Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Corneliu Porumboiu – de la Vaslui la Bucureşti, via Cannes (2.)

Cine doreşte cu tot dinadinsul, poate descoperi în Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism profunzimi nebănuite. Adevărul este, cel puţin din perspectiva minoritarilor minorităţii – îi am în vedere pe cei care au văzut filmul, dar nu l-au (de)gustat –, că Porumboiu se îndepărtează de regizorul autentic din primele sale filme, cel care avea cu adevărat ceva de spus şi nu se (auto)limita la moda curentă, şi se transformă într-un jucător care se pliază pe canonul momentului, impersonalizându-se benevol.

Există, se pare, o irezistibilă dorinţă a majorităţii regizorilor români de film de a se (auto)defini prin opere programatice, care să-i legitimeze şi teoretic, pe principiul românului alfabetizat care e musai să şi scrie. E o capcană în care au căzut (şi) parte dintre regizorii Noului Cinema Românesc. Faptul că au pornit la drum fiecare de capul său, fără un manifest comun, fără un program – estetic, economic, politic, social – comun, şi că „plutonul” s-a constituit pe parcurs, pare să devină un complex greu de depăşit. Minimalismul, pauperitatea materială a „valului” lansat, fără ca nici însuşi „preopinentul” să o ştie, de Cristi Puiu în 2001, cu Marfa şi banii, face de câţiva ani mici ravagii printre tinerii, spre maturii, ca vârstă cel puţin, regizori români, convertiţi la o estetică a precarităţii: poveşti de actualitate cât mai banale cu putinţă, o sobrietate a sărăciei cu schepsis, filmări în timp real, autenticitate care pe alocuri virează în banalitate, rezultând filme inspirate din lumea periferiei, cu dramele ei cotidiene, dar care se adresează în primul rând rafinaţilor, unui public subţire, la propriu şi la figurat – în speţă publicului de festival. Negeneralizat, şi nici nu cred că se va impune, fenomenul este însă vizibil. Cristi Puiu însuşi o demonstrează cu asupra de măsură în Aurora (2011), îi cade victimă Radu Muntean cu Marţi, după Crăciun (2010), după ce se salvase „la mustaţă” de ispită cu Boogie (2009), iar acum a venit rândul lui Corneliu Porumboiu, cu cel mai recent film al său, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (România / Franţa, 2013). Corneliu Porumboiu, căruia i se potrivea de minune umorul cu nuanţe tragice din A fost sau n-a fost?, pe care se „drapa” perfect drama minimalistă (dar nu săracă!) din Poliţist, adjectiv, devine extrem de rigid, de preţios, de pretenţios în acest cel mai recent „op” al său.

Filmul începe cu o discuţie despre... film. Regizorul bucureştean (că doar cum altfel?) Paul (Bogdan Dumitrache) o conduce cu maşina la hotel pe actriţa din provincie Alina (Diana Avrămuţ), care are un rol secundar în filmul său, dar, mai important, e şi amanta lui de moment. Pe drum, Paul i se confesează, dezvăluindu-şi temerile cu privire la viitorul cinematografului: peste 50 de ani, filmul nu va mai exista, sau va exista ceva ce va fi considerat cinematograf, dar nu va mai avea nicio legătură cu ceea ce numim noi azi film ş.a.m.d., ş.a.m.d.1 Acesta este primul plan-secvenţă din cele 17 câte are filmul, care film o ţine tot aşa: cadre lungi, filmate în timp real, monotonie ostentativă, lentoare cu pretenţii de efect dramatic. De fapt, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism este o demonstraţie superioară – nu lipsită de rafinament – de inteligenţă cinematografică, combinată cu măiestria unui artizan dedicat. Este o ars poetica de conjunctură, operă a unui autor căruia izolarea în turnul de fildeş se pare că îi convine: „Eu mă gândesc la un spectator al filmelor mele care îmi e asemănător, filmul meu e ca o discuţie, sau intermediază un anumit tip de comunicare. Asta înseamnă că eu îmi respect spectatorul şi consider că poate să vadă fără probleme un cadru cu durata de zece minute. Şi oricum nu înţeleg ce înseamnă cinema de public în România, unde totul e derizoriu la acest nivel. Dacă vreau să fac asta, mă duc în Statele Unite ale Americii sau în Franţa, şi joc după regulile dictate de industriile respective.”2

Aşadar, faptul că în România nu există cu adevărat public de cinema este un avantaj, pentru că îţi oferă posibilitatea de a face orice! (Ceea ce, până într-un anumit punct, dacă ai simţul măsurii, e bine.) Dar, dincolo de orice considerente, nu durata de zece minute a cadrului e problema, ci „umplutura” celor şase sute de secunde. Există atâta sărăcie vizuală exhibată în cadrele filmului lui Corneliu Porumboiu – un apartament aseptic, un restaurant auster, un hol de hotel care, cu cât se vrea mai somptuos, cu atât e mai fad, mai fals – încât totul pare butaforie, până şi străzile Bucureştilor (se pare că schimbarea decorului vasluian cu cel al Bucureştilor nu i-a priit lui Corneliu Porumboiu...). Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism este o ilustrare perfectă a unui manifest care, cum am spus, nu există: acela al minimalismului românesc. Cu cât regizorii noştri se supun mai abitir unor canoane instituite post factum, cu atât filmele lor devin mai seci, mai impersonale, mai reci, mai puţin autentice; cu alte cuvinte: mai puţin filme. Austeritatea este cuvântul de ordine al acestei norme parţial autoimpuse. Am spus parţial, pentru că s-a pornit de la o sărăcie financiară efectivă, ceea ce a impus volens nolens un stil, iar acum nu se mai vrea a se ieşi din această sărăci(r)e stilistică, dintr-un minimalism căruia îi lipseşte, uneori, tocmai ceea ce ar trebui să-l legitimize: autenticitatea.

Există, după cum îi stă bine unui regizor care se respectă, şi autoreferenţialitate evidentă în acest film, dar una de factură mai aparte: Corneliu Porumboiu vorbeşte despre sine, dar şi despre colegii de generaţie, de „val”.3 Din păcate, o face mai mult la nivel declarativ, prin dialoguri, dar şi prin imitaţie (să-i spunem citat?),4 decât prin veridicitatea mediului şi dimensiunea, definirea psihologică a personajelor. Astfel, ca personaj, Paul este destul de inconsistent, de bidimensional, de neverosimil. Repetiţiile cu Alina, de pildă, denotă mai degrabă preţiozitate, decât profesionalism. Regizorul din film nu pare a fi „pocnit” de o criză de inspiraţie – mai degrabă de blazare şi blegeală –, nici că se blochează la o scenă, ci lasă impresia că se împleticeşte pe platou şi printre „meandrele” scenariului. Dar, în ciuda a orice, – şi, mai ales, parcă împotriva voinţei regizorului (a celui real, nu a celui fictiv) –, filmul cristalizează, încet, extrem de încet, dar o face totuşi, şi o poveste se leagă cât de cât în cele din urmă, nu în sensul unei naraţiuni mai mult sau mai puţin liniare, ci al relevării unor relaţii interumane autentice, dincolo de aparenta insignifianţă a ceea ce şi cum se vede pe ecran.

Cine doreşte cu tot dinadinsul– dintr-o, probabilă şi posibilă, mare, dar uşor necritică, dragoste pentru Noul Cinema Românesc, în speţă pentru Corneliu Porumboiu –, poate descoperi în Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism profunzimi nebănuite. Adevărul este, cel puţin din perspectiva minoritarilor minorităţii – îi am în vedere pe cei care au văzut filmul, dar nu l-au (de)gustat –, că Porumboiu se îndepărtează aici de regizorul autentic din primele sale filme, cel care avea cu adevărat ceva de spus şi nu se (auto)limita la moda curentă, ci o „sabota” prin personalitatea sa, şi se transformă cu acest nou film într-un jucător care se pliază pe canonul momentului, impersonalizându-sebenevol. Dar talentul lui Cornelui Porumboiu este atât de mare, încât, nici atunci când vrea cu obstinaţie, nu izbuteşte să(-şi) distrugă un film până la capăt.


1 Ceea ce e mai mult ca sigur adevărat, dar iubitorii de cinema „clasic” se vor refugia în catacombe pentru a vedea filme, sau, caz fericit, vor exista muzee, în care, atunci, peste 50 de ani, vor fi proiectate filme de azi şi de ieri…

2 A se vedea interviul realizat de Andrei Rus şi Gabriela Filippi în revista Film Menu, ianuarie 2013.

3 „[…] Paul vorbeşte despre necesitatea ca acţiunea să fie filmată în durata ei reală, o practică realistă adoptată de principalii reprezentanţi ai noului cinema românesc. Nevoia lui Corneliu Porumboiu de a include în filmele sale trimiteri la estetica generaţiei sale de regizori ia o formă mai sobră în noul său film, spre deosebire de  A fost sau n-a fost? unde referirile la stilul comun erau de o autoironie amuzantă […]. Cineastul dovedeşte că are conştiinţă generaţională într-o altă scenă a filmului, la cina din restaurant, unde la masa lui Paul soseşte Laurenţiu, un alt regizor tânăr care se interesează cum merge filmarea. Noul venit spune, în treacăt, că i se pare că scenariul pe care lucrează nu-i dă voie să greşească pentru că e foarte bun. […] Folosirea cunoştinţelor cinefile pentru reglarea raportului de forţe din cuplu dă o formă subtilă folosirii dispozitivului autoreflexivităţii de scenaristul-regizor. Porumboiu se referă aluziv şi la rivalităţi din sânul noului nostru cinema, atunci când Paul interpretează sublinierea calităţii scenariului ca pe o formă disimulată de a sugera că regia nu se află la înălţimea lui.” (Dana Duma, revista Film, nr. 1 / octombrie 2013)

4 În acest sens, cireaşa de pe tort este melodia de pe genericul final (altfel, o piesă excelentă în interpretarea Mariei Răducanu). E drep că lui Cristi Puiu i-a reuşit în Moartea domnului Lăzărescu, dar „epigonismul” este uşor redundant.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Film legat

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (When Evening Falls on Bucharest or Metabolism)

Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism (When Evening Falls on Bucharest or Metabolism) – România, dramă, 2013. Regizor: Corneliu Porumboiu. Actor: Diana Avrămuţ, Mihaela Sîrbu, Alexandru Papadopol, Bogdan Dumitrache, Lucian Iftime.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea cititorilor
    9/10 · 2 păreri
  • Părerea ta?

Articole similare

Corneliu Porumboiu – de la Vaslui la Bucureşti, via Cannes (1.) -

Corneliu Porumboiu – de la Vaslui la Bucureşti, via Cannes (1.)

Regizorul vasluian – îl numim astfel nu doar pentru că este „de baştină” din Vaslui, ci şi pentru că este singurul regizor român care a impus un alt topos citadin în filmul românesc, altul decât cel bucureştean, chiar dacă oraşul nu este numit în filmele sale – Corneliu Porumboiu este unul dintre cei mai importanţi reprezentanţi ai Noului Cinema Românesc (sintagma, lansată de Alex. Leo Şerban, este mult mai potrivită decât cea de Noul val). Cel puţin în primele sale două lungmetraje, A fost sau n-a fost? şi Poliţist, adjectiv, Porumboiu se dovedeşte a fi un mare regizor. Despre reţinerile semnatarului acestor rânduri cu privire la cea mai recentă premieră a sa, Când se lasă seara peste Bucureşti sau Metabolism, veţi putea citi în partea a doua a acestui text.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro