Robert McKee: Story

Ádám Csiger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Horror-ul mondial
Istoria genului horror 4/4.

În anii nouăzeci, horror-ul și-a asigurat un loc mai mare în mainstream decât în orice alt moment. Ca și gen cu limită de vârstă nu a putut concura cu blockbusterurile familiale ale multiplexelor noului deceniu, dar în distribuție secundară (DVD, Blu-ray, VOD) este un gen mult mai prosper decât până acum. Aceasta este ultima parte a seriei despre istoria genului.

Horror-ul „trendy”

Deși prin Tăcerea mieilor și slasher-ul a ajuns la publicul general, filmele horror ale anilor nouăzeci au ocupat locul pe rafturile videotecilor în loc de cinematografe, la care cineaștii mainstream au răspuns prin bugete mai mari, staruri și atmosfere epice deoarece parcul de atracții al genului a continuat să fie bogat, impresionant și rentabil. Dracula în regia lui Coppola și Interviu cu un vampir au privit în trecut prin vampirii stilați și maniera lor teatrală „grand guignol”, obținând totodată un succes răsunător la marele public. Prin referințele postmoderne subestimate ale cinematografiei lui Coppola și prin stilul grandios este Apocalipsul acum a horror-ului (și noul cântec de lebădă al horror-ului hollywoodian), iar invențiile regizorului pot fi întâlnite în nenumărate filme de groază (chiar și cele mainstream de la Mumie la Vârcolac), iar în filmele lui Neil Jordan apar staruri precum Cruise, Pitt și Banderas (în timp ce Coppola ne-a încântat cu Keanu Reeves și Winona Ryder).

Genul nu a fost ridicat în mainstream prin strălucire ci de către cineaștii generației tinere, crescuți cu horror-urile anilor șaptezeci. Scream a fost regizat de Wes Craven, dar rolul său este doar un omagiu postmodern semnificând industrializarea regizorului de horror, transformarea într-o marcă, dar adevăratul geniu a fost scenaristul Kevin Williamson. Scream este apogeul horror-ului postmodern, dând viață unui nou ciclu slasher și a făcut ca filmul de groază să fie o modă între tineri. Scream este plin de actori talentați și frumoși, cu dialoguri plin de umor și referințe auto-reflexive, cu suspense eficient și gore, ceea ce se poate afirma și despre celelalte creații ale valului slasher, dar fiindcă abordarea intelectuală, chiar academică a filmului (e destul să ne gândim la scenele cursului cinematografic din Scream 2) nu s-a putut moșteni, din nou urmările au distrus genul, după cuvintele expertului în horror din Scream. Celălalt creator de groază postmodern, Tim Burton a fost un fan al horror-ului gotic al anilor 60 și s-a adresat direct copiilor (în aceeași manieră inteligentă), evitând generația adolescentă prin parodii ale genului mainstream (Atacul marțienilor / Mars Attacks!), filme pentru copii (Beetlejuice, Coșmarul dinaintea Crăciunului / The Nightmare Before Christmas, Edward Mâini-de-foarfece / Edward Scissorhands) și comedii (Ed Wood) horror, totodată realizând filme de gen retro (Legenda călărețului fără cap/ Sleepy Hollow). Putem menționa pe cei doi ași ai filmului de duzină postmodern, Tarantino și Rodriguez, care aduc horror-ul înapoi pe marile ecrane prin De la apusul la răsăritul soarelui (From Dusk Till Dawn): pornesc cu un film de gangsteri în toată regula care apoi trece în gore-horror jucăușfără nici o avertizare. Craven (Noul coșmar / New Nightmare) și Williamson (Halloween H20 – Peste douăzeci de ani)  și-au încheiat seria preferată cu cântece de lebădă postmoderne.

În timp ce horror-ul italian a dispărut, la finalul deceniului Japonia și-a început ascensiunea: adaptarea bestseller-ului Ringu (Cercul), răspunsul ţării insulare la Scream, iar Audiția (Audition) lui Takashi Miike a fost introducerea pentru valul de torture-porn a următorului deceniu. Nou-zeelandezul Peter Jackson care a fost un fan al filmului Dawn of the Dead, s-a remarcat prin gore-horror-uri burleşti (Bad Taste,  Brain Dead) și a devenit mai târziu regizor de blockbustere hollywoodiene ca și Raimi – horror-ul fiind o oportunitate excelentă pentru talentele noi de a se face remarcați. Cu ocazia mileniului, America și-a făcut simțită prezența cu filmul cu buget redus și devenit succes prin campania de publicitate guerilla Proiect: Vrăjitoarea – The Blair Witch Project care s-a inspirat din Cannibal Holocaust și și-a depășit epoca, e destul dacă ne gândim la multiplele pseudo-documentare horror „găsite ulterior” pe care le-a generat. Favoritul horror-ului mainstream a devenit M. Night Shyamalan (Al şaselea simț / The Sixth Sense, Semne / Signs) care a adăugat o doză de spiritualitate estică genului.

Remake-ul şi folk-horror-ul

Remake-uri s-au realizat și mai devreme, dar deschiderea noului deceniu a fost dominat de recrearea horror-urilor anilor șaptezeci, ceea ce se poate explica prin evoluția technologică (răspândirea CGI, 3D). Deși partea majoră a acestor filme nici măcar nu se compară cu originalele, și remake-ul a devenit o marcă (alături de regizorul de horror) pentru că și filmele de duzină nesemnificative au fost refilmate (Balul absolvenților / Prom Night, Sărbătoare însângerată / My Bloody Valentine) mai ales dacă acestea au fost regizate de nume mari (Dealuri însângerate / The Hills Have Eyes, The Crazies). Remake-urile au fost mai sângeroase decât originalele, creatorii au punctat atracțiile genului, au adunat plăcerile și au renunțat la soluțiile moderniste și postmoderniste, așezând horror-ul clasicist în mediu contemporan. În noul Dawn of the Dead vedem zombii care sunt în stare să alerge, deci zombi s-a adaptat, a devenit un monstru mai letal decât pe vremea lui Romero (pe atunci era mâncatul de carne și atacul în grup, acum avem viteza și noutatea). Pentru grăbirea ritmului a fost nevoie de răspândirea jocurilor video (Resident Evil – Stupul) cât și de aventurierea regizorilor postmoderni în alte genuri (Danny Boyle: După 28 de zile / 28 Days Later) America vede din nou creșterea violenței, „splat pack”-ul (cu Alexandre Aja și Rob Zombie în frunte) transformând din nou genul în exploitation.

După cum Italia anilor șaptezeci și Japonia finalului anilor nouăzeci au acceptat participarea la cursa filmelor de gen cu americanii, la fel s-a regăsit lumea datorită libertății informatice a noului mileniu. Seria de succese japoneze a continuat (J-horror: Blestemul – The Grudge, Apel nepreluat, Ochiul), și horror-ul britanic reînvie (The Descent, Eden Lake – Lacul Eden, Lista morţii / Kill List), Franţa (noul val extrem: Înaltă tensiune / Haute tension, À l'intérieur, Martiri / Martyrs), Spania și America Latină (Ceilalți / Los Otros, REC, Orfelinatul / El Orfanato– filmele lui Guillermo Del Toro), apare și Coreea de Sud (Două surori / Janghwa, Hongryeon) horror-ul estic a devenit marcă proprie (Three… Extremes e un film-sketch a trei ţări). Germania și Scandinavia au dat și ele filme de groază (de la Anatomia până la Lasă-mă să intru!), dar au apărut lucrări importante din toate colțurile lumii de la Thailanda (Nu plânge! / Colic: dek hen pee) și Izrael (Rabia / Kalevet) până la Serbia (Un film sârb / Srpski film). Cineaștii americani nu s-au sfiit să facă remake-uri nici la succesele străine, schimbând în primul rând limba în engleză și îndepărtând conținutul străin pentru spectatorii americani ca și folclorul sau supranaturalul.  

Horrorul și-a pierdut modernismul și postmodernismul, genul regresând chiar mai departe de forma clasică, până la filmul primordial: filmele clasice de groază sunt orientate pe acțiune, în torture porn (Puzzle Mortal / Saw, Căminul Ororilor / Hostel) povestea nu mai e altceva decât alibi, accentul cade pe reprezentarea explicită a scenelor de agresiune, esențialul este money shot-ul (în această privință genul s-a degradat la nivelul pornografiei). Horrorul s-a redus la o multitudine de desene violente de peșteră, vedem tortură și teroare fizică în loc de cea psihică. În seria Destinație finală vedem accidentele sîngeroase și morbide ale Omenului fără o poveste reală, cu atât mai șocante în varianta 3D. Se fac în continuare horror-uri moderne și postmoderne, dar acestea dispar lângă filmele mainstream, art-horror-uri vedem doar în cinematografe de artă (celebrele Balada lui Varga Katalin și Berberian Sound Studio), Tarantino și Rodriguez au pierdut la încasări cu cântecul de lebădă al horror-ului postmodern, cu filmul dublu Grindhouse. O excepție revigorantă este Cabana din pădure / The Cabin in the Woods în care Joss Whedon a găsit calea de mijloc între postmodern și linia principală clasicistă. Tarantino l-a numit pe Eli Roth drept viitorul filmului de groază, el a unit cel mai bine opera cu buget redus postmodern și o mare bază de fani cu filmul horror comercial care aduce succes financiar garantat.

Prin simplitate, horror-ul a devenit aproape artă populară. A redevenit genul omului sărac, dar nu mai aduce bani ca horror-ul începutului de secol 20. sau filmele porno – mai degrabă este cultul, susținut de fani, vizionarea lor a devenit un ritual, o tradiție. Horror-ul și-a făurit o subcultură unde nu numai spectatorii cât și realizatorii sunt fani, și genul, prin asta, a devenit mai intelectual, în ciuda aparențelor. Deși deservirea fanilor l-a redus din nou într-un gen al mulțimilor, horror-ul continuă să ofere un cadru potrivit pentru prezentarea unor povești personale către audiență: fama spune că Lynch ne povestește despre calvarul fiicei sale în Eraserhead, iar Coșmarul de la cabană (Cabin Fever) a fost inspirat de boala de piele a lui Roth.

Cineaștii străini au avut șansa de a intra pe piața americană și internațională, și totodată de a deveni prosperi în propria lor țară dacă au ambalat legendele populare în filme horror exotice, dar universale (ex. Vânătorul de troli /  Trolljegeren) sau dacă au exploatat evenimentele devastante ale istoriei lor (cutremurul din Chile, în Aftershock). În măsură ce filmarea a devenit mai ieftină, a devenit și din ce în ce mai accesibilă, s-a democratizat și s-a eliberat, oricine putea realiza filme horror acceptabile, fiind un gen unde bugetul redus și lipsa de experiență pot fi transformate în avantaj, contează numai talentul. Un exemplu este seria Activitate paranormală care nu prezintă nimic nou față de Proiectul: Vrăjitoarea, dar este susținut de formatul fals-documentarist. Putem descoperi tendințe similare în horror și porno, ambele fiind dominate de abordarea fals-amatoare și fals-documentară, produse ale lumii noastre populate de camere din ce în ce mai mici, practice și ieftine.

Horror-ul a rămas independent: șefii Miramax specializați pe filme străine și indie, Weinstein-i sunt mari amatori de horror, au și un slasher în stil italienesc pe care îl semnează ca autori (The Burning). Rareori vedem horror pur în multiplexuri, deoarece câștigul este generat de blockbustere de familie, filmele cu limită de vârstă ajung rareori în fața marelui public. Totuși putem vedea numeroase filme horror latente în creațiile mainstream, care, cu un pic de eufemism, sunt promovate ca psihotriller (Jacobs Ladder, Dincolo de aparențe / What Lies Beneath), ca și crimă (Nattevagten), sci-fi (Destinație mortală / Event Horizon, Legendă vie / I Am Legend), în timp ce creatorii lor se folosesc de atracțiile și intrigile bătrânului horror. Bugetul mare diluează horrorul: Ziua Z: Apocalipsa lui Brad Pitt de 190 de milioane cu limita de vârstă PG-13 degeaba este film cu zombi, se folosește de instrumentarul altor genuri, de la film de catastrofă la thriller (pe lângă zombi, și vampirii și vârcolacii și-au depășit genul, e destul dacă ne gândim la seria Amurg). Del Toro nu a primit finanțare pentru Munții nebuniei– o adaptare Lovecraft – pentru că studiourile au prezis o pierdere pentru filmul cu costume și limită de vârstă care nu are happy end și linie romantică. Horror-ul a devenit mare succes pe micul ecran, e destul să ne gândim la seriile lui Williamson (Jurnalele vampirilor / Vampire Diaries, Urmărirea / The Following), la True Blood, American Horror Story sau La râu (The River), dar putem vorbi și despre horror animat pentru copii (Curaj / Courage, The Cowardly Dog) sau gore pentru copii (Happy Tree Friends). Happy Tree Friends este o transgresie mai puțin modernă, este specifică mai degrabă postmodernismului și a limitelor sale libertine și a filmării neo-primordiale care rezultă din acestea. Se realizează antologii, filme-sketch care pot fi făcute atrăgătoare prin renumele unor mari regizori (veterani sau tineri geniali) de horror, ca în cazul seriei de două sezoane sortit totuși eșecului Masters of Horror, totodată cu filmele-sketch de lungmetraj (Chillerama, V/H/S, The ABC’s of Death).

Horroriștii pionieri ai anilor șaptezeci trăiesc în zilele noastre doar din renume, am putut vedea filme de gen „înapoi la începuturi” (Sam Raimi – Târâtă în Iad / Drag Me To Hell), mulți regizori semnează ca producători remake-urile câte unui film clasic (Craven, Carpenter, Romero), însă Cronenberg a abandonat complet horror-ul (Metodă periculoasă, Cosmospolis). Noua generație dă dovadă de mai mult talent, regândind munca precursorilor săi (vezi debutul lui Brandon Cronenberg, Antiviralul).Filmele de groază nu sunt des premiate la festivalurile internaționale mainstream, dar pot conta pe apreciere la evenimente orientate specific pe fantasy sau horror (ex. Sitges). În Ungaria, unde horror-ul nu are tradiție, s-au organizat chiar și două festivale specifice în 2012. Dacă urmărim listele de titluri Blu-ray, DVD, de la televiziune și de pe internet (video on demand), vedem foarte multe filme de horror a căror mare parte este trash sau creație mediocră, dar genul se îmbogățește cu mai  multe piese valoroase și noi în zilele noastre decât oricând înainte.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

Proiect: Vrăjitoarea (The Blair Witch Project)

Proiect: Vrăjitoarea (The Blair Witch Project) – Statele Unite ale Americii, horror, film mistic, 1999. Regizor: Daniel Myrick, Eduardo Sánchez.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    7/10
  • Părerea cititorilor
    10/10 · 3 păreri
  • Părerea ta?

Avertizarea (The Ring)

Avertizarea (The Ring) – Japonia, horror, 1998. Regizor: Hideo Nakata.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Avertizarea 2 / Spirala (The Ring 2)

Avertizarea 2 / Spirala (The Ring 2) – Japonia, horror, 1999. Regizor: Hideo Nakata.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    7/10
  • Părerea ta?

După 28 de zile (28 Days Later...)

După 28 de zile (28 Days Later...) – Marea Britanie, horror, science fiction, thriller, 2002. Regizor: Danny Boyle.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10
  • Părerea ta?

Dracula (Dracula)

Dracula (Dracula) – Statele Unite ale Americii, dramă, horror, film romantic, 1992. Regizor: Francis Ford Coppola.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Scream – Ţipi... sau fugi! (Scream)

Scream – Ţipi... sau fugi! (Scream) – Statele Unite ale Americii, crimă, horror, 1996. Regizor: Wes Craven.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Trei extreme (Three... Extremes)

Trei extreme (Three... Extremes) – Japonia–Coreea de Sud–Hong Kong, horror, 2004. Regizor: Fruit Chan, Takashi Miike, Chan-wook Park.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Articole similare

Siluete întunecate în faţa unui fundal negru - Istoria genului horror 4/1.

Siluete întunecate în faţa unui fundal negru – Istoria genului horror 4/1.

Sunt puține genuri filmice care își pot atribui o moștenire și un copac genealogic atât de vast precum genul horrorului, disprețuit de mulți. Nu există alt gen în afară de porno care să fie desconsiderat în egală măsură, totodată puține au atâția fani: genul cel mai josnic al istoriei filmului este și unul dintre cele mai populare.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro