Robert McKee: Story

Mihai Fulger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

De la coşmarul sicilian la visul american
Francis Ford Coppola: The Godfather: Part II / Naşul II, 1974

„Cred în America.” Aceasta era prima replică a trilogiei Naşul. După episodul al doilea din seria dedicată familiei Corleone, lideră a crimei organizate italo-americane, Francis Ford Coppola a comparat, într-un interviu acordat revistei „Playboy” (iulie 1975), evoluţia de pe ecran a lui Michael (interpretat de Al Pacino) cu istoria Americii.

Coppola ceruse iniţial ca Naşul II să fie regizat de altcineva şi chiar îl propusese celor de la Paramount Pictures pe Martin Scorsese, dar ulterior, după ce i s-au oferit un proces bun din profit şi controlul total asupra procesului artistic, a acceptat să semneze şi continuarea, de această dată în triplă calitate: regizor, coscenarist – alături de Mario Puzzo – şi producător (prin The Coppola Company). Cineastul a declarat pentru „Playboy”: „La fel ca America, Michael a început ca un tânăr imaculat şi strălucit, deţinător al unor resurse incredibile şi încrezător într-un idealism umanist. La fel ca America, Michael a fost copilul unui sistem mai vechi, copilul Europei. La fel ca America, Michael a fost un inocent care a încercat să îndrepte relele şi nedreptăţile înaintaşilor săi. Dar apoi şi-a pătat mâinile cu sânge.” Şi, astfel, a ajuns în punctul fără întoarcere teoretizat în manualele de scenaristică.

Nici tatăl lui Michael, Vito Corleone (fost Vito Andolini în Sicilia), interpretat în Naşul II de către Robert De Niro (un alt mare actor aflat la începutul unei glorioase cariere) şi inclus de mari reviste de film, precum „Premiere” sau „Empire”, printre cele mai importante personaje cinematografice din toate timpurile, nu avusese prea multe şanse la vremea lui. Mai întâi, la numai nouă ani, îşi pierduse pe rând tatăl, fratele mai mare şi mama, ucişi cu toţii de oamenii lui Don Ciccio, capul mafiot din satul său natal, Corleone. Apoi, scăpat cu viaţă ca prin minune şi ajuns în America (dar tot printre compatrioţi, în Mica Italie din Manhattan), Vito îşi câştigase pâinea cinstit şi îşi crease o nouă familie, până când i-a apărut în cale Don Fanucci, un alt padrone local, specializat în extorsiuni. Patronul băcăniei din cartier, totodată tatăl adoptiv al lui Vito, este forţat să-l concedieze atunci când Fanucci îi cere să-i angajeze nepotul. Rămas fără surse de venit, dar cu o soţie şi trei băieţi (apoi şi o fată) de întreţinut, Vito acceptă să intre în combinaţiile borfaşilor Clemenza şi Tessio. După ce el îl asasinează (într-o secvenţă antologică) pe Don Fanucci (pătându-şi pentru prima dată mâinile cu sânge, la fel cum va proceda fiul său Michael, în numele tatălui, cu rivalul „Turcul” Sollozzo şi poliţistul corupt McCluskey), iar apoi revine la Corleone pentru a se răzbuna pe Don Ciccio, ascensiunea ambiţiosului, îndrăzneţului şi ingeniosului Vito nu mai poate fi oprită; chiar dacă povestea sa din sequel se încheie cu vendeta siciliană, începutul primului film din trilogie ni-l prezentase, interpretat de Marlon Brando, în plină glorie ca „naş” al familiei Corleone, avându-i printre oamenii credincioşi pe tovarăşii din juneţe, Clemenza şi Tessio.

Putem vedea în Vito şi Michael doi antreprenori capitalişti, trăitori ai visului american, ale căror afaceri, nefiind tocmai legale, implică ocazional şi vărsări de sânge. Tot Coppola avea să afirme despre cadrul final din Naşul II, în care protagonistul, ale cărui afaceri sunt mai înfloritoare ca niciodată, stă singur, abandonat de toţi: „Am vrut să-l distrug pe Michael” (şi, s-a spus, prin extensie, să distrugă acest capitalism botezat în sânge, precum acelaşi Michael la sfârşitul primului film). De această dată, spre deosebire de cel dintâi episod al trilogiei, Francis Ford Coppola nu mai poate fi acuzat că glorifică Mafia; deşi înţelege originile fenomenului, cineastul ne propune o critică dură a sa, urmărind dezumanizarea tot mai accentuată a personajelor principale. Şi, vorba cronicarului, să sparie gândul atunci când fostul soldat decorat de la începutul Naşului, care-i spunea netulburat soţiei sale: „Asta-i familia mea, Kay, nu sunt eu”, ajunge să rostească, la fel de netulburat, următoarea replică: „Dacă există ceva sigur în viaţa asta, dacă istoria ne-a învăţat ceva, acest lucru este că poţi ucide pe oricine”.

După cum am sugerat mai sus, în Naşul II Coppola inovează mai mult pe plan dramaturgic, experimentând naraţiunea discontinuă (cu siguranţă, acesta este unul dintre motivele pentru care mulţi critici îl preferă primului film). Astfel, sunt alternate cu măiestrie două planuri temporale, fiecare cu protagonistul său. E de înţeles de ce, dacă nu vorbim despre supraimpresiune (procedeu care, dramaturgic, facilitează coborârea în trecut şi revenirea în prezent), Al Pacino şi Robert De Niro nu apar niciodată împreună în acelaşi cadru: spre deosebire de primul Naş, aici cele două personaje sunt despărţite de câteva decenii.

Statisticile ne spun că, deşi Naşul II este cel mai lung film din trilogie (200 de minute) şi are spre final o baie de sânge similară cu cea din prima parte, prezentată la fel de eficient prin intermediul montajului paralel, acesta este şi filmul cu cele mai puţine morţi pe ecran („doar” 16); pentru comparaţie, în Naşul mor (în general violent) 23 de personaje, iar în Naşul III, peste 21. Explicaţia stă în concentrarea lui Coppola asupra analizei psihologice a personajelor, în dezavantajul scenelor violente – un alt motiv, cred, pentru care comentatorii pot aprecia Naşul II mai mult decât predecesorul său. Desigur, sunt cruciale în acest sens şi interpretările memorabile ale celor doi actori amintiţi, Al Pacino şi Robert De Niro, ultimul reuşind cu succes să suplinească absenţa lui Marlon Brando (acesta, nemulţumit de onorariul primit pentru primul film, a refuzat – spre deosebire de James Caan – să apară în flashbackul din final). De fapt, toţi actorii sunt excelenţi, iar Coppola le oferă şansa unor momente de virtuozitate şi celor altminteri puţin folosiţi, cum ar fi John Cazale (care, în paranteză fie spus, nu a jucat toată viaţa decât în cinci filme de cinema, deoarece a murit tânăr, dar toate cele cinci sunt considerate pelicule-cult), interpretul lui Fredo, fratele slab al familiei Corleone. La acest capitol, o menţiune specială merită Lee Strasberg, directorul prestigioasei şcoli newyorkeze Actors Studio (printre ai cărei cursanţi s-au numărat Marlon Brando, Robert De Niro şi Al Pacino, acesta din urmă facând parte în prezent din comitetul director al instituţiei). În Naşul II, septuagenarul Lee Strasberg are primul rol important pe marele ecran şi se dovedeşte alegerea perfectă pentru Hyman Roth, machiavelicul lider mafiot evreu din Miami.

Naşul II a obţinut, la fel ca şi prima parte, 11 nominalizări la Premiile Academiei Americane, dar a primit şase statuete (cu trei mai multe decât predecesorul): Cel mai bun film (trofeu împărţit de această dată de Francis Ford Coppola, Gray Frederickson şi Fred Roos şi acordat pentru prima – şi, până la al treilea episod The Lord of the Rings din 2003, singura – dată unui sequel), Cel mai bun regizor (unica statuetă la această categorie primită de Coppola), Cel mai bun scenariu adaptat (din nou), Cel mai bun actor într-un rol secundar (Robert De Niro), Cea mai bună muzică originală (Nino Rota şi Carmine Coppola, tatăl regizorului) şi Cea mai bună scenografie (Dean Tavoularis, Angelo P. Graham şi George R. Nelson). Celelalte nominalizări au fost pentru actorii Al Pacino, Lee Strasberg, Michael V. Gazzo (Frankie „Cinci Îngeri” Pentangeli, aliatul-devenit-inamic) şi Talia Shire (Connie Corleone, sora lui Michael, care renunţă la viaţa de desfrâu pentru a reveni în sânul familiei) şi Cel mai bun design de costume (Theadora Van Runkle). Din nou, votanţii Academiei l-au trecut cu vederea pe remarcabilul director de imagine Gordon Willis. De această dată, cei care au lipsit de la Gala Oscarurilor au fost Robert De Niro (unul dintre cei şase actori – alături de Sophia Loren, Roberto Benigni, Benicio Del Toro, Marion Cotillard şi Christoph Waltz – care au câştigat statueta graţie unui rol vorbit în principal într-o altă limbă decât engleza, dat fiind faptul că tânărul Vito Corleone foloseşte cu precădere dialectul său sicilian) şi Nino Rota (căruia, după cum scriam la primul Naş, i se retrăsese nominalizarea anterioară, dar de data asta i s-a acordat Oscarul, deşi folosise din nou o temă muzicală din Fortunella).

Ar mai fi multe de spus despre Naşul II (la fel cum au rămas multe lucruri nespuse despre Naşul), însă numai o carte ar fi de ajuns pentru a reflecta cum se cuvine acest fenomen cultural şi social. Din păcate, mult aşteptatul episod final al trilogiei, lansat de Francis Ford Coppola în 1990, deşi nominalizat şi el la şapte categorii ale Oscarurilor, nu s-a ridicat la înălţimea primelor două filme. Non importa, legenda merge mai departe...

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Film legat

Naşul II (The Godfather: Part II)

Naşul II (The Godfather: Part II) – Statele Unite ale Americii, crimă, dramă, 1974. Regizor: Francis Ford Coppola. Actor: Al Pacino, Robert De Niro, Robert Duvall, Diane Keaton.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    10/10 (1)
  • Părerea ta?

Articole similare

Legende şi revoluţii - Francis Ford Coppola: The Godfather / Naşul, 1972

Legende şi revoluţii – Francis Ford Coppola: The Godfather / Naşul, 1972

Sunt foarte puţine filmele care ar putea rivaliza cu Naşul în privinţa numărului de pagini ce le-a fost dedicat. Şi, cu toate acestea, primul episod al trilogiei lui Francis Ford Coppola este în continuare analizat şi răsanalizat, fotogramă cu fotogramă, iar atracţia pe care o exercită el asupra criticilor şi istoricilor, cineaştilor şi cinefililor nu dă semne de epuizare.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro