Robert McKee: Story

Horaţiu Damian

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Haiduci și ciocoi. Vechi şi noi
Incursiune în filmul haiducesc autohton

Haiduci au existat în toate vremurile și la toate popoarele. Sub acest nume sunt cunoscuți în Sud-Estul Europei, delimitat de teritoriile fostei Iugoslavii, ale Bulgariei și României. Toate aceste țări au dezvoltat o bogată producție a filmelor de gen.

Există un hiatus adânc între real și imaginar. Alternativele se reduc la trei. Prima vrea ca haiducii să ia de la bogați și să dea la săraci. Dar există și a doua variantă, în care fluxul infracțional se întâmplă invers. Și o a treia posibilitate – haiducii care găjbesc și de la bogați, și de la săraci, păstrând totul pentru ei. În viața adevărată am impresia că a precumpănit alternativa a treia. Însă memoria populară i-a eroizat pe acești tâlhari de duzină, transformându-i în protectori ai sărmanilor. Ei întruchipează în mentalul colectiv rebelii, nonconformiștii, varianta românească a inadaptaților la constrângerile prostești ale societății. Lucru de înțeles, într-o parte de lume unde clasele superioare au fost și cele jefuitoare, și unde omul simplu nu avea absolut nicio posibilitate de a se proteja contra samavolniciilor.

Filmele cu haiduci sunt corespondentele producțiilor western din America, sau ale peliculelor cu samurai din arhipelagul Yamato. Acelea erau filme codificate, remarca aplicându-se și pentru variantele mioritice. Codurile rămân aceleași, cu câteva deosebiri. Cea mai importantă privește lupta dintre buni și răi. Pe celelalte continente ea constituie apanajul duelului individual, unu la unu. Pe la noi, ceata haiducilor, colectivitatea, își asumă de multe ori misiunea de a administra băieților răi binemeritata lecție.

Filmul cu haiduci cunoaște în cinematograful nostru câteva etape. Așa încât ne grăbim să le trecem în revistă mai jos, în buna tradiție didacticistă care ne-a nenorocit tinerețile școlare.

Etapa I. Ciocoii

Nu sunt cei cu care se războia verbal Dan Diaconescu, pe când mai avea televiziune și partid. Ci reprezintă cele mai vechi exemplare ale cinematografiei haiducești care au supraviețuit până la noi, măcar în lumina cronicilor. Au ca autor pe un artizan care putea fi de geniu, dar nu i s-a arătat: Horia Igiroșanu. Cu o dragoste de patrie și neam dusă până la transa mistică, gândirea lui cinematografică se reduce la o idee, solitară dar fixă: face filme proaste, agramate profesional, dar totul trebuie să i se ierte pentru că le face cu bună intenție, din dragoste de patrie și neam. El vrea să dea cinema la tot poporul, în același fel în care ipochimenul amintit la început îi va da numitului popor alte dude, la fel de răsunătoare, peste decenii. Asemenea iluminați găsesc rapid grupurile de retardați cărora să le predice. Igiroșanu și-a găsit Mișcarea Legionară, cu care a cochetat.

Producțiile sale de profil sunt trei: Iancu Jianu și Haiducii (1929), urmate de corolarul acestora, Ciocoii (1931). Evaluate în raport cu ororile prevalente în cinematografia românească a vremii  (excepțiile doar confirmă regula), cele două titluri surprind prin alegrețe, ritm bine strunit și folosirea dezinvoltă a plein air-ului. Protagoniștii, Iva Dugan și ceilalți, par din alt film. Iluminatul din scaunul de autor are probleme cu morfologia și sintaxa filmică, erori pe care le putea evita dacă i-ar fi plăcut să învețe. Însă iluminații nu au nevoie s-o facă, mesianismul dându-le certitudini pe care doar propriul analfabetism le egalează. O altă notă pozitivă ar mai fi că unul din titluri, Haiducii, aduce în discuție și rivalitățile (sau mai popular spus, hârele) dintre membrii aceleiași cete. E un fapt real istoricește, pe care producțiile următoare nu-l vor evidenția, deși are potențial dramaturgic.

Etapa II. De la Besoiu la Șaptecai

Dacă prima serie de filme cu outlaws se leagă de personalitatea lui Horia Igiroșanu, ce-a de-a doua succesiune de produse haiducești impune numele unui regizor, Dinu Cocea. Băiat merituos, dar cu lipsuri – mai dureroase fiind cele strict cinematografice – de el se leagă prima grupă de șase filme realizate la un nivel tehnic superior, în fabrica de filme a Buftei.

Regizorul nu deține monopolul întreprinderii. În arhitectura lucrării se insinuează și scenaristul, care va  continua impunerea genului în planul tematic al industriei de profil, pentru multe decenii de acum înainte. Eugen Barbu, căci despre el e vorba, va continua periplul prin lumea justițiarilor carpato-danubiano-pontici, singur sau în tandem cu alți co-autori, Nicolae Paul-Mihail și Mihai Opriș. A fost o personalitate controversată, ca să nu spunem altfel. Talentul său de scriitor și cunoașterea intimă a epocii fanariote i-au permis reconstituirea abilă a unui ev și a unei atmosfere. Iar poziția sa apropiată față de conducerea politică a vremii îi conferea o considerabilă marjă de manevră când venea vorba de a „împinge” un proiect sau altul spre materializare.

Șase asemenea filme au fost produse: Haiducii (1966), Răpirea fecioarelor, Răzbunarea haiducilor (ambele din 1968), Haiducii lui Șaptecai, Zestrea domniței Ralu și Săptămâna nebunilor (ultimele trei lansate în același an, 1971). Protagoniștii s-au tot schimbat, mărturie a căutărilor și nemulțumirilor exprimate atât de regizor, cât și de scenaristul șef. Seria o începe Ion Besoiu, următoarele două filme îl au ca erou principal pe negurosul Emanoil Petruț, pentru ca ultimele trei să consacre figura lui Anghel Șaptecai în trăsăturile și cu jocul actoricesc al lui Florin Piersic. Acesta devine efigie a culturii populare, caz rar când personalitatea se contopește cu personajul, până acolo că devine greu să faci distincția între cele două (o dificultate pe care, poate, nu o resimțim doar noi, cei „dinafară”).

Primul titlu se resimte de amatorismul cinematografului autohton când vine vorba de gestionarea secvențelor spectaculare, în special a celor de luptă. Regizorul Dinu Cocea folosește grăjdari pentru cascadele pe cai, nefericită inițiativă care subminează orice bună intenție. Situația se îmbunătățește de la următoarele producții, grație impunerii cascadorului ca specialist indispensabil oricărui film de acțiune. Obsesia profesionalizării, încetățenită de Sergiu Nicolaesc încă de la primul său film, Dacii (1966) are ca rezultat constituirea, încă din 1965, a unui prim nucleu, apoi a două grupe autonome de cascadori, dintre care va supraviețui cea sprijinită din umbră de același Sergiu Nicolaescu. Odată cu intrarea cascadorilor în acțiune crește enorm calitatea filmului spectacular indigen. În orice caz, se evită situațiile penibile din tentativele anterioare.

Două ultime sublinieri: dacă primul produs e alb-negru, următoarele sunt filmate pe o somptuoasă peliculă color, într-o paletă cromatică apropiată de a seriei franceze Angelica, marchiza îngerilor. În sfârșit, ar merita elucidat motivul pentru care al doilea și al treilea, precum și ultimele trei titluri sunt lansate în cascadă, de regulă cu o lună diferență, în 1968 (martie, aprilie) și 1971 (martie, aprilie, iulie). Filmul cu haiduci e scump: odată pentru că trebuie să-și transporte spectatorii în trecut, ceea ce pune probleme aparte în ce privește recuzita, mobilierul, scenografia, armele; presupune mobilizarea unor mijloace deosebite pentru secvențele de luptă- cascadori, pirotehnie etc.; înseamnă filmarea plein air, de multe ori în locații grele, cu deplasarea echipei și a echipamentului până acolo; la care se adaugă filmarea interioarelor în condiții de studio.

Cu asemenea date ale problemei, pare ciudat că acestor producții mai sus amintite nu li se dă timp spre a-și recupera costurile (pe atunci recuperarea constituia o certitudine, în condiții normale). Dimpotrivă, ele sunt difuzate oarecum neglijent, în disprețul unor reguli elementare de marketing cinematografic. Sigur că filmul românesc funcționa într-un sistem comunist, dar acesta nu mai era dispus la acoperirea  costurilor nerentabile: peste puțin timp se va introduce autofinanțarea instituțiilor de spectacol. De aceea situația reprezintă cel puțin o ciudățenie.

Regizorul Dinu Cocea va reveni pe tărâmul filmului cu rebeli, prin dubla Iancu Jianu zapciul și Iancu Jianu haiducul (ambele sunt lasate la vrac, în 1981; prostia programării se perpetuează). Nimic remarcabil în ele, deși s-ar cuveni. Adrian Pintea, în rolul titular, nu poate compensa lipsa de inspirație, ternul și locurile comune celor două realizări regizorale.

Etapa a III-a. Mărgelatu is a comin'

Puriștii nu ar accepta seria ca parte integrantă a tematicii haiducești. O includem aici pentru că universul ideatic și sfera tematică impun această succesiune de filme în arealul delimitat de producțiile  cu justițiari. În acest caz, efortul vine mai ales din partea scenariștilor (Eugen Barbu și Nicolae Paul- Mihail), regizorii diferind, în succesiunea lor. O constantă: Florin Piersic în rolul principal, o altă imagine menită să reziste în memoria colectivă. Devenind efigie de cinematograf și marotă comună, ea demonstrează locul durabil pe care și l-a asigurat întregul concept în cultura populară. Despre impactul durabil al serialului s-ar putea scrie cărți întregi de sociologie. Interesant că boss-ul scenarist (Eugen Barbu, mereu vioara I-a) are la început reticențe în a-l accepta pe Florin Piersic pentru rol. O face după suficiente ezitări, construcția sa imaginară neechivalând cu ființa reală, în carne și oase. Restul e istorie.  A filmului românesc.

Personajul Mărgelatului nu e propriu zis haiduc. Dar se încadrează în categoria justițiarului, cu biografia sa de fost luptător al Eteriei pribegind prin Muntenia în căutare de cauze mai bune. Ceva din etosul cavalerilor medievali se regăsește și la acest fanariot cu straie care-ți amintesc de Clint Eastwood, faza western spaghetti. Numele nu e foarte frecvent în arealul românesc nord-dunărean, dar a fost purtat de o căpetenie aromână a unei revolte grecești, prin secolul IX.

Au fost realizate șase producții: Drumul oaselor (1980), Trandafirul galben (1982), Misterele Bucureștilor (1983) – toate trei în regia lui Doru Năstase, Masca de argint (1985), Colierul de turcoaze (1986) – ultimele două regizate de Gheorghe Vitanidis, și Totul se plătește (1986, regia Mircea Moldovan) – cel din urmă un film crepuscular, în care căutările vizuale sugerează extrem de bine amurgul unei clase – a justițiarilor pe cale de a fi detronați de capitalism. Dintre aceste titluri, primordiale rămân Drumul oaselor și Colierul de turcoaze. Primul, inaugurând seria, pune și bornele de hotar pentru întreg: răsturnări de situații, ritm alert, acțiune cum se cuvine la un asemenea film, personaje care-ți rămân în minte (în afară de Mărgelatu, în distribuție mai sunt și Marga Barbu, și Iurie Darie, și Ion Marinescu; în general actorii joacă în formă maximă, ceea ce face să nu ne amintim de vreo prestație slabă). Al doilea titlu va rămâne pentru maturitatea la care ajunge conceptul, pentru dialogurile scânteietoare, demne să nască zicale populare, ca și pentru autoironia care permează pelicula. Nici ultimul, Totul se plătește, nu e de lepădat.

Etapa a IV-a. Deruta

Mariajul reciproc profitabil între Eugen Barbu (secondat de Nicolae Paul-Mihail) și filmul de gen continuă. Dar granița între decenii se dovedește și una între epoci. Ca atare se realizează două dintre producțiile unei preconizate noi serii: Martori dispăruți (r. Dan Mironescu, 1989) și Lacrima cerului (r. Adrian Istrătescu Lener, 1990). Ele consacră primatul absolut al scenaristului-șef, partea regizorală fiind încredințată unor regizori fie debutanți, fie nu, și în parte talentați. Însă amândouă peliculele se bucură de o primire mai degrabă rece, ecoul lor stingându-se în anonimat.

Și e păcat, genul ajungând acum la un apogeu al virtuozității tehnice, al desăvârșirii ca formă. Soby Cseh preia ștafeta de la Florin Piersic. Personajul său, Uligaie, alături de fidelul său companion Ghiară (jucat de Șerban Ionescu) ar fi adus ceva nou în reprezentarea outcast-ului danubian, fără să mai vorbim de abilitățile fizice și de tehnica de cascador a primului. În Martori dispăruți mai aveam o  interesantă Zulnia, jucată de Marga Barbu, femeie trăită și călătorită prin America, o businesswoman transplantată în Levant. Se mai desprindea o haiduciță (jucată de Carmen Trocan) un personaj interesant, care mai avea spațiu spre a se dezvolta. Iar coloana sonoră – semnată de Ion Cristinoiu –, pare mai degrabă provocatoare. Din păcate, totul a fost zadarnic...

În sfârșit, cu filmul din 1993, Doi haiduci și o crâșmăriță (r. George Cornea), genul își încetează, deocamdată, existența, așteptând, poate, vremuri mai bune.

Comentează şi tu!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.


Comentarii

Marian Rădulescu · 9. ianuarie 2014 10:30

Adagio: http://agenda.liternet.ro/articol/8143/Marian-Radulescu/Amintire-cu-haiduci-Dreptate-in-lanturi.html

Articole similare

Incursiune în perimetrul filmului mut românesc 2. -

Incursiune în perimetrul filmului mut românesc 2.

În pofida unor încercări mai palide sau cu mai multă jactanță venite din exterior, cinematografiștii autohtoni vor continua așadar să-și taie partea leului după primul război, sub zodia unui conservatorism care peste decenii își va găsi reversul în momente de subordonare totală cerințelor de maximă serie B aterizate de peste Ocean în studiourile din preajma orașului păstorit de ciobanul Bucur.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro