festivaluri de film, din acest punct de vedere cel mai mare adversar este Cannes, ce se află la doar câţiva kilometri depărtare. Din 2007 se organizează festivalul International Emerging Talent Film Festival, în cadrul programului, ce prezintă în general 22 de filme se scurtmetraj, documentare şi artistice, au avantaj reprezentanţii ţărilor în curs de dezvoltare, care la finele festivalului sunt premiaţi în şapte categorii. Evenimentul este întotdeauna organizat cu trei zile înainte de festivalul de la Cannes, astfel tinerele talente pot participa şi acolo.

În Monaco se mai organizează şi festivaluri de televiziune, întâlniri pentru amatori de reclame şi aici se organizează şi Imagina, care este forul suprem al animaţiilor computerizate.

Nu plătiţi doar impozite, faceţi filme! (Liechtenstein)

Dintre minsitatele europene, Lichtensteinul, aflat între Austria şi Elveţia, are cea mai mică industrie de filme. Partenerii principali în coproducţii sunt Austria, Elveţia, Germania şi Italia, dar cooperări majore rareori au loc, deoarece Liechtenstein nu are resurse naturale ce nu ar exista şi în oricare alta dintre ţările vecine. Şansele cinematografice ale principatului minuscul sunt şi mai mult diminuate datorită faptului că în ultima vreme numele ţării a apărut în presă în legătură cu nişte afaceri de spălare de bani, aşadar şi producţiile aduse în această ţară au şansa de a purta acest stigmat. Cultura cinematografică a ţării este foarte bine ilustrată de faptul că are doar trei cinematografe şi există un festival de film organizat anual în Vaduz, ce este finanţat de una dintre băncile locale. În ciuda perseverenţei, acest eveniment încă nu s-a ridicat la nivelul celor mari.

Concluzii

Ministatele Europei încearcă să-şi facă intrarea pe piaţa filmului cu propriile mijloace şi deşi din punct de vedere financiar sunt date toate condiţiile pentru producţia de filme, acest lucru ocupă loc diferit în politica culturală a fiecărei ţări. În Malta lumea este conştientă de resursele naturale ale ţării, datorită tehnologiei existente, aici este cel mai rentabil să filmezi filme de acţiune pe mare. Andorra încearcă să-şi găsească propria cale între cultura filmului spaniol şi francez  şi până acum a dat lumii cel puţin un cineast de cult. Monaco este cel mai extravagant decor al lumii, dar luxul are şi un preţ, astfel echipele de filmare petrec doar câteva zile în ţară şi după realizarea scenelor de exterior se mută într-o ţară cu preţuri mai scăzute pentru a le filma pe cele de interior. În opoziţie, Liechtenstein, în afară de ţările vecine nu a reuşit să facă contacte cinematografice şi cu alte ţări şi acest lucru nici nu este printre priorităţile ţării la momentul actual. Câteodată totul este doar o chestiune de voinţă.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Universul Alien -

Universul Alien

Dorința de a călători printre stele este probabil de-o vârstă cu trezirea la conștiință a umanității și această curiozitate arhaică cu care ne uităm la cer de zeci de mii de ani, poate, ne-a influențat în mod fundamental gândirea și cultura.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro