Robert McKee: Story

Ádám Csiger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Pumnii de fier
Istoria studioului Cannon Films

Cannon Films a fost foarte productiv în anii 1980, și a fost renumit pentru filmele de gen de categoria a doua și filmele de duzină ridicole și cu rezultate scandaloase, favorite la premiile Zmeura de Aur; în același timp, cei doi directori, Menahem Golan și Yoram Globus pot fi numiți azi, fără nici o exagerare, pionierii filmelor de categoria B, a filmelor trash, camp și exploitation.

Istoria Cannon s-a întrețesut cu cariera lui Globus și a lui Golan, care a murit anul trecut, dar în momentul intrării lor pe scenă compania funcționa deja de 12 ani (din 1967), ba mai mult, și profilul ei era asemănător. Compania mică și independentă s-a profilat pe un sub-gen ieftin și îndrăzneț, compatibil cu exploitation (în principal filme de sex). La fel ca și predecesorii lor săraci (de ex. Corman și AIP), au distribuit și filme artistice europene sub denumirea de erotică, profitând de faptul că modul de expunere al acestora, libertin, în opinia americanilor, dădea impresia de softporn de calitate. Câteodată au adăugat ei scene de sex, iar în cazul peliculei Inga, care a fost încadrată la limita de vârstă superioară, au făcut totul ei singuri. Dacă există „artsploitation”, acesta este un exemplu elocvent, deoarece a fost filmat în Suedia, în alb-negru, ceea ce în SUA însemna un film de Bergman. Cel mai mare succes al lor a fost pelicula Joe, care poate fi inclus în categoria exploitation, dacă nu din cauza violenței și a sexului, atunci din cauza personajul principal, un redneck justițiar, a temelor actuale, politice și controversate (de ex. hippi). Cheltuielile companiei Cannon s-au înmulțit în decursul anilor, dar veniturile s-au împuținat, așadar în 1979 a fost vândută verilor Golan-Globus din Izrael.

Menahem și Yoram se duc la Hollywood

Ei, care înainte fuseseră împărații industriei filmelor de duzină din țara lor; Golan a avut și nominalizări la Oscar pentru cel mai bun film străin. Amândoi au fost iubitori de filme, Golan regiza, Globus era producătorul; în consecință primul avea un renume de fabricant de idei fanatic, neobosit, maniac și creativ, iar celălalt de afacerist îndrăzneț. Ambițiile lui Golan au fost chiar mai mari decât succesele lui, deci în timp a vrut să-și facă intrarea pe piața internațională de filme, prin intermediul celui mai mare vis al său, Hollywood-ul. Primirea lor n-a fost una călduroasă, au fost dezamăgiți de Visul American: au fost tratați ca niște străini din provincie, iar poziția lor de outsiders, nici în culmea succeselor lor nu s-a îmbunătățit foarte mult. Această situație este tema uneia dintre primele lor filme, The Happy Hooker Goes to Hollywood, în care o prostituată olandeză pleacă în Fabrica de Vise, ca să-și ecranizeze romanul, dar după ce este dezamăgită de producătorii și studiourile imorale, îi bate la propriul lor sport. Același lucru l-au făcut și Golan și Globus, au făcut filme în stil propriu, ieftin, independent, ocolind Hollywood-ul, printre ele se găseau și câteva gen „așa am ajuns eu aici” (printre care și pelicula Street Smart, care are ca temă presa de scandal). Bineînțeles The Happy Hooker Goes to Hollywood este un film de (s)exploitation în adevăratul sens al cuvântului, deoarece ei înșiși reprezentau exploatarea și imoralitatea expusă de filmele produse de ei; acest lucru poate fi considerat și o autoironizare a lor. Cannon producea ieftin și rapid, a continuat cu filme de categoria B și exploitation susținute de campanii de reclamă oportuniste, bombastice, senzaționale și de efect; această categorie de filme parcă a fost făcută pentru oameni ca ei, veniți din periferie, de departe, gherile ce sosesc din afara industriei oficiale a filmului. În această ligă (în contrast cu mulți alții) ei nu au fost deloc diletanți, așadar au putut exploata subiectele fierbinți cu rezultate frumoase. Cu pelicula Breakin' au vrut să fie primii care exploatează fenomenul break dance-ului, și pentru că au reușit să facă filmul înaintea peliculei rivale Beat Street, filmul a devenit un succes și a avut și continuare: Breakin' 2: Electric Boogaloo. Golan, exotizând cultura israeliană, a regizat un film foarte personal și foarte îndrăzneț Over the Brooklyn Bridge. Titlul original ar fi trebuit să fie My Darling Shikse – ultimul cuvând înseamnă femeie non-evreică, iar filmul are ca subiect dragostea interzisă dintre un bărbat evreu și o femeie catolică.

Horror…

Mai multe dintre filmele lor timpurii au fost produse în categoria horror, gen foarte compatibil cu categoriile de mai sus (de ex. schizoidul Slasher) și ofereau și sexualitate din belșug. Pelicula de groază plină de masacru X-Ray (cunoscută și sub denumirea Hospital Massacre) deja prin titlu sugerează că publicul va putea să o vadă goală pe Barbi Benton, una dintre fostele prietene ale lui Hugh Hefner, în timpul diferitelor examinări medicale, fapt ce ne amintește de cele mai timpurii filme gen exploitation, care erau filme didactice despre medicină și igienă. Cu pelicula The House of the Long Shadows au creat varianta de gen a filmului The Expendables – Eroi de sacrificiu (cu Price, Lee și Cushing în distribuție) complet bineînțeles cu limitarea de vârstă. Nici mai târziu nu și-au întors spatele acestui gen de filme, dar Tom Hooper nici dintr-un buget mai mare nu a reușit să repete succesul filmului The Texas Chainsaw Massacre (Forța vieții, Invaders from Mars).

…sex…

Au îndrăgit foarte mult și genul filmelor sexploitation, filme pline cu scene de sex incoerente, numai de dragul de a fi, care sabotau atât atmosfera cât și ritmul filmului: în Amantul doamnei Chatterley și în Mata Hara, Emanuelle, adică Sylvia Kristel își pune nurii în vitrină, dar și eroinele din Femeia diabolică au făcut multe lucruri îmbrăcate sumar, ceea ce făcea ca sânii lor să salte și mai mult. Golan nu s-a zgărcit cu sexualitatea nici în cazul filmului Apple, regizat de el, care este copia marilor musical-uri și opere rock al anilor 1970, cu hippi, cu satiră despre industria de divertisment și bineînțeles cu exagerări tipice genului camp. Asemenea celor mai bizare filme produse de Cannon și acesta a fost un eșec total, dar este mai degrabă un film de autor, decât de sex: a avut o porție bună din cultura creștino-iudaică (titlul face referire la povestea lui Adam și Eva). Conform intenției lui Golan, pelicula s-a vrut o poveste a creației, regizorul renumit ca fiind un visător, un fantast plin de idei, a creat metafora cinematografică al propriei sale imaginații creative. Copil fiind în Israel, filmele hollywoodiene reprezentau pentru el o lume diferită, o lume magică, un univers fantasy supranatural, de aceea se străduia să facă filme rupte de realitate, arta cinematografică aproape că era ca o religie pentru el.

Filmul Bolero, care exploatează statutul de sex-simbol al lui Bo Derek, se bazează pe o poveste tipic (s)exploitation: eroul toreador nu face față în pat din cauza unei accidentări, dar eroina vrea să-l facă bine cu orice preț. Împreună cu regizorul Boaz Davidson și-au făcut re-make după filmul de succes izraelian, Eskimo Limon  și Ultimul american virgin (de altfel, Plăcinta americană poate fi considerată versiunea modernă a acestor filme.) În calitatea lor de producători de filme exploitation principala noutate adusă de ei a fost insistarea pe conținuturile care în SUA erau privite ca încălcare a normei, cum ar fi avortul, prostituția, drogurile și masturbarea. Nu este o poveste de dragoste tipic hollywoodiană, nici nu a fost compatibilă cu publicul american: nu a avut un final fericit adevărat, dezbătea subiecte grave în mod serios, nu doar în mod distractiv (marea iubire a protagonistului tocilar este lăsată gravidă de cel mai bun prieten de-al lui, ca mai apoi, în stilul lui de mare afemeiat, să o lase baltă, iar astfel protagonistul nostru să fie nevoit să își ducă iubirea vieții la avort.) Culmea subversiunii este că în timpul avortului se aude muzică ușoară, iar de acolo se sare la următoarea imagine, o pizza feliată – această tehnică de montaje de un umor negru s-a răspândit în zilele noastre în filmele horror (de exemplu săritul de la tăierea degetului de la picior la scena cu pedichiura în filmul Motel) și apare destul de des și în alte genuri.

…și violență

Filmul lor ca și remake intercultural a fost un eșec, nici nu s-a făcut partea a doua, în schimb au făcut un sequel la o peliculă de succes, deși nu aveau nimic de-a face cu prima parte: Justițiarul 2 (de regizorul reprezentativ al Cannon și mare scandalagiu Michael Winner) se potrivea și cu profilul Cannon, deoarece este un film despre un justițiar (vigilante), asemenea peliculei Joe, gen de film care pe linie ideologică oricum împarte publicul, deci este exploitation perfect. A fost cea mai bună peliculă de-a lor de până atunci, cu actorul și regizorul din prima parte la bord, dar au făcut instant și din acest film unul de scandal și l-au servit cenzurii: au construit pe genul „viol și răzbunare” (rape and revenge), exploatând în același timp subiectele controversate și din punct de vedere politic ale violenței și a violului. Nici când au început să lucreze cu actori și buget de primă categorie nu au avut succese de durată cu filmele horror și cele de sex. Dar lucrurile stăteau altfel în cazul filmelor de acțiune. Filmul Invincibilul Ninja, care a fost versiunea „japonoploatată” a filmului Intrarea Dragonului a avut un succes mondial. A fost un film personal de-al lui Golan doar în sensul că actorul principal (Franco Nero) și cultura tematizată au fost străine.

La apogeu

În 1983 MGM era la pământ și avea nevoie de produse; astfel au semnat un contract cu Cannon pentru a le distribui filmele, care au fost nevoiți să producă filme de categoria A la locul lor. Un asemenea film a fost Sahara cu Brooke Shields în rolul principal. Lui Golan îi plăcea să coase laolaltă – combinând noile sale idei de Hollywood high concept și mai târziu cu referiri la caracterul jucăuș al lui Tarantino, dar cu un rezultat de gen trash – ideile din filme de gen diferite și care nici nu se potriveau între ele.  Astfel și această operă de-a lui se poate descrie ca fiind un amestec între Lawrence al Arabiei, Laguna albastră și Marea Cursă. Un asemenea film este și Ninja 3 – The Domination, care este un adevărat deliciu pentru fanii trash-ului: o încrucișare a filmelor cu ninja cu Exorcistul șicu Flashdance, în care personajul principal, o dansatoare, este posedată de spiritul unui ninja. Pe lângă japonezi, au fost inspirați și de mitologia greacă și industria filmului italian, ieftin dar eficient: cu Luigi Cozzi, scriitorul lui Argento, regizează pelicula Hercule. Erau extremiști și când veni vorba de limitele de vârstă: această peliculă, și filmele Going Bananas cu maimuțele vorbitoare, în timp ce brutalitatea lui Bolero le-a rupt relația cu MGM. 

La mijlocul anilor 1980 s-au străduit să-și creeze și ei un grup de staruri proprii, după modelul sistemului clasic hollywoodian de studiouri. Pentru a atinge acest scop l-au contractat pe Chuck Norris pe lângă Charles Bronson. Începutul relației lor este tipică pentru Cannon: au făcut cu el un film de karate combinat cu războiul din Vietnam în succesul căruia erau atât de încrezători încât au și comandat continuarea pe nevăzute. Continuarea a fost atât mai bună de prima parte, încât au fost prezentate în ordine inversă, iar strategia a funcționat, pelicula întâi a devenit prequel (Dispărut în misiune și Dispărut în misiune 2). Cu timpul au fost nevoiți să caute fețe noi: de exemplu Norris nu a fost de acord ca fața lui să fie acoperită de o mască de ninja în filmul American Ninja, astfel a apărut pe scenă Michael Dudikoff. În continuare tot Norris a fost acela care a primit filmele de acțiune cu buget mare, cum au fost Invasion USA  și Delta Force, ce exploatau paranoia în fața amenințării terorismului. În anii 1980 Cannon a produs filmele notorii, populare și pe casete VHS, din categoria „atât de rău că e deja bun” care erau ambițioase nu doar ca filme de acțiune potrivite din ce în ce mai mult cu benzile desenate sau ca filme de război dar și ca pelicule de categoria B care erau și incorecte din punct de vedere politic (adică erau exploative); este suficient să ne gândim la matriarhatul distopic din America 3000, sau la faptul că Norris face genocid în rândul străinilor (de ex. arabi), iar Bronson în rândul mulțimii post-apocaliptice, ce se aseamănă foarte mult cu populația cartierelor de periferie (seria Justițiarul). Cannon deja a ajuns să-și vândă filmele la Cannes. Înainte ca acestea să fi fost gata, adică utilizând strategia predecesorilor lor de la periferie, punând posterul înainte scriptului. Și-au vândut filmele în avans pe baza de high concept, au lucrat la comandă, astfel și-au asigurat viitorul, iar prin acest lucru erau iar înaintea tuturor în acele vremuri.

Nu le-a plăcut faptul că aveau o reputație de producători de mâna a doua, astfel le-au oferit o șansă și libertate de a crea unor regizori renumiți care, fiind regizori de filme artistice, nu prea au primit bani din altă parte, de exemplu Cassavetes, Godard și Zeffirelli. Au avut grijă și de distribuirea acestor filme, le-au împachetat laolaltă cu blockbusterele lor. În ceea ce privește filmele de acțiune, nu au produs doar pelicule de categoria B, de exemplu filmul Trenul evadării a avut o primire bună. Cannon a fost mai productiv decât studiourile hollywoodiene, au cumpărat cinematografe și au investit în toată lumea, s-au extins pe mai multe planuri în Marea Britanie și Europa, acordând mai multă atenție piețelor străine și distribuitorilor independenți, decât competitorii lor. Au lucrat cu nume și buget mari, dar s-au axat în continuare pe copiere, vezi imitația în stil Indy a peliculei Minele regelui Solomon.

Dincolo de apogeu

Cannon a avansat de la poziția de studio de categoria a doua în mare studio hollywoodian, astfel au devenit una dintre (dacă nu cea mai) de succes echipă indie a tuturor timpurilor, dar de aici îi aștepta doar declinul. Doar cheltuielile s-au înmulțit, veniturile nu, iar cei doi au încercat, în stilul vechilor studiouri, să prevină prăbușirea prin cheltuieli exagerate, accelerându-și căderea. Pentru pelicula Pumnul de fier (Over the Top), în care un luptător de skanderberg scăpătat încearcă să revină în glorie, i-au plătit lui Stallone un onorariu nemaipomenit până atunci. Cannon nu a reușit să revină în glorie, titlul filmului s-a transformat într-o profeție ce se auto-îndeplinește (în același timp se poate considera un fel de ars poetica, deoarece și ei au făcut filme „dincolo de apogeu” în sensul că le-au prea exagerat). Au renunțat la strategia lor de buget mic și producție rapidă, au încercat să-și producă blockbusterele cu finisaje foarte scumpe potrivite pentru filme de categoria A, ceea ce în cazul lor a fost rețeta sigură pentru prăbușire, ce e mai mult, nici averea lor nu se mai ridica la nivelul ideilor lor, astfel încât filmele cu efecte speciale au dat rând pe rând greș (Superman IV – Lupta pentru pace, Înfruntarea secolului, Călătorie spre centrul Pământului).

Au vrut să devină un mare studio hollywoodian, dar n-au reușit decât pe termen scurt, iar soarta lor a fost căderea asemenea celorlalți mamuți vechi. Spre final l-au adus pe Van Damme (Cyborg), starul numărul n al filmelor de acțiune de categoria B. Golan și Globus s-au despărțit în 1989: primul, ca un producător de filme fanatic ce era, nu a vrut să încetinească ritmul, cel de-al doilea, realist ce era, a făcut un pact faustian cu Giancarlo Parretti de la Pathe, un afacerist cu o reputație la fel de îndoielnică ca și al lui. Golan a înființat o firmă nouă cu denumirea 21 Century. Înainte de despărțire plănuiau să (s)exploateze fenomenul dansului lambada (fiind producători de filme exploitation agili, nici nu au așteptat să apară interesul pentru acest fenomen, au vrut ei să creeze un trend), dar după ce s-au despărțit au început să concureze, care dintre ei va reuși să finalizeze proiectul propriu mai repede. Yoram deținea titlul (Lambada), Menahem avea drepturile pentru melodie, și un subtitlu picant (Dansul interzis) și bineînțeles cacealmaua caracteristică filmelor exploitation (în mod oficial filmul atrage atenția asupra defrișării pădurilor tropicale). După plecarea lui Golan, Globus a mai rezistat până în 1993.

Ascensiunea rapidă al lui Globus s-a datorat faptului că Golan și Globus s-au întrecut cu Arkof și Corman în ceea ce privește agilitatea celor de la periferie și creativitate, ceea ce se poate explica cu faptul că cei doi erau outsiders și origini israeliene. Ca emigranți au fost nevoiți să se stabilească cumva, iar în perioada apogeului au fost mai puritani decât un evreu ortodox. Au iubit filmul cu atâta ardoare, încât nu au vrut să cheltuiască pe nimic altceva, toți banii li s-au dus pe ecran. Problemele au apărut în momentul în care bugetul lor a scăpat de sub control și ajunși la culmile succesului au lăsat-o mai moale cu chibzuiala. Pășeau pe un drum umblat, deoarece înaintea lor „greii cinematografului”, discipolii lui Corman au reușit să creeze Noul-Hollywood cu filme de gen și de exploitation. La fel ca și Corman, Golan le-a dat multă libertate creatoare directorilor săi, cu care a găsit repede numitorul comun, probabil datorită faptului că și el era regizor. Iar faptul că străini indie au făcut scandal, au șocat publicul și au subminat norma cu filme de gen socio-critice s-a mai întâmplat și după aceea (de exemplu Verhoeven). Pentru căderea lor rapidă se face vinovat fanatismul lui Golan: incapacitatea de compromis, ambițiile și fantezia sa sălbatică îl face similar cu Jodorowsky, cu atâta diferență că acesta, tot străin, a reușit să-și taie singur craca sub picioare la Hollywood, cu un singur film (Dune). În ceea ce privește dragostea pentru film, Golna poate fi asemuit cu Tarantino, la fel și din cauza stilului său postmodern entuziast și gustul lui camp. QT este mai talentat ca regizor, în schimb ca producător nu este atât de mofturos (de exemplu Hell Ride). Dacă este posibil așa ceva, Golan a fost un iubitor de filme cu suflet de copil și mai mare decât Tarantino, de aceea a putut să fie un șef bun de studio și fabrică de filme de categoria B într-o singură persoană. Deși nici ca mare mogul al filmului nu i-a fost lene să regizeze câte un film, a fost mai degrabă un consumator, un dependent de filme, decât producător, i-a plăcut mai mult să se uite la filme, decât să se chinuiască cu regizarea lor. La fel ca și chilianul Jodorowsky, în Israel și el a văzut un fel de fantasy în filmele de gen americane, a vrut să refacă acea calitate magică, de aceea sunt operele lui ireale, radicale și exagerate. Sunt fantasme copilărești. Incosistența, rapiditatea și curajul lui pot fi explicate cu imaginația lui plină de viață și energia lui: a avut mai multe idei (majoritatea bune) decât mulți regizori hollywoodieni laolaltă, dar nici o concepție ca aceasta nu l-a preocupat atât de mult, încât să-și dedice destulă energie prelucrării lui în mod decent. Calitate înainte de cantitate. Ca străin nu a putut înțelege spiritul american al epocii, și nici o șansă nu a avut să o prevadă, a reușit să imite doar fațada, de aceea, din cauza ideilor expirate și superficiale din regizor de filme exploitation a devenit regizor de filme trash. Nu a fost un diletant, ca Ed Wood, dar și el s-a așteptat la succese mari și recunoaștere în urma filmelor sale, dar nu le-a primit niciodată. Bineînțeles, Golan care gândea cu inima, nu a r fi ajuns prea departe fără Globus, care a reușit să-l țină cu picioarele pe pământ. Primul avea nevoie de un manager bun, cel de-al doilea de conținut ce se putea vinde. Duo-ul lor dinamic ne aduce aminte de familia Weinstein, care deși producea filme artistice de mai bună calitate, dar nici lor nu le-a fost rușine de o campanie îndrăzneață, aproape de artploitation.

Strategia lor cu buget mic și producție rapidă este și azi viabilă: producătorul Avi Lerner a făcut și el filme de acțiune de categoria B în genul celor de la Cannon și companiile lui (de exemplu Nu Image) chiar în perioada aceasta își fac intrarea în mainstream (Eroi de sacrificiu, Cod Roșu la Casa Albă, Ninja). Filmul Electric Boogaloo: The Wild, Untold Story of Cannon Films, care are ca subiect duo-ul lor, este un docu-ploitation, un meta-ploitation, deoarece îi exotizează ca fiind „o poveste sălbatică și nespusă”. Golan și Globus nu au făcut declarații pentru producătorii de filme, în schimb le-au luat-o înainte cu propria lor versiune „insider” (The Go-Go Boys: The Inside Story of Cannon Films), care în mod paradox poate fi numit mock-buster sau auto-ploitation. Competiția pentru cea mai rapidă premieră nici azi nu este o raritate: producătorul acestui documentar este acel Brett Ratner, al cărui ultim film a fost Hercules, care a fost depășită de Legenda lui Hercule al lui Lerner și Davidson.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Halas & Batchelor Cartoon Films - Scurtmetrajul – între comercial și independent

Halas & Batchelor Cartoon Films – Scurtmetrajul – între comercial și independent

După cum menţionam în prima parte, succesul Fermei Animalelor propulsează numele Halas & Batchelor la nivel mondial. Studioul, al cărui număr de angajaţi ajunsese la circa o sută în timpul producţiei lungmetrajului, devine asaltat acum (1954–55) de o mulţime de oferte de a produce seriale, filme educaţionale sau de informare a publicului. Astfel, John şi Joy se văd nevoiţi să amâne (şi ulterior să renunţe) la alte potenţiale proiecte de lungmetraj – cum ar fi o adaptare după Visul unei nopţi de vară, proiect realizat în Cehia în 1959 de Trnka) în favoarea altor filme publicitare pentru companii ca Esso, Philips, Seagram sau Monsanto.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro