Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Ore astrale ale filmului românesc 4.
Jean Georgescu: O noapte furtunoasă

O noapte furtunoasă este filmul care ne sincronizează cu cinematografia europeană, capodoperă a unui maestru prin excelenţă al cinematografiei române. Dincolo de faptul că este un model de ecranizare, de transpunere cinematografică a unei opere literare, O noapte furtunoasă legitimează o cinematografie care dorea să se afirme, şi prin acest film avea şanse reale de a o face. Nu ştim care ar fi fost, pornind de la acest moment, destinul filmului românesc dacă nu intervenea peste el „tăvălugul istoriei”, putem doar bănui. Din această perspectivă, O noapte furtunoasă este, deopotrivă, opera prima şi cântec de lebădă al unei cinematografii care putea, dar nu a fost să fie.

Jean Georgescu: O noapte furtunoasă

Prima încercare de instituţionalizare a cinematografiei române are loc în timpul Primului Război Mondial, când la Iaşi, în timpul refugiului, se organizează Serviciul Foto Cinematografic al Armatei Române (15 noiembrie 1916), printre primele studiouri de stat din lume, axat pe documentar. Dar abia două decenii mai târziu (9 iunie 1934) apare Legea fondului naţional cinematografic, lege „care consfinţea colectarea filmelor de către Serviciul cinematografic care funcţiona în cadrul Oficiului Naţional de Turism începând de la înfiinţarea acestuia, în 1936. Primul studio al O[ficiului] N[ațional al] C[inematografiei] se dă în folosinţă în august 1937. Pe 12 ianuarie 1941, pe platoul de 200 mp, tratat acustic şi dotat cu aer condiţionat, instalaţii electrice şi săli de montaj, dr. Ion Cantacuzino, în calitate de producător, dă primul tur de manivelă la filmul O noapte furtunoasă în regia lui Jean Georgescu.”1. Scurt și cuprinzător! Să vedem însă cum s-a ajuns la această primă capodoperă a cinematografiei române.

După „miracolul” numit Independența României, cinematografia română nu a mai produs nimic notabil, deși, așa cum am spus într-un episod precedent, inițiativă și bunăvoință au existat. Daca filmul din 1912 a fost rezultatul unei inițiative private conjugate cu un moment aniversar – 35 de ani le la Războiul de Independență –, filmul lui Jean Georgescu este produs de o instituție etatistă, dar profită și el de o conjunctură aniversară favorabilă: 1942 era „Anul Caragiale” – 90 de ani de la naștere, 30 de ani de la moarte. În acel moment ministru al propagandei era Nichifor Crainic, „adept” al cinematografului și admirator al lui Caragiale. În proiectul său ministerial, manifestările aniversare trebuiau să cuprindă, pe lângă reluarea pe scenă a integralei dramaturgice Caragiale, și ecranizarea a două piese: O noapte furtunoasă și O scrisoare pierdută. După cum se știe, din proiectul cinematografic s-a realizat doar Noaptea…, ceea ce este totuși foarte mult, dată fiind, pe de o parte, dotarea tehnică precară a cinematografiei române în acel moment, iar, pe de alta, limitările impuse de condițiile de război. Bref! Cadrul instituțional era asigurat, mai urma să se decidă cine va realiza filmul, regizorul, ceea ce nu era prea greu, având în vedere că în România existau, la acea dată, practic trei regizori de film: Jean Mihail, Paul Călinescu și Jean Georgescu, acesta din urmă (relativ) proaspăt întors din Franța după o experiență pariziană de zece ani(vreme în care a regizat un film de succes internațional: L’Heureuse aventure / Aventura fericită – 1935, a lucrat cu Fernandel, aflat la început de carieră, a legat prietenie cu cineaști francezi, cum ar fi Christian-Jacque).

Invenția Iunionului – O noapte furtunoasă (1943)

Bănuim că pasiunea pentru Caragiale a lui Jean Georgescu, mai bine spus dorința de a-l transpune pe ecran nu era notorie în epocă, altfel acesta nu ar fi trebuit să bată, asemeni unui solicitant oarecare, la ușa lui Ion Cantacuzino2, directorul ONC, pentru a-i propune un scenariu după Noaptea furtunoasă. Momentul este antologic, unic și – mai mult ca sigur – irepetabil. Să-l parcurgem în relatarea seducătoare a lui D.I. Suchianu: „Iată însă că, într-o dimineață, se prezintă la Cantacuzino un regizor cu oarecare experiență, care avea la activul lui mai multe filme făcute în Franța. Se numea Jean Georgescu și, cum intră pe ușă, îl anunță pe domnul director că are un scenariu pentru Noaptea furtunoasă. Directorul îi spuse că și el are un scenariu cu același subiect, făcut de domnia sa personal. Jean Georgescu ceru atunci un scaun, căci vestea unei asemenea concurențe îi tăiase picioarele. Dar acest prim scaun nu avea să fie ultimul. Căci Cantacuzino îl rugă pe regizor să-i aducă manuscrisul. După ce îl citi, îl chemă pe Georgescu la Direcție. De cum acesta intră pe ușă, îi fu dat să audă următoarele cuvinte: – Am citit scenariul dumitale. E mai bun decât al meu. Urmează să începem să… Aici interveni al doilea scaun cerut cerut de regizorul nostru…”3 Este ceva ce nu s-a mai întâmplat, și nu sunt semne că s-ar întâmpla curând, în cinematografia (și nu numai în cinematografia) română: cineva care are „pâinea și cuțitul” să renunțe în favoarea unui confrate! Cantacuzino și-a asumat rolul de producător, ceea ce, cum era de așteptat, s-a dovedit a fi benefic filmului: „La 15 mai [1941] Comitetul de direcție al ONC dicută și aprobă cu unanimitate de voturi intrarea acestui proiect în planul de lucru al anului 1941. Aprobarea prevede sprijin total pentru scenaristul și regizorul Jean Georgescu. Se acorda sprijin material, profesional, dar și uman. Era pentru prima oară în istoria cinematografului românesc când atâția factori artistici, manageriali și politici își dădeau mâna pentru conturarea unei opere cinematografice care se dorea a fi de referință. […] Păstrând proporțiile […] putem spune că Jean Georgescu a avut tot atâta sprijin și libertate de creație din partea producătorilor cât va avea Orson Welles, în același an 1941, pentru a sa capodoperă Citizen Kane. Doar că proporțiile variază în măsura în care variază distanța dintre cinematografia română la acel moment și Imperiul numit Hollywood.”4

Jean Georgescu: O noapte furtunoasă

Presați de spațiu, spunem, într-o frază, că filmările s-au desfășurat între 12 ianuarie-22 august 1942, după o pregătire prealabilă de aproximativ opt luni; că premiera a avut loc nu în anul aniversar Cargiale, ci pe 22 martie 1943, la cinematograful „Aro” („Patria” de azi) din Capitală; că, din cauza camuflajului impus de condițiile de război, filmările, cu o excepție, au avut loc într-un studiou minuscul de 200 mp, decorul find montat și remontat piesă cu piesă; că onorariul regizorului pe zi de filmare a fost mai mic decât cel al unui figurant; că, în sfârșit, receptarea în presă a filmului a fost sub așteptări (pe de o parte, Caragiale nu era cel mai indicat autor în vremuri… de război; pe de altă parte, e posibil ca filmul să fi depășit, pentru moment, puterea de înțelegere, dată fiind noutatea și perfecțiunea sa, „anormale” în cinematografia română)…

Jean Georgescu: O noapte furtunoasă

Dar care este totuși meritul lui Jean Georgescu și de ce este O noapte furtunoasă o capodoperă? Meritul lui Jean Georgescvu constă, în primul rând, în faptul că a văzut scenaristul de film care era, avant la lettre, Caragiale: „Caragiale era scenarist fără să-și dea seama; în timpul lui nu era cinematograf. El povestește întâmplări într-o piesă, care sunt frumoase, dar care mai bine s-ar vedea în film. El, înainte de toate, este scenarist, povestește vizual. El, la 1900, născocea scenarii, fără să știe că vreodată după schițele lui vor fi făcute filme.”5 Regizorul-scenarista „pulverizat” acțiunea piesei, a deconstruit-o și a reconstruit-o după legile filmului, fără a trăda spiritual cargialian. Mai mult, putem spune că Jean Georgescu a „inovat” modul de transpunere cinematografică a unei piese de teatru (extrapolând: a unei opere literare), apelând la replici, fraze, sintagme din întreaga creație a lui Caragiale: „Meritul lui Cantacuzino și al lui Jean Georgescu în această producție a fost mai ales o foarte inteligentă fidelitate față de Caragiale. Era foarte greu de folosit întregul text, căci în Noaptea furtunoasă aproape totul este povestire orală. Iar pe de altă parte, și Cantacuzino și Jean Georgescu nu voiau să facă film-spectacol. Nu voiau – cum se va face mult mai târziu cu Scrisoarea pierdută – să se mărginească a fabrica din peliculă un simplu document, grație căruia viitorimea să știe cum se juca în timpul nostru Caragiale. Cantacuzino și Jean Georgescu voiau să ne dea un film propriu-zis, un film de artă, care să recompună «sentimentul Caragiale». Iată de ce ei au făcut o inovație curajoasă, pe care ulterior aveau să o descopere și alții (Laurence Olivier sau Orson Welles, de exemplu). Au pus în gura personajelor fraze luate nu numai din Noaptea furtunoasă, dar și din alte scrieri ale lui Caragiale.”6 Filmul trebuie văzut și revăzut pentru a fi înțeles și pentru a te putea bucura de el. Chiar simpla citire a pieselor lui Caragiale îți poate oferi o enormă satisfacție, iar pelicula lui Jean Georgescu este o lectură pe cât de personală, pe atât de ofertantă pentru public. Nu poți să nu admiri și acum rigoarea decupajului, montajul (aproape) impecabil, jocul desăvârșit al actorilor7, atenția pentru detaliul semnificativ, reconstituirea atmosferei epocii.

Jean Georgescu

O noapte furtunoasă este filmul care ne sincronizează cu cinematografia europeană, capodoperă a unui maestru prin excelenţă al cinematografiei române8. Dincolo de faptul că este un model de ecranizare, de transpunere cinematografică a unei opere literare, O noapte furtunoasă legitimează o cinematografie care dorea să se afirme, şi prin acest film avea şanse reale de a o face: „Este cu adevărat primul nostru film reprezentativ, încărcat de epitete flatante, hărăzit să devină referenţial, contaminat de clasicismul materiei literare. Este cea dintâi bijuterie cinematografică [românească]. Puţine i se pot reproşa. [...] Respectul lui Jean Georgescu faţă de literatura pe al cărei fundament îşi construieşte propriul edificiu este atât de mare, dar în acelaşi timp viziunea este atât de iconoclastă, încât echilibristica sa de maestru s-a transformat într-o virtuozitate. Filmul este operă jean-georgesciană, în orice caz altceva decât Caragiale, fără a sugera trădarea faţă de marele scriitor. Filmul pare mai puţin o comedie de situaţii şi de limbaj. Este o tragi-comedie, o ipostaziere grotescă a esenţelor naturii umane. Un altceva. Un cinematograf de calitate.”9.

Nu ştim care ar fi fost, pornind de la acest moment, destinul filmului românesc dacă nu intervenea peste el „tăvălugul istoriei”, putem doar bănui. Din această perspectivă, O noapte furtunoasă este, deopotrivă, opera prima şi cântec de lebădă al unei cinematografii care putea, dar nu a fost să fie.


1 Marian Ţuţui, O istorie a filmului românesc, Centrul Naţional al Cinematografiei, Bucureşti, f.a., p. 15.

2 Ion Cantacuzino avea în proiect ecranizarea Nopții furtunoase încă din 1938, odată cu titularizarea Oficiului Național al Cinematografiei, într-o coproducție româno-franceză, avându-l ca regizor pe RenéClaire.

3 D.I. Suchianu, Nestemate cinematografice, București, Ed. Meridiane, 1980, p. 15-16.

4 Marius Șopterean, Memorie și film, Cluj-Napoca, Ed. Clusium, 2008, p. 203-204.

5 Jean Georgescu, Texte de supraviețuire, ediție îngrijită de Viorel Domenico, București, Ed. Meridiane, 1996, p. 40-41.

6 D.I. Suchianu, op. cit., p. 16.

7 Merită și trebuie amintită aici distribuția de excepție (și aceasta „iconoclastă”, Jean Georgescu refuzând actorii Naționalului bucureștean, singurii considerați în epocă capabili să-l joace pe Caragiale): Alexandru Giugaru (Jupân Dumitrache), Iordănescu Bruno (Nae Ipingescu), George Demetru (Chiriac), Radu Beligan (Rică Venturiano), Maria Maximilian (Veta), Florica Demion (Zița), George Ciprian (Ghiță Țircădău), Miluță Gheorghiu (cupletistul) ș.a.m.d.

8 Deşi a avut şansa longevităţii, Jean Georgescu (Bucureşti, 1901 – Bucureşti, 1994) a lucrat extrem, nemeritat de puţin după război, dar a mai „dat” o capodoperă în cel mai sinistru deceniu al comunismului: Directorul nostru (1955, pe un scenariu de... Gheorghe Dorin, pseudonim sub care se ascundea Eduard Mezincescu, important demnitar al vremii), „primul film cu adevărat disident al cinematografiei româneşti [...]. Sub pretextul unei intrigi benigne, el reflectă alienarea malignă a veteranilor care şi-au pus idealurile la naftalină şi recurg la vechile lozinci doar ca să se menţină la putere.” (v. Tudor Caranfil, Dicţionar de filme româneşti, ed. a II-a, Bucureşti, Ed. Litera Internaţional, 2003, p. 67-68).

9 Ioan Lazăr, Filmele etalon ale cinematografiei româneşti (1897-2008), Bucureşti, Editura Felix Film, 2009, p. 74-75.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Cabala mediocrilor - Politica regizorală în filmul românesc (1948–1989)

Cabala mediocrilor – Politica regizorală în filmul românesc (1948–1989)

Filmul românesc e chinuit, în gestația sa dificultoasă, de multe boli ale copilăriei, maturității și declinului deopotrivă. Toate la un loc, toate făcând ravagii simultan, toată slăbind un organism și așa consteliv. Rezultatul evident apare la o comparație: fără a ne măsura puterile cu gigantul sovietic, vedem că cinematografia română se situează mult sub cele cehoslovacă ori poloneză, cu care ne comparăm ca pondere industrială, dar care ne distanțează mult la capitolul calitate. Asta ca să nu amintim anii lumină care ne despart de minunea numită filmul maghiar.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro