Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Regizorii români văzuţi de Tudor Caranfil

Orice nouă carte semnată de Tudor Caranfil este un eveniment. Nu face excepţie nici recentul Dicţionar subiectiv al realizatorilor filmului românesc (Iaşi, Editura Polirom, 2013, colecţia Cinema).

Termenul de realizator este mai potrivit, în contextul de faţă, decât cel de regizor, dat fiind faptul că, în primii ani de existenţă ai cinematografului, regizorul nu prea exista: persoana care coordona procesul de producţie al unui film era un „funcţionar”, omis cel mai adesea de pe generic. (În România, unde, la începuturile celei de-a şaptea arte, producţia de film a fost extrem de săracă, sunt foarte puţine filmele aflate într-o astfel de situaţie, dar totuşi există.) Cititorului avizat, Dicţionarul... îi oferă, deopotrivă, satisfacţii şi nedumeriri.

Începem cu satisfacţiile, lăsând reproşurile pentru final (cine se va plictisi pe parcursul lecturii acestui text se va alege numai cu partea plină a paharului!). În primul rând, ca întotdeauna, este de remarcat stilul autorului, cărţile lui Tudor Caranfil citindu-se cu plăcere, dincolo de interesul şi importanţa lor ca literatură de specialitate. Subiectivitatea asumată nu sufocă judecăţile de valoare şi nu transformă cartea într-un clasor enconmiastic ori, dimpotrivă, resentimentar, chiar dacă, pe alocuri, de sub pojghiţa textului răzbate simpatia sau antipatia criticului pentru un „personaj” sau altul al cărţii. Mă grăbesc să precizez că ambele ipostaze auctoriale îşi au sorgintea în dezideratul lui Tudor Caranfil de a avea, în România, o cinematografiei valoroasă. Şi nu atât eşecurile îl irită, cât conformismul şi găunoşenia a nu puţine filme româneşti, şi implicit a autorilor acestora. Dicţionarul… este structurat alfabetic (deşi ideea unui dicţionar cronologic se pare că l-a îmbiat pe autor, după cum mărturiseşte în „Argument”), ceea ce nu înseamnă însă că avem în faţă o simplă înşiruire de nume. Este evidentă, de pildă, simpatia pentru şi susţinerea de către Tudor Caranfil a Noului Cinema Românesc, deşi nu se fereşte să-i amendeze critic, când consideră că e cazul, pe (unii dintre) reprezentanţii acestuia. Mare parte a portretelor regizorale sunt adevărate schiţe ale unor posibile micromonografii, iar dacă autorul şi-ar propune, cred că ar putea relativ uşor să le dezvolte şi să lanseze o „serie de autor” vizându-i, spre exemplu, pe: Andrei Blaier, Sergiu Nicolaescu, Alexandru Tatos, Dan Piţa, Mircea Daneliuc, Lucian Pintilie, Mircea Drăgan, Elisabeta Bostan, Lucian Bratu, Ioan Cărmăzan, Liviu Ciulei, Manole Marcus, Nicolae Mărgineanu ş.a. (Evident, nu e vorba în toate cazurile de nişte portrete retuşate, eminamente pozitive.) Dar şi autorii care sunt analizaţi mai succint se bucură (sau, ei înşişi, nu!), în majoritatea cazurilor, de o frază sau o expresie memorabile, care definesc opera (sau lipsa operei) realizatorului respectiv. Nu dau niciun exemplu pentru a nu fi acuzat de partizanat, dar şi pentru a nu-i strica cititorului plăcea lecturii.

Tudor Caranfil îşi asumă pe deplin subiectivitatea din titlul cărţii, dar asta nu înseamnă că, atunci când simpatia lui pentru un realizator este evidentă, acest fapt îi întunecă judecata critică. Am să dau un singur exemplu. Faptul că prietenia domniei sale cu Sergiu Nicolaescu este de notorietate nu îl împiedică să tranşeze: „Că realizatorul era un ambiţios care abia aştepta prilej să dovedească cât e de autor, o ştiam. Cu Ultima noapte de dragoste (1979), tocmai ambiţia îl pierde.” (p. 182), sau: „Privindu-i distanţat opera, constaţi că declinul cineastului începe încă din anii '80. Dacă s-ar fi retras pe atunci, imaginea lăsată posterităţii ar fi fost scutită de destule compromisuri şi compromiteri.” (p. 186). Este de remarcat şi tonul echilibrat, analiza corectă şi lucidă pe care o face operei (minore, să zicem, dar nu inexistentă!), a unor regizori uitaţi de majoritatea covârşitoare a criticii sau, în cel mai fericit caz, expediaţi în câteva rânduri nu neapărat măgulitoare. Doar două exemple, lăsându-vă pe dumneavoastră să descoperiţi ce mai e de descoperit, şi anume: Andrei Cătălin Băleanu şi Cornel Diaconu. Cam atât cu laudele, să trecem la reproşuri.

De fapt, i-aş reproşa domnului Tudor Caranfil un singur lucru major: că a introdus o seamă de regizori de film străini, care nu au nicio legătură cu cinematografia română, dar „au făcut film de ficţiune inspiraţi de ţara noastră sau [...] au căutat ambianţele naturale spectaculoase pe care le ascunde România” (p. 7). A-i încadra cinematografiei române pe Theo Angelopoulos, Rene Clair sau Francis Ford Coppola este uşor exagerat. Dar sunt şi prezenţe care, la limită, prin ceea ce au făcut în/pentru filmul/cinematografia românesc/română, dincolo de valoarea intrinsecă a filmelor lor, îşi justifică prezenţa într-o istorie sau un dicţionar al cinematografiei noastre, cum ar fi, de pildă, Martin Berger [regizor german (1892–1969), a ecranizat Venea o moară pe Siret (1929) şi Ciuleandra (1930)] sau Henri Colpi [elveţian naturalizat francez (1921–2006), a turnat în România, în coproducţie cu Franţa, Codin (1963) şi Steaua fără nume (1967), adaptări cinematografice după Panait Istrati şi Mihail Sebastian]. Problema putea fi rezolvată foarte simplu, prin „alocarea” unui capitol separat pentru aceşti regizori străini, aşa cum, de altfel, autorul a procedat în Dicţionarul de filme româneşti (2002, ed. a II-a 2004).

Sunt de semnalat, de asemenea, câteva absenţe, Nicolas Mason sau Antoniu Vasile Berenyi, ori inadvertenţe: nu Alexandru Repan l-a interpretat pe Ciprian Porumbescu în filmul omonim al lui Gheorghe Vitanidis din 1972, ci Vlad Rădescu, după cum nu Ştefan Ciobotăraşu este protagonistul lui Manole Marcus în Omul care ne trebuie (1979), ci Ilarion Ciobanu. De fapt, avem de-a face cu scăpări în redactarea textului, pentru că în amintitul Dicţionar de filme româneşti, al cărui material este prelucrat, adus la zi şi completat cu nume noi în cartea de faţă, atât Mason cât şi Berenyi sunt prezenţi, iar Rădescu şi Ciobanu sunt la locul lor. Aceste neajunsuri puteau fi evitate relativ uşor dacă redactorul de carte ar fi fost mai implicat în elaborarea formei finale a Dicţionarului subiectiv al realizatorilor filmului românesc.

Dincolo de neajunsurile semnalate, remediabile la o nouă posibilă ediţie, Dicţionarul subiectiv al realizatorilor filmului românesc este o carte importantă şi necesară în literatura de specialitate dedicată filmului românesc.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro