Robert McKee: Story

Boglárka Nagy

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Câteodată te duci unde te duce filmul
Interviu cu Ana Lungu, regizoarea filmului „Autoportretul unei fete cuminți”

Regizoarea Ana Lungu a reprezentat latura feminină al „noului val românesc” la Festivalul Internațional de la Rotterdam, prin Autoportretul unei fete cuminți, care a făcut parte din selecția de filme feministe What the F*ck. Ea însăși nu se identifică cu -isme, vorbește cu mult entuziasm despre filmele documentare și  discută pe un ton cât se poate de firesc despre lucrurile vieții. Discuția cu ea este un prilej bun de a introduce un nume pe care o vom auzi tot mai des când filmul ei va intra și pe ecranele mari din România în luna septembrie.

Ai ajuns la al doilea lungmetraj. Ce a rămas, ce simți că e comun la cele două filme și ce s-a schimbat între Burta balenei și Autoportretul unei fete cuminți?

La ambele proiecte am lucrat în mare parte cu actori neprofesioniști, cu oameni apropiați, pe care-i cunosc, prieteni și membri de familie. Fiind neprofesioniști, la ambele filme am improzivat mult în scenele cu ei.  Se poate spune că abordarea aceasta a fost comună la Burta balenei și la Autoportret

S-a menționat în catalogul de la Rotterdam că filmul tău câștigă o latură autobiografică prin faptul că părinții tăi joacă părinții personajului principal din film și prin faptul că ea are aproximativ vârsta ta.

Cred că aspectul autobiografic se referă în primul rând la oamenii cu care interacționează personajul principal, părinții ei sunt părinții mei, prietenii ei sunt prietenii ei, din acest punct de vedere viața Cristianei seamănă cu a mea. Deși la nivelul întâmplărilor și al situațiilor filmul e o ficțiune si a existat un scenariu respectat în cea mai mare parte, mi-ar placea  să cred ca am surprins și anumite aspecte „documentariste”, că  filmul documentează anumite categorii sociale din generația mea sau a părinților mei. Aș vrea ca filmul să aibă această dimensiune, îmi doresc și sper că există.

Și ai hotărât să-i dai un rol și producătoarei filmului, Anca Puiu...

Da, contribuția ei a fost extraordinară! În primul rând faptul că a acceptat să mă susțină într-un proiect fără nici o finanțare,  pornind totul de la zero. Mai intâi a fost  Cristi Puiu cel care a acceptat și el m-a „direcționat” către Anca, soția lui, care se ocupă propriu-zis de producție. Filmul a căpătat forma asta profesionistă în mare parte datorita implicării ei și a casei de producție Mandragora. Ulterior s-au mai adăugat și alte companii, case de producție și mulți prieteni care ne-au ajutat. Anca a rămas de bază în toate momentele și lucrând cu ea am descoperit un om foarte bun si generos – calităţi umane mai rar întâlnite la un producător. 

Și ajută regizorul...

Și asta ajută mult un regizor… Apoi, faptul că a acceptat să și  joace în film a fost un act de încredere suplimentar, foarte important pentru mine.

Ai folosit cadre lungi și ai scene lungi neîntrerupte. Cât de mult sau în ce sens s-a improvizat în acest film?

O parte din texte au fost scrise și apar exact ca în scenariu, chiar și în cazul discuțiilor lungi. S-a improvizat foarte mult, însă, în scenele cu părinții mei. În cazul tatălui meu, de exemplu, nu s-a pus nici măcar problema ca el să redea un text scris. Lui îi place să facă întotdeauna așa cum vrea, cum crede el că e bine și așa a procedat și cu filmarea. Eu îi explicam situația și iar el împroviza în discuții. Sunt mulțumită de ce ieșit, momentele cu el și mama mea mi se par dintre cele mai reușite din film.

Ai urmărit un ideal, un model cunoscut din istoria filmului, gen neorealismul italian?

Am avut mai mult referințe. În primul rând Clouds of May al lui Nuri Bilge Ceylan, un film care m-a impresionat tare și în care joacă și părinții lui. Înainte de filmări, când mi-era teamă cum se vor descurca ai mei, mă gândeam la filmul lui Ceylan încercând să mă încurajez. Ăsta e primul reper care-mi vine în minte, dar mai sunt multe altele, de la neorealism la Apichatpong, Ruben Östlund, Ulrich Seidl ș.a.

Te-ai inspirat de la Ceylan și în folosirea tablourilor? Titlul este „un autoportret”, unul dintre vizualele de promovare ale filmului e un portret, Cristiana, personajul principal tot mută tablouri și parcă tot filmul e filmat „în tablouri”, cu cadre fixe foarte bine definite …

Practic scenariul a fost gândit ca o serie de momente din viața personajului principal și mi s-a părut potrivit să filmez fiecare moment  „închis în sine”, ca un tablou.  Din acest motiv am optat pentru cadru-secvență,  camera fixă și cadru larg. Mi-am propus mai degrabă să fixez anumite momente decât să urmăresc o poveste.  Am încercat să evit o formă dramaturgică convențională – care adeseori simplifică și schematizează realitatea, pentru a o putea încadra mai ușor în formule prestabilite – și am căutat să descriu, să surprind „felii de viață”, momente „vii” si personaje cât mai adevărate. Pe de altă parte, cadrele largi și fixe dau mai multe libertate actorilor neprofesioniști și îi ajută – opțiunea artistică fiind  în acest caz și una  practică; ar fi fost destul de greu să reiau aceeași scena la fel. Într-un fel ca la documentar : ai fost acolo, a ieșit odată, nu a mai iese la fel a doua oară.  

Ai adus vorba deja de două ori de documentare. Lucrezi cumva deja la un film documentar?

Sunt mare amatoare de documentare, dar nu s-a legat până acum niciun proiect, n-am avut nici un scenariu sau un proiect documentar. Mulți printre regizorii mei preferați sunt regizori de documentare.

Cum începi să lucrezi la un film? A trecut destul de mult timp între cele două lungmetraje pe care le-ai făcut. Aveai motive financare sau era „starea naturală” al lucrurilor și aveai nevoie de atât timp pentru a te apuca de un nou lungmetraj?

Practic nu am făcut o pauză între cele două proiecte. Din momentul în care m-am întors de la Locarno în 2010, unde am prezentat Burta balenei, am început să scriu la scenariu. A durat până când am ajuns la o formă de scenariu de care să fiu mulțumită, apoi am început să aplicăm pentru fonduri. Din păcate nu am obținut nici un fel de finanțare, nici de la CNC, nici din alte surse . Filmul este o producție independentă în adevăratul sens al cuvântului. Sigur că dacă am fi avut ceva fonduri, am fi avansat mult mai repede in anumite etape. Pe de altă parte, a fost și un timp necesar al filmului.  Prima etapă a filmărilor a avut loc la sfarșitul lui 2013, atunci s-a filmat cea mai mare parte a scenelor.  A urmat montajul care a durat ma multe luni – per total, nu de lucru propriu-zis – și cred că a fost un timp necesar pentru mine ca să mă pot detașa de scenariul original, ca materialul filmat să se așeze.  După ce am finalizat o primă variantă de montaj am hotărât să mai filmăm ceva în completare. Dacă am fi filmat și montat totul așa, „țac-pac” nu am fi avut scenele noi și nu am fi ajuns la acest rezultat.

Deci tot ai lucrat ca la un film documentar, adaptându-te la realitate…

E important să te duci unde te duce filmul.  În timpul filmărilor e un conflict, fiindcă tu vrei să faci ce ai tu în minte și asta poate fi foarte diferit de cum evoluează lucrurile la filmare. Tu vrei să le aduci la ce aveai tu în minte și ele iti scapa de sub control. E esential sa  intelegi la timp ca trebuie sa te adaptezi la ce se intampla acolo,  in fata ta.

Am observat ca titlul apare după scena în care Cristiana se desparte de iubitul ei și o vezi în camera cu bradul de Crăciun. Până în clipa respectivă simțeai că e iarnă, dar nu aveai o dată exacta de care să legi scenele din viața personajului... De ce ai ales să accentuezi moment atât de mult?

De fapt titlul e înainte de ultima scenă, care funcționează, cel puțin pentru mine, pe post de epilog. Pare că  se întâmplă după ce s-a terminat filmul și mi s-a părut  mai potrivit să fie separată de restul, să marchez  acest lucru. Am vorbit cu mai multe persoane care au văzut filmul și unii au înțeles că are loc  tot în perioada de Sărbătorilor,  alții ca e mult mai târziu. Eu nu am hotărât exact cu cât mai târziu se întâmplă. Despărțirea este, însă, de Crăciun, de-asta  am pus bradul acolo și m-am gândit că se leagă și de numele personajului principal, Cristiana – că lucrurile se întâmplă de ziua ei, de ziua numelui ei, care nu știu dacă se serbează sau nu se serbează, cam asta a fost intenția.

Ai studiat și psihologie înainte de film. Crezi că asta are o importanță în privința filmelor tale?

Mă interesează în continuare psihologia, am urmat și o terapie de formare în psihanaliză cu Eugen Papadima și cred că asta acest interes se manifestă  involuntar în ce fac, chiar dacă nu pot să spun exact unde. Poate în dialoguri, poate din acest motiv filmul e mai mult centrat pe personaj decât pe poveste... Mă preocupă mai mult oamenii decât aspectul narativ.

Presupun că mai ales în festivalurile din străinătate vei fi comparată cu celelalte filme care formează așa numitul „noul val românesc”. Te consideri parte al acestui val, acestei generații de cineaști români?

Cred că filmul meu face parte dintr-un anume context. Pentru formarea mea a fost esențial faptul că imediat după ce am terminat facultatea, în 2004  am lucrat cu Cristi Puiu la Moartea domnului Lăzărescu unde am fost secretară de platou. Am învățat enorm de la Cristi, a fost o experiență extraordinară. Mulți dintre cei pe care i-am cunoscut acolo mi-au devenit, în timp, prieteni apropiati și colaboratori la filme: Ana Szel, Radu Jude, Dana Bunescu, Anca Puiu.

Sunt foarte puțini regizori femei în România care ajung. Tu resimți asta?

Glumind un pic, mi se pare că a devenit un avantaj. Am fost selecționată în această secțiune a Festivalului de la Rotterdam și dacă nu eram femeie poate n-aș fi avut șansa. What the F?! este o  secțiune înființată anul acesta dedicată filmelor cu problematică feminină și feministă. Dar, în orice caz, eu personal nu am simțit vreodata vreun fel de discriminare. Nici când am lucrat ca asistent de regie, nici acum. Cred că pur și simplu sunt domenii în care sunt momentan mai puține femei. Cu siguranță în alte perioade istorice lucrurile stăteau diferit.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

„Actorii adulţi trebuie să aibă ceva copilăros în ei...” - Interviu cu Radu Jude, regizorul filmului Toată lumea din familia noastră

„Actorii adulţi trebuie să aibă ceva copilăros în ei...” – Interviu cu Radu Jude, regizorul filmului Toată lumea din familia noastră

Familia ocupă un loc central în tematica filmelor aşa-numitului „noul val românesc”, prezentând din ce în ce mai mult secretele familiale, neînţelegerile dintre oameni, descoperind punctele slabe a fiecăruia, oferind astfel spectatorului posibilitatea de-a se regăsi, de a înţelege, de a lua apoi distanţă şi a evolua. În cel mai recent film al lui Radu Jude un tată divorţat încearcă să plece în vacanţă cu fiica lui, dar tot felul de discuţii familiale îl reţin şi ziua care a început cu speranţa unei regăsiri fericite, se schimbă într-un coşmar. Un film extrem de emoţionant, despre care l-am întrebat pe regizor...

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro