Robert McKee: Story

Irina Trocan

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Studiourile Pinewood sunt prea manierate să îți spună ce fel de film să faci

Studiourile Pinewood au pentru Regatul Unit o importanţă destul de mare încât extinderea lor să fie o ştire naţională, documentată în presă pas cu pas. Ridley Scott se tot întoarce aici să filmeze (inclusiv pentru Prometheus şi Exodus) şi a declarat că găseşte tot ce şi-ar putea dori de la Hollywood. De altfel, dacă exista vreun dubiu că ar fi rămas în urmă cu reprezentarea viitorului, episodul următor din Star Wars (care va fi lansat la iarnă) se filmează aici.

Studiourile Pinewood au făcut posibilă existenţa filmelor din seria extrem de populară local Carry On, care satirizează societatea britanică și pastișează filmele de gen, seria Doctor, comediile slapstick cu Norman Wisdom (care încep în 1953 cu Trouble in Store și tot continuă) și seria și mai cunoscută și profitabilă a filmelor cu James Bond, care au fost parțial filmate la Pinewood de la primul episod, Dr. No (r. Terence Young, 1962) și până la cele mai recente (evident, rețeta Bond-urilor e să amestece tradiția cu exotismul, așa că o mare parte din fiecare film e turnat în țări străine).

Studiourile au la origine o proprietate privată din apropierea Londrei, din jurul conacului victorian Heatherden Hall, despre care avem dovezi fotografice destul de timpurii care atestă că nu s-a schimbat foarte mult din anii '20 până astăzi. După deschiderea oficială, în 1936, istoria studiourilor a fost mult mai diversă şi bogată decât reiese din paragraful de mai sus. A fost, însă, în mare măsură arbitrară: Pinewood este şi a fost mai degrabă o locaţie de închiriat pentru echipele de filmare, care le pune acestora la dispoziţie nişte resurse, fără să controleze sau să direcţioneze într-un fel estetica filmelor rezultate. E sugestivă comparaţia cu studiourile americane Warner Bros. sau Universal, care în aceeaşi perioadă erau asociate filmelor cu gangsteri, respectiv horror-urilor – studiourile produceau aceste filme pe bandă rulantă, ceea ce le dădea timp spectatorilor să le prindă gustul şi le permitea realizatorilor să îmbunătăţească formula treptat, de la un film din serie la următorul sau între filme cu premise narative asemănătoare; filmele or fi fost fantezie, dar faptul că sistemul de producţie rămânea în picioare între aceste flights of fancy şi se preocupa cu ce-o să urmeze mai departe îi crea o istorie cât se poate de reală. Aşadar, oricât de cenzurate erau filmele americane de studio (şi chiar erau), privite din acest unghi, studiourile britanice par că sunt sunt mai conservatoare decât ele, şi mai puţin mânate de ambiţia (fie şi comercială în origini) de a le da spectatorilor ceva nou.

Oricât talent dramatic ar fi înflorit în Marea Britanie, asta nu duce neapărat la un cinema neegalabil rezultat din adaptarea acestor texte. Să spunem că în multe dintre filmele britanice nu contează foarte mult spațiul dramei, dincolo de aerul de lux și soliditate pe care îl inspiră. The Prime of Miss Jean Brodie (r. Ronald Neame, 1969, o adaptare după Muriel Spark cu Maggie Smith în rolul principal) e în parte filmat în studiourile Pinewood, dar ar putea fi turnat în orice împrejurimi care seamănă cu o școală de fete – e o dramă cu actori talentați, filmați adesea în prim-plan și plan mediu și aproape întotdeauna în interioare, care apelează la tablouri și diapozitive când mai e nevoie de un pic de diversitate vizuală. Destul de nedistins vizual e şi Oliver Twist (r. David Lean, 1948), filmat tot la Pinewood, deşi aici decorul are valoare dickensian-expresivă – noile circumstanţe în care îl poartă viaţa pe orfan spun mai multe despre bunăstarea sau lipsa lui de noroc.

De altfel, e destul să trecem în revistă câteva din funcțiile pe care le-a avut în filme Heatherden Hall ca să deducem cât e de proteică, de parcă ar fi un test Rohrschach al arhitecturii: a fost sediul SPECTRE în From Russia with Love (1963), unde se antrenau și se ascundeau inamicii lui Bond (iar notele de producţie dezvăluie că grădina a fost reamenajată după modelul filmului Anul trecut la Marienbad, regizat în 1961 de Alain Resnais – ceea ce denotă mai multă exigenţă pentru stil vizual decât majoritatea filmelor highbrow filmate aici); a fost casa soților Buchanan în The Great Gatsby (1964), adică un ideal upper-middle-class tipic newyorkez de lux;  spitalul din Carry On Nurse (1959) și şi casă colonială britanică în Carry On... Up the Khyber (1968); a fost școala pentru tinere domnișoare din Carry On Camping (1969) şi iarăşi clinică, în Carry On Again Doctor (tot 1969). În The Amazing Mr. Blunden (1972), o familie e plătită să se mute în conacul părăsit, despre care vor începe să suspecteze că a avut un trecut întunecat. (Heatherden Hall e aici echivalentul hotelului Overlook din The Shining, doar că filmul nu devine niciodată pe măsură de terifiant.) Mr. Blunden are spre sfârşit o secvenţă cu un incendiu, probabil unul din rarele atentate asupra integrităţii conacului care au fost înscenate în faţa camerei. Altfel, echipele de filmare par să păşească pe aici în vârful picioarelor. Există o replică din Carry On Nurse care, în context, devine comică prin inadecvarea ei: după o gafă a unei îngrijitoare din personal, o colegă o întreabă pentru ce carieră se pregăteşte, cea de asistentă sau una în demolări.

Sigur că sunt filme Pinewood mai generoase în demolări, chiar înainte de Bond-uri: comediile cu Norman Wisdom folosesc la maximum abilitatea studiourilor de a fi construite şi deconstruite, de a-i permite camerei să stea în unghiurile din care ies gag-uri vizuale şi de a-şi muta pereţii pentru a masca acea parte din acţiune care ar presupune multe cioburi şi vânătăi. Trouble in Store (r. John Paddy Carstairs, 1953) are un gag în care Norman se ia la întrecere la aranjat vitrina cu un coleg şi miza e să aranjeze cât mai multe obiecte de porţelan pe nişte rafturi extrem de delicate. Pentru că şi unul, şi altul par să se descurce să plaseze în echilibru exponatele, nu le rămâne nimic de făcut decât să-şi saboteze colegul spărgându-i ceştile şi farfuriile (deşi au început întrecerea cu gândul de a-l impresiona pe şef şi e uşor de închipuit că nu va fi foarte fericit când vede că sunt distruse bunurile magazinului). Când înșir evenimentele, poate părea că umorul rezultă din ce se întâmplă, dar de fapt nu e deloc așa – e comic pentru că acțiunea e construită și informația e treptat dezvăluită vizual. Întâi îi vedem pe cei doi rivali cum își aranjează produsele, ca niște vânzători (moderat de) conștiincioși. Când prind avânt, vedem că în fața vitrinei s-au strâns privitori, ca la spectacol. Când încep și demolările, din spatele magazinului apare șeful să vadă ce fac angajații lui pentru auto-afirmare. E clar de ce toate astea sunt mai ușor de făcut într-un mediu controlat (și cu pereți mobili) decât într-un magazin real, mai ales că autenticitatea decorului nu joacă, propriu-zis, un rol.

The Early Bird (r. Robert Asher, 1965) începe cu o secvență lungă în care Norman orbecăie dis-de-dimineață și distruge totul fără să conștientizeze în casa în care locuiește cu șeful, dl. Grimsdale, și cu femeia nemăritată care face munca în gospodărie. În secvența cea mai periculoasă pentru decor (mult mai periculoasă decât cea în care Norman se împiedică urcând scările cu o ceașcă de cafea), dl. Grimsdale intră în baie și se închide ca mai apoi să explodeze baia (din cauza lui Norman) și să Grimsdale să cadă în patul vecinei de jos. Norman coboară scările să-i ducă vecinei cafeaua și îl găsește pe Grimsdale în camera femeii; se mai trezește un pic și își dă seama că e ceva în neregulă, dar Grimsdale îl urmărește pe scări să-i explice că a căzut din baie prin podea. Norman scutură din cap ca și cum nu-i așa ușor de păcălit, dar abia intră în baie și cade și el în patul femeii. (Pentru efect comic maxim, dintre toate pozițiile în care s-ar putea prăbuși la etajul de jos, ambii cad ca și cum ar ține-o pe femeie în brațe.)

Cum am spus mai devreme, studiourile Pinewood sunt în bună parte responsabile pentru industria britanică de film – ceea ce inspiră mulțumiri umile ca prezentare de mai jos de Richard E. Grant – și au reușit să țină pasul cu globalizarea, suportând restructurări după anii '60. Evenimentele nefericite – precum incendiul din timpul filmării lui Legend (1965) de Ridley Scott – abia creează anecdote și atrag atenție înainte să demareze cu promptitudine reparațiile şi să fie totul ca la început.

Ce mi se pare mai interesant e că, tocmai datorită relativei anonimităţi a spaţiului, Pinewood poate fi folosit inclusiv în filme de autor. Într-o perioadă instabilă pentru studiouri, Stanley Kubrick a filmat aici porţiuni din A Clockwork Orange (1971), din Full Metal Jacket (1987) – mai exact, secvenţele din cazarma recruţilor pentru Vietnam – şi Eyes Wide Shut (1999) – exteriorul clubului Sonata şi, în mod amuzant, strada din așa-zisul Greenwich Village. Tot aici a filmat Ken Russell cel mai cunoscut film al său, The Devils (1971), angajându-l ca scenograf pe Derek Jarman (care a reușit să facă filmul să arate cu totul altceva decât un decor realist de mănăstire și se pare că singurul preț pe care l-a plătit a fost să-și capete în studio porecla de „Artistul”).

Orice concluzie absolutizantă despre studiouri e imposibilă, dat fiind că n-au fost conduse cu mână de fier. Destul de conservatoare, suficient de bine sincronizate cu industria mondială a filmului, ocazional servind ca decor pentru câte o capodoperă, studiourile, la fel ca echipa, așteaptă la fiecare nou film instrucțiunile regizorale.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

The Archers – o mini-fabrică de vise - Cinemaul lui Powell&Pressburger

The Archers – o mini-fabrică de vise – Cinemaul lui Powell&Pressburger

Neoficial, Michael Powell era regizorul, iar Emeric Pressburger era scenarist pentru filmele la care lucrau împreună. Cel puțin, asta indică mărturiile celor din jur și experiența lor de lucru de dinainte ca producătorul Alexander Korda să le facă cunoștință și să lucreze împreună la filmul The Spy in Black (1939).

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro