Robert McKee: Story

Irina Trocan

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

„Noi nu ucidem, omorâm”
Filmele de război ale lui Samuel Fuller

Samuel Fuller a fost mai întâi veteran de război și abia după aceea regizor de film – și asta nu numai în ordine biografică. Filmele lui de război sunt lipsite de orice vis de glorie și pline de incidente și personaje excentrice de pe front pe care scenariștii hollywoodieni n-ar fi fost în stare să le inventeze. 

Cele șase porunci ale filmului de război, după regizorul Samuel Fuller:

1. Nu întrerupe lupta când cineva e lovit. Dacă un tip e omorât, mergi mai departe. Ce altceva ai putea să faci?

2. Nu lăsa niciodată un soldat să-și scoată portofelul ca să se uite la poza logodnicei. Asta nu se întâmplă niciodată.

3. Lasă soldații să fie murdari, obosiți și nerași. Bărbații de pe front nu se bărbieresc.

4. Nu băga fete în filme de război – fără flashback-uri cu femeile care așteaptă acasă ca bărbații lor să se întoarcă. Dacă nu poți arăta caracterul cuiva fără să arăți cum e când e acasă, scoate-l din scenariu cu totul.

5. Nu lăsa actorii să şi-o ia în cap. 80% din actorii filmelor de război nu sunt buni de nimic. Nu vor să fie soldați, vor doar să se dea mari.

6. Pune-ţi actorii să se antreneze o vreme ca şi cum ar fi răcani obişnuiţi şi nu-i cruţa prea tare.

Regulile lui Samuel Fuller sunt respectate cu sfinţenie în filmele lui de război: The Steel Helmet (1951), Fixed Bayonets! (1951), China Gate (1957), Verboten! (1951!), Merrill's Marauders (1962) şi The Big Red One (1980) – o componentă relativ mică din cariera sa de peste douăzeci de lungmetraje, dar care totuşi demonstrează foarte multe despre relevanța filmografiei lui. Prima impresie pe care o lasă aceste filme e una destul de sordidă: grupuri de soldați cu fizionomii necunoscute (Fuller lucra doar în mod excepțional cu staruri), obosiți, stând la pândă sau schimbând două vorbe cu camarazii în timp ce mintea lor e în altă parte. Eroismul lor e neostentativ (deci nespectaculos) și de obicei nici nu e răsplătit (deci nu oferă satisfacție). Dacă nu era destul, obstacolele în calea spectatorilor continuă: pentru că nu suntem ghidaţi de un plot convenţional care anticipează acţiunea şi senzaţiile tari ce vor urma, suntem obligaţi să urmărim îndeaproape ce fac soldații și, de regulă, cel care dă ordine nu e cel mai carismatic. Samuel Fuller făcea, după clasificarea studiourilor, filme de serie B, ceea ce înseamnă că primea mai puțini bani și suporta mai puțin control. E greu de crezut că, pe vremea când spectatorii veneau la cinema să-i vadă pe John Wayne și Gary Cooper, cel mai evident moment de noblețe dintr-un film de Fuller e încercarea unui soldat de a-și încuraja un camarad rănit: „Dacă mori, te ucid cu mâna mea!”

Filmele lui Fuller merită văzute măcar într-un fel de exercițiu de demistificare a războiului, care, din perspectiva învingătorilor, întotdeauna par că au fost un disconfort minor și temporar. Fără să conteste neapărat cauza luptei, Fuller povestește lucrurile aşa cum se văd de pe front. Fixed Bayonets!, de pildă, e structurată lax pe un clişeu milităresc – soldatul care trebuie să-şi asume conducerea plutonului după ce îi mor superiorii, deşi el n-are nicio tragere de inimă –, dar cele mai bune părţi din film sunt şi cele mai lipsite de substrat macho-patriotic. Pe lângă bătăile de joc ale duşmanilor nord-coreeni pe care trebuie să le îndure, soldaţii din Fixed Bayonets! trebuie să reziste frigului până la următorul schimb de focuri. O secvență din film îi arată pe soldați chirciți sub pături, adunați în cerc, încercând să se mai dezmorțească; încep toți să se frece pe picioare ca să se protejeze de degerături și unul dintre soldați se minunează că un camarad nu reacţionează când îi freacă piciorul, gândindu-se cu compasiune cât de rău trebuie să-i fi degerat extremităţile; apoi celălalt se ridică şi el descoperă că, de fapt, piciorul pe care îl ține în mână era al lui. Tot în Fixed Bayonets!, un soldat trebuie să traverseze un teren minat ca să salveze un camarad rănit; păşeşte cu grijă, trece peste cadavrul cuiva care a călcat pe o mină şi înaintează spre celălalt bărbat, deşi el îi spune insistent să se întoarcă; ajunge lângă el, îl ridică în spate și îl cară înapoi unde-i așteaptă ceilalți; abia când îl lasă jos, își dă seama că e mort. The Big Red One e singurul film de război al lui Fuller care e asumat ca autobiografic, dar regizorul-scenarist (care și-a început cariera în cinema la 36 de ani, când era veteran de război și jurnalist de tabloid cu vechime) le-a conceput pe toate celelalte cu intenția de a împărtăși experiența luptei. Convingerea lui Fuller, răs-citată de comentatori pentru potenţialul de scandal, e că nu se poate arăta la cinema un film cinstit despre război decât dacă, la intervale de timp arbitrare, se trage cu arma în spectatori din spatele ecranului.

Câtă vreme gloanțele rămân totuși în planul ecranului, singurele potențiale victime sunt personajele lui Fuller: grupuri multietnice de americani ajunşi la capătul puterilor care se impulsionează reciproc să continue. (Diagnosticul care li se pune soldaţilor în Merrill's Marauders e A.O.E – accumulation of everything.) Experiența lor comună constă într-o serie de episoade violente și haotice (legăturile cauzale sunt foarte slabe în filmele lui Fuller) și soarta le depinde, în mare parte, de noroc. În detașamentul eponim din The Big Red One sunt patru soldați care au supraviețuit luptând în linia întâi în bătăliile majore din cel de-al Doilea Război Mondial (în Algeria, Sicilia, Normandia și Belgia); sunt patru eroi, după definiția uzuală a filmelor de război. Însă Fuller îi pune să se explice în fața unui puști pe care îl miră anduranța lor și cel mai bun răspuns pe care i-l pot oferi e: „[Supravieţuim]pentru că tot timpul recruţii noi sunt loviţi în locul nostru.” (Astfel, Fuller ne îndeamnă să empatizăm cu puştiul, care începe să se teamă că va fi lovit. Chiar dacă războiul are supravieţuitori eroici, adevărul ascuns în filmele glorioase e că alţii din jurul lor mor.)

Cât despre alcătuirea grupurilor de soldați, ele sunt un amestec de etnii, întocmai ca Statele Unite. Alegerea lui Fuller pare neobișnuită până în ziua de azi, dat fiind că mai toate filmele de război americane au o distribuție de americani albi, dar nu e atât o încercare de a fi politically correct cât o sursă de umor caustic: soldații afro-americani și cei cu rădăcini asiatice luptă cu elan pentru Statele Unite, deși știu că ar fi discriminați dacă s-ar întoarce de pe front. Încrederea lor e la fel de oarbă ca a americanilor de rând, dar pare și mai absurdă fiindcă nimeni nu pretinde atâta loialitate de la ei.

Trebuie spus și repetat că stilul lui Samuel Fuller are mai multe în comun cu știrea senzațională și cu caricatura decât cu literatura clasică – trebuie spus mai ales acum, fiindcă reputația lui critică e în creștere, în ultimii ani, și respectabilitatea lui e cu dublu tăiş. The Big Red One nu e ca  Apocalypse Now sau The Deer Hunter şi nici nu trebuie dispreţuit că nu seamănă mai mult. Regia lui Fuller emană o energie brută care n-are nimic în comun cu meditaţia filozofică şi nici n-ar putea fi copiată de vreun regizor mai cinefil şi mai sedentar. Fuller foloseşte frecvent cadre colective, travlinguri şi tăieturi-şoc şi nu se sfieşte să exploateze la maximum decorul: în The Steel Helmet, soldaţii se refugiază într-un templu budist, iar statuia lui Buddha din incinta clădirii aproape că devine un personaj.

Filmelor lui Samuel Fuller li s-a reproşat că sunt nefiltrat-patriotice sau, mai pe faţă, că sunt propagandistice. Cum am spus mai înainte, au o oarecare adeziune la ideologia militară americană prin simplul fapt că arată cât efort fac soldaţii să câştige războiul. În principiu, toate filmele care tratează intervenţiile imperialiste americane pot trezi asemenea bănuieli – inclusiv recentul Zero Dark Thirty (regia Kathryn Bigelow, 2012). Argumentul contra e simplu: e atât de puţină glorie într-un film de Fuller încât n-are cum să funcţioneze ca un poster cu Unchiul Sam. Argumentele pro există, însă, şi ele, mai ales pentru un film precum China Gate, în care toţi comuniştii sunt demni de dispreţ de la prima vedere, în timp ce protagonistul (care e rasist, misogin şi iresponsabil ca soldat şi ca tată) are doar nişte probleme emoţionale de rezolvat; în plus, China Gate e unul din primele filme despre Vietnam şi e complet ferit de ambiguitatea cu care va fi tratat subiectul în anii '70. În plus, la începutul unor filme de Samuel Fuller e inclusă o mică lecție animată care să contextualizeze războiul în istoria Americii, eventual cu o voce din off care să vorbească elogios despre soldați (ca în Merrill's Marauders). Însă și acest dispozitiv formal e mai ușor de apărat decât pare: în primul rând, ce vedem chiar în următoarele minute de film ne șterge din memorie repede toate cuvintele elogioase – le face să sune ironic; în al doilea rând, sinteza ne scutește, probabil, de niște secvențe expozitive din cabinetele oficialilor care discută (pentru urechile noastre) evoluția războiului. Rămâne însă un argument destul de greu de combătut care atestă patriotismul lui Fuller: detractorii au remarcat că, în viziunea sa artistică de viață-ca-un-câmp-de-luptă, Statele Unite joacă rolul de furnizor de hrană și medicamente pentru țările necivilizate – și deci e superioară și altruistă în mod incontestabil; chiar în filmele sale care nu-și plasează acțiunea în vâltoarea luptei, națiunea americană reiese cam la fel. Schematismul e cu atât mai deranjant în filme cu pretenţie de document istoric – care uneori încorporează imagini de arhivă ca să dea poveştii mai multă autenticitate.

Plasat în Germania postbelică și ruinată, Verboten! e o melodramă rudimentară despre iubirea între un american și o localnică dintr-un oraş german asediat. E destul de clar că, în Verboten!, ambele personaje sunt un fel de reprezentare la scară redusă a ţării lor; relaţia dintre ei e neregulamentară, conform regulilor armatei americane, dar continuă pentru că el e impresionat să descopere trăind lângă ea că „există o diferență între un nazist... și un german”, iar ea își pune speranțele în el, inclusiv din motive pragmatice. Totul e amestecat cu secvenţe de violenţă stilizată, cu filmări de arhivă din anii '40 şi cu reprezentări convenţional-spectaculoase ale problemelor sociale din vremea respectivă (fratele eroinei e atât de lipsit de perspective, încât intră într-un grup de delicvenţi juvenili care duc mai departe ideile lui Hitler). E uşor de contestat că reprezentarea germanilor e simplistă, iar America tronează deasupra ca un jandarm mondial; deşi, sigur, puţine filme despre Holocaust şi urmările lui pot fi lăudate pentru fineţe şi obiectivitate. 

Dacă filmele de război ale lui Fuller pot fi văzute ca jurnalul filmic al unui om de acţiune – şi pot fi apărate cu argumentele de mai sus –, celelalte filme – la fel de ticsite cu caricaturi şi cu frânturi de ideologie – necesită o discuţie separată. Un punct de plecare promiţător e aprecierea lui Fuller ca maestru al cinemaului pulp.  

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

The Steel Helmet (The Steel Helmet)

The Steel Helmet (The Steel Helmet) – Statele Unite ale Americii, film de acţiune, dramă, film de război, 1951. Regizor: Samuel Fuller.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10
  • Părerea ta?

Fixed Bayonets! (Fixed Bayonets!)

Fixed Bayonets! (Fixed Bayonets!) – Statele Unite ale Americii, film de acţiune, dramă, film de război, 1951. Regizor: Samuel Fuller.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

China Gate (China Gate)

China Gate (China Gate) – Statele Unite ale Americii, film de acţiune, film de război, dramă, 1957. Regizor: Samuel Fuller.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Verboten! (Verboten!)

Verboten! (Verboten!) – Statele Unite ale Americii, thriller, film de război, dramă, 1959. Regizor: Samuel Fuller.

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Merrill's Marauders (Merrill's Marauders)

Merrill's Marauders (Merrill's Marauders) – Statele Unite ale Americii, film de aventură, film de război, dramă, 1962. Regizor: Samuel Fuller.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Mai presus decât gloria (The Big Red One)

Mai presus decât gloria (The Big Red One) – Statele Unite ale Americii, film de acţiune, dramă, film de război, 1980. Regizor: Samuel Fuller.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Articole similare

Samuel Fuller, regizor pulp pe timp de pace -

Samuel Fuller, regizor pulp pe timp de pace

Comentând stilul ostentativ al lui Samuel Fuller, criticul Andrew Sarris l-a numit pe regizor „un primitiv american autentic”. Alţii au observat că eclerajul expresiv folosit de Fuller, compoziţia cadrului (foarte uşor de receptat) şi actorii (care au fizionomii izbitoare, sunt filmaţi frecvent în prim-plan pentru emfază şi joacă histrionic) sunt ultimele vestigii ale filmului mut în cinemaul american din anii ’50 şi ’60. Pentru a urmări filmele lui Samuel Fuller nu e nevoie de multe speculaţii şi interpretări sofisticate – tot ce merită discutat e la suprafaţă.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro