Robert McKee: Story

Attila Zsolt Papp

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Începutul... şi continuarea unei prietenii frumoase
Bruce Beresford: Driving Miss Daisy / Șoferul Doamnei Daisy, 1989

Dacă există creație cinematografică care – fără răutate (bine, cu puțină răutate) – poate fi considerată compatibilă cu premiile Oscar în orice privință, ba chiar se poate spune că cea mai mare apreciere a Hollywoodului a fost „croită” pentru astfel de filme: nu poate fi vorba decât de Șoferul Doamnei Daisy.

Înainte ca cineva să creadă că spun toate acestea pentru a subestima opera regizorului australian Bruce Beresford, aș vrea să subliniez că nu este așa. Șoferul lui Miss Daisy este o operă perfectă în genul său – iar noi iubim narațiunea clasic hollywoodiană exact pentru felul ei de-a fi (cei care o fac, inclusiv eu însămi). Da, dar data regiei filmului Miss Daisy, adaptat din piesa de teatru de mare success a lui Alfred Uhry este 1989, ar spune esteticianul din noi sensibil la tendițe, iar la această dată am depășit deja valurile inovative ale limbajului filmic al fabricii de vise; totodată opera Beresford a luat premiul pentru cel mai bun film din fața creației lui Oliver Stone, Născut pe 4 iulie (Born on the Fourth of July) și a Cercului poeților dispăruți (Dead Poets Society) a lui Peter Weir alături de alte trei Oscaruri. Filmul se bucură de o popularitate continuă, este mereu pe programul televiziunilor și aproape că a dobândit un statut de cult.

Bruce Beresford: Driving Miss Daisy / Șoferul Doamnei Daisy, 1989

Povestea n-ar putea fi mai simplă sau mai previzibilă. Suntem în anii 1950 (la început, deoarece vorbim despre o povestire care acoperă mai mulți ani) în Sudul american, în statul Georgia. Distinsa și temperamentala doamnă evreică de șaptezeci de ani, Daisy Werthan, nu mai este stăpână pe sine dar e cu atât mai mult pe cei din jurul său, ceea ce devine și sursa intrigii. După ce își distruge noul Packard alături de încălcarea dreptului de proprietate privată, fiul ei, cu greu scăpat de sub aripa maternă dar devenit un director de succes, decide să-i angajeze un șofer mamei sale. Bătrâna doamnă se împotrivește cât poate, interpretând gestul băiatului Boolie ca o violare a drepturilor și a suveranității sale personale, însă acesta nu dă prea mare importanță protestelor și în scurt timp angajează un șofer pentru mama sa. Un șofer de culoare.

Bruce Beresford: Driving Miss Daisy / Șoferul Doamnei Daisy, 1989

Cei care cred că va avea loc o dramă socială care se concentrează pe problema rasei vor avea dreptate și nu în același timp. Înainte de toate vorbim despre acomodarea înceată și tensionată a două persoane în vârstă la o relație liniștită de prietenie, care, desigur, ține până la moarte, despre acceptarea și înțelegerea celuilalt și despre faptul că nu vârsta, sexul, statutul, religia sau culoarea pielii fac legăturile cu adevărat solide ci altceva, ceva ce nu se poate descrie, fiind atât de comun. Doar atât.

Bruce Beresford: Driving Miss Daisy / Șoferul Doamnei Daisy, 1989

Să ne oprim preț de o clipă. Povestea tipic hollywoodiană este centrată pe povestire și caracter, așa, împreună, fiind că cele două se autopresupun: o poveste bună se desfășoară din acțiunile personajelor și din efectul avut asupra vieții altor personaje, iar pentru asta avem nevoie de caractere puternice, bine construite care vor autentifica conflictul de bază. Panopticul vechi hollywoodian are fețe de dragul cărora putem viziona orice, indiferent de gen, sunt în stare să ducă tot, iar dacă se întâlnesc cu un regizor inspirat, toată construcția cinematografică poate fi bazată pe ei, fără frică de eșec. Jack Nicholson sau Clint Eatwood sunt așa. Sau Morgan Freeman. El îl interpretează pe Hoke Colburn, șoferul de culoare, și deși nu a primit Oscarul ca Jessica Tandy care o joacă pe Miss Daisy, din acordurile fine dintre cei doi și din gesturile lor se dezvăluie teptat jocul unitar care devine unul dintre momentele de excepție ale cinematografiei.

Bruce Beresford: Driving Miss Daisy / Șoferul Doamnei Daisy, 1989

Din anumite puncte de vedere Hoke și Daisy se află la poli opuși ai structurii sociale: provenind dintr-o familie cu condiții modeste (și accentuând asta mereu) dar devenită bine situată financiar pe parcursul vremii, doamna conștiincioasă și șoferul din afara societății (în sensul social și politic) devin dependenți unul de altul într-un mod aproape predestinat, redefinind relația de stăpân și slugă – într-un mod paradoxal- într-o realitate reprezentată stereotipic care se poate desfășura doar prin depășirea stereotipurilor și poate avea sens doar în acest context de antiteze. (Scena excelent construită din cimitir este vitală din acest punct de vedere, în care Miss Dasiy explică logica lecturii pentru angajatul ei.) Hoke devine incredibil de simpatic pentru că este exact ca și impresia noastră despre persoanele de culoare încă neemancipate din trecutul Americii (pentru noi această imagine se bazează pe informații superficiale și lecturi): nu este figura lui Virgil Tibbs, mândru de ridicarea din rândul celor de culoare și de faptul că depășește albii pe propriul lor teren; chiar din contră, este umil dar nu supus, iar prin manierele sale, analfabetismul său și mintea ascuțită ( am fost tentat să scriu șiretenie) ne dă o lecție bazându-se pe propriile noastre idei preconcepute. Metoda caracteristică a lui Beresford de a trata stereotipurile este să construiască una după care să o distrugă imediat, sau invers: în vederea corectitudinii politice decide că este o preconcepție dăunătoare să credem că evreii sunt avari iar imediat după, o vedem pe Miss Daisy tunând și fulgerând despre dispariția unei conserve de somon, desigur suspectându-l pe șoferul afro-american de însușirea acesteia –cea care afirmă că niciodată nu a avut idei preconcepute; tot ea este cea care o îndepărtează pe nora de altfel insuportabilă deoarece are prea mulți prieteni creștini.

Auto-ironia filmului nu ajunge niciodată să pună sub semnul întrebării seriozitatea mesajului. Experiența rasismului suprimat, trăită împreună (să ne amintim de cuvintele polițiștilor din Alabama care circulă menținând impresia de legitimitate: „un negru bătrân și o bătrână evreică plimbându-se împreună cu mașina, ce trist”) și trauma individuală (explozia la templul evreiesc) așează povestea particulară în mediul istoric al epocii, câteodată chiar prea  accentuat (seara Martin Luther King). Beresford este foarte apt în această privință, desenul mediului este foarte autentic: hainele, mașinile, coafurile, clădirile și tipurile de oameni nu numai că sunt la locul lor (asta fiind un criteriu de bază) dar lumea reprezentată în imagini are o „strălucire” care provoacă nostalgii – nu doar pentru America anilor cincizeci- șaizeci, marcat de conflicte grave, ci și față de poveștile clasice ale cinematografului hollywoodian. Particularitatea și sensibilitatea socială, echilibrul dintre sentimentalism și dedicare fac ca această dramă pe măsură umană de categorie medie să fie îndrăgită. Am văzut deja această poveste în mai multe variante dar de obicei ne convinge că: This is the beginning of a beautiful friendship...

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

În căutarea identităţii pierdute - John Schlesinger: Midnight cowboy / Cowboyul de la miezul nopţii, 1969

În căutarea identităţii pierdute – John Schlesinger: Midnight cowboy / Cowboyul de la miezul nopţii, 1969

În urmă cu puţin timp s-au împlinit 40 de ani de la prezentarea la New York a filmului lui John Schlesinger – care la mai puţin de un an după acest eveniment obţine de la Academia de Film premiul pentru cel mai bun scenariu adaptat şi premiul pentru cea mai bună regie. Premierea filmului Cowboyul de la miezul nopţii este un moment solemn în istoria filmului american din mai multe puncte de vedere.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro