Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Siluete întunecate în faţa unui fundal negru
Istoria genului horror 4/1.

Sunt puține genuri filmice care își pot atribui o moștenire și un copac genealogic atât de vast precum genul horrorului, disprețuit de mulți. Nu există alt gen în afară de porno care să fie desconsiderat în egală măsură, totodată puține au atâția fani: genul cel mai josnic al istoriei filmului este și unul dintre cele mai populare.

INCEPUTURILE

În privința rolului social al horrorului părerile sunt împărțite și chiar și în zilele noastre există o dezbatere în această privință care nu pare a ajunge la o concluzie în curând. Conform opoziției, filmele violente sunt responsabile pentru anumite forme antisociale ale civilizării, și în unele cazuri se poate demonstra o legătură directă între filme și dezvoltarea unor atitudini destructive din punct de vedere social. Nu este clar cât de serioase sunt mărturiile conform cărora făptașii acestor acte violente s-au referit clar la filme ca și inspirație – în criminalistică încă niciodată nu s-a putut dovedi această relație fără posibilitatea contestării.

Teoria catharsisului dezvoltată de Freud și Jung abordează subiectul din altă direcție. Conform teoriei, filmele violente nu numai că generează, ba chiar diluează anxietatea spectatorului și oferă posibilitatea eliberării sentimentelor reprimate, iar astfel horrorul oferă mijloace pentru canalizare a dorințelor ascunse și inhibate. Stephen King, unul dintre apostolii teoriei catharsisului scrie următoarele în volumul său de eseuri Danse Macabre: „Horrorul ajută spectatorul să descopere și să exploreze castelele cu fantome din adâncul sufletului său, înconjurate de temerile sale ascunse.” Horrorul sublimat sau transpus în literatură sau film „se afundă sub suprafața raționalului în cotloanele temerilor noastre universale și ne arată imaginile străvechi ale subconștientului: vedem <> a existenței și putem înfrunta teroarea cu toată sensibilitatea conștiinței lucide fără a o confrunta în mod direct”.

 

REFLEXII ASCUNSE

Numeroase teorii ale genului definesc horrorul ca și al treilea membru al familiei filmelor fantastice, alături de sci-fi și fantasy, dar această categorizare nu este corectă. Horrorul este copil vitreg în această familie, pentru că deși majoritatea filmelor genului sunt departe de realitate și cheamă spectatorul la o călătorie într-o dimensiune alternativă, se găsesc și numeroase filme de groază care rămân la nivelul realității neavând nevoie de ajutorul fantasticului pentru a ne arăta monștrii. Psycho (1960) sau Roșu intens (1975) oferă o reprezentare rară și explicită a violenței și sunt fără îndoială filme horror, dar lipsite complet de fantastic: aceste opere consideră că psihicul uman este destul de terifiant pentru a se mulțumi cu prezentarea funcționării acesteia.

Există și alte probleme teoretice referitor la poziționarea între genuri, în momentul în care se încearcă separarea horror-ului de sci-fi. Putem observa numeroase paralele între cele două genuri atât în privința tematicii și a instrumentelor folosite cât și în ceea e privește preferarea fantasticului, astfel la inventarierea diferențelor dintre cele două genuri accentul cade pe faptul câ în timp ce majoritatea filmelor sci-fi conțin o atitudine critică la adresa societății sau a științei, horrorul aproape că abandonează elementele critice sau le folosește în transpuneri. Această afirmație vine din faptul că horrorul țintește spre psihicul uman, dar asta e doar parțial adevărat pentru că de exemplu în opere clasice precum Noaptea morților mii (1968) sau Masacrul din Texas (1974) spectatorul este incapabil să nu interpreteze imaginea lumii goale și dezolate drept o metaforă a erei. Horrorul, pe lângă faptul că descrie cinematografia drept un mediu al sentimentelor și nu al intelectualității este unul dintre genurile filmice cele mai deschise către reflexii fără a renunța la momentele de intrepretare. Chiar dacă interpretarea lumii este proprie și specifică genului: în horror reflexia este ca un zombie, născută dintr-un moment de somnolență și buimăceală. „Horror-ul bun, notează Stephen King, trebuie să-și ducă publicul în domeniul îngust dintre vis și realitate, pe acel tărâm nesigur unde cuvintele încă pot fi auzite dar sensul lor nu se mai poate percepe.”

Gândurile lui King pot fi o hartă pentru orientarea în galeria cu monștrii. Majoritatea eroilor din filmele horror sunt ființe intermediare care se zbat pe granița dintre două lumi: monstrul lui Frankenstein este o mașinărie cu sentimente umane, vârcolacul este pe jumătate om și pe jumătate animal, zombi este un mort viu, doppelgänger-ul este un erou cu dublă identitate – una întunecată și una strălucită –, iar stafia este o sentinelă între lumea noastră și cea de dincolo. Cel mai relevant este poate cazul contelui Dracula. Dracula este o ființă duală atât din punct de vedere al psihicului cât și în sensul concret geografic: e un mort viu cu domiciliul stabil în Ardeal la capătul lumii vestice, în cel mai extern cerc al  acesteia. Sufletul figurilor fantomatice este un peisaj marțian; de aceea sunt filmele horror atât de apreciate în zilele noastre pentru că soarta eroilor este o reprezentare concretă și dureroasă a experiențelor de bază pentru omul modern.

Motivul social este câteodată foarte puternic în filmele horror, iar în alte cazuri este greu de identificat. Despărțirea dintre horrorul psihologic și social este justificat prin originea genului în temerile sociale și problemele umane personale, alimentat de bolile din adâncul sufletului. Nu există socio- sau psihohorror pur, putem vorbi doar de amestecul acestora în diferite proporții, exact cum nu putem vorbi nici de genuri pure. Câtodată este greu să despărțim și horror-ul  de sci-fi (Frankenstein, 1931 este mai degrabă horror, Alien, 1980 este sci-fi, în timp ce ambele sunt și una și alta), și ca și în cazul celorlalte grupuri de gen,  subgenurile au și ele delimitări vagi.

Împărțirea operelor în psiho- și sociohorror nu este singurul mod de tipologizare. Într-o altă categorizare locuința și caracteristicile monstrului care apare în film, respectiv technicile prin care se construiește groaza, pe baza naturii mecanismelor care provoacă diferite efecte putem delimita o apartenență la gen: putem vorbi despre filme cu zombi, vampiri, stafii, diavol sau chiar și cu criminali în serie, pe de altă parte avem slashere, shockere, gore splatter etc., și am putea enumera mai departe, denumirile de gen sunt foarte numeroase. Cele două categorii se suprapun: Psycho poate fi slasher și film de criminal în serie în același timp, Noaptea morților vii este pe de-o parte splatter, dar și film cu zombi.

În cele ce urmează mă voi concentra asupra lumii engleze, respectiv asupra altor teritorii europene, iar astfel nu voi trata operele unor ateliere precum Chano Urueta (Semnul Diavolului, 1956, Oglinda vrăjitoarei, 1960) care au o importantă tradiție mexicană, sau filmele japoneze bogate în povești cu fantome (Kwaidan, 1964; Onibaba, 1964; Kuroneko, 1968) sau chiar a școlilor hong-kongiene, care au produs serii de filme de categoria a treia. Producțiile acestor ateliere nu au ajuns la noi și nici nu au avut o influență definitorie.

DE LA ROMANUL GOTIC LA UNIVERSAL-HORROR

Horror-ul este unul dintre genurile cu trecut semnificativ, fiind de aceeași vârstă cu filmul în sine. Își are rădăcinile în romanele gotice de la finalul secolului 18. începutul secolului 19. – în operele lui Mrs. Radcliffe, M.G. Lewis, Charles Maturin respectiv în poveștile de groază ale lui Edgar Allan Poe sau ale marchizului de Sade, dar horror-ul se inspiră și din mitologie, legende și povești populare.

Cel dintâi horror aparține părintelui filmelor fantastice, lui George Mélies, Castelui diavolului (1896) fiind o creație de două minute în care un liliac se transformă în Mefisto, anihilat cu ajutorul unui crucifix. Cu câțiva ani după Mélies începe să se contureze liniile celor trei mituri de bază: în 1910 se realizează prima poveste Frankenstein-iană de 16 minute, în 1913 Stellan Rye realizează filmul Studentul praghez care va deveni mai târziu punctul de început pentru genul doppelgänger împlinit în poveștile Dr. Jekyll și Mr. Hyde, iar în 1921 se naște primul film cu Dracula (în regia lui Lajthay Károly, operatorul Gasser Lajos) pierdut de atunci. Din cauza războiului și a iluziilor pierdute, germanii sunt deosebit de atrași de acest gen: horror-ul devine cel mai iubit gen al expresionismului german și obține înaltul rang de artă (Robert Weine: Dr. Caligari, 1919; Paul Wegener: Golem, 1920; Friedrich Wilhelm Murnau: Nosferatu, 1922; Paul Leni: Panoptic, 1924).

Prima epocă de aur a horror-ului a avut loc pe partea cealaltă a oceanului unde criza economică și miile probleme pe care le-a cauzat au oferit mediul ideal pentru invazia monștrilor. Studioul Universal realizează în lanț filme reprezentative ale genului și în decursul unui singur an, în 1931 crează un întreg șir de capodopere ale istoriei filmului: se naște goticul Dracula a lui Tod Browning cu ardeleanul Lugosi Béla în rolul principal, codificând genul și devenind alfa și omega filmelor populare cu vampiri, Frankenstein-ul lui James Whale (cu britanicul Boris Karloff) și Dr. Jekyll și Mr. Hyde a lui Rouben Mamoulian, iar după un an se nasc Casa veche și întunecată, Omul invizibil și Mumia, iar după un alt an se naște și King Kong, dar nu la Universal. Horror-urile Universal aplică cu succes rezultatele expresionismului german care au fost exportate pe rând la Fabrica de Vise de către creatorii care și-au început munca în țara natală, dar au emigrat: vorbim mai ales de operatorul Karl Freund (care a regizat și Mumia) și de clar-obscurul dezvoltat în țara sa pe care îl folosește inovativ în Hollywood, dar au învățat multe de la nemți și în ceea ce privește decorul.

În Europa, directorii expresionismului german sau danezul Benjamin Christensen (HäxanVrăjitoare, 1924) și Carl Theodor Dreyer (Vampir, 1931) au fost doar turiști ocazionali în domeniul horror-ului, dar în anii 20 apare primul specialist al genului în Statele Unite. Începându-și cariera ca circar, apoi devenind asistentul lui D. W. Griffith, Tod Browning își începe cariera de regizor în 1917 ca primul autor de horror în istoria filmului, găsindu-și partenerul  în  Lon Chaney care a fost marele maestru al transformărilor și un actor carismatic admirat din operele sale timpurii (Umbre, 1922, Cocoșatul de la Notre Dame, 1923, Fantoma Operei, 1925). Browning și Chaney au lucrat împreună din 1925 fără întrerupere și au realizat filme mute precum Pasărea neagră (1926), Necunoscutul (1927) sau Londra, după miezul nopții (1927), colaborarea lor luând sfârșit doar prin moartea actorului din 1930.

Din filmele horror a anilor 30 se ridică obeliscul singuratic al operei lui Browning, Monștrii (1932): piesa tratează viața într-o trupă de circ cu intrigile ei, cu calculele și geloziile, egoismul și sacrificiul de sine, fiind una dintre cele mai terifiante piese a tuturor timpurilor deși nu folosește nici un efect special. Puterea filmului constă în faptul că monștrii nu sunt actori deghizați ci adevărații circari (Omul Fără Membre, o pereche de gemeni siamezi și gnomi și pitici). Personajele se joacă pe sine oferind un rezultat mult mai apăsător decât dacă am vedea actori purtând măști bine contrurate.

În paralel cu ieșirea din criza economică a Statelor Unite și anunțarea politicii New Deal, în a doua parte a anilor 1930 interesul față de filmele Universal scade și chiar genul horror-ului întră în somnanbulanță. Dar totul este tranzitoriu și durează doar până la începutul anilor 40 când se naște o școală semnificativă pentru epocă. 

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

Monştrii (Freaks)

Monştrii (Freaks) – Statele Unite ale Americii, dramă, horror, 1932. Regizor: Tod Browning.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10
  • Părerea ta?

Roşu intens (Deep Red)

Roşu intens (Deep Red) – Italia, crimă, horror, film mistic, thriller, 1975. Regizor: Dario Argento.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10
  • Părerea ta?

Psycho (Psycho)

Psycho (Psycho) – Statele Unite ale Americii, horror, thriller, 1960. Regizor: Alfred Hitchcock.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    10/10
  • Părerea ta?

Articole similare

Horror-ul mondial - Istoria genului horror 4/4.

Horror-ul mondial – Istoria genului horror 4/4.

În anii nouăzeci, horror-ul și-a asigurat un loc mai mare în mainstream decât în orice alt moment. Ca și gen cu limită de vârstă nu a putut concura cu blockbusterurile familiale ale multiplexelor noului deceniu, dar în distribuție secundară (DVD, Blu-ray, VOD) este un gen mult mai prosper decât până acum. Aceasta este ultima parte a seriei despre istoria genului.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro