Robert McKee: Story

Irina Trocan

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Realitate și râs la studiourile Ealing

După al Doilea Război Mondial, Regatul Unit a trebuit să suporte măsuri de austeritate – cetățenii erau obligați să se împace cu sărăcia în schimbul onoarei de a fi britanici, să pună bunăstarea țării înaintea bunăstării lor. Din fericire, un cartier londonez a descoperit o posibilitate de a ignora restricțiile naționale după ce localnicii au dezgropat din întâmplare un decret vechi, dar încă valabil, care hotăra că zona e parte din Burgundia și e sub autoritatea Ducelui, deci nu mai trebuie să suporte măsurile represive – iar descoperirea a fost începutul unei mici anarhii.

Ultima parte din paragraful de mai sus nu e istoria reală a Regatului Unit, ci premisa comediei Passport to Pimlico (r. Henry Cornelius, 1949), produsă de studiourile Ealing. Pe fondul austerității (reale și perceptibile cu toate simțurile) de după război, fantezia anarhistă propusă de film era exact ce le lipsea britanicilor care se simțeau înregimentați și înțelegeau exact de unde venea fericirea nou-proclamaților burgunzi din film.

Studiourile Ealing se disting în piața de film britanică din anii '40–'50 printr-o oarecare unitate ideologică a filmelor, în timp ce alte case de producție erau mai puțin preocupate de tendințele artistice ale proiectelor turnate la ei – așa cum am arătat într-un alt articol despre studiourile Pinewood. Responsabil pentru stilul recognoscibil al studioului era Michael Balcon, care avea deja o experiență de cincisprezece ani ca producător înaintea venirii la Ealing în 1938 (finanţase, între altele, thriller-ele de început de carieră ale lui Alfred Hitchcock). Se vedea ca un protector al cineaştilor cu care lucra: Îşi ţinea pe salariu permanent un personal format din regizori (Alexander Mackendrick, Robert Hamer, Charles Crichton, Basil Dearden), scenarişti (T. E. B. Clarke), tehnicieni –, colabora frecvent cu aceeaşi actori, favoriza câteva teme – sau, mai precis, favoriza filme cu un  caracter specific britanic şi care problematizează valorile britanice, dar care sunt în același timp făcute cu destul meșteșug de povestitor încât să fie pe înțelesul străinilor. Philip Kemp explică: „«Vom deveni internaționali», insista Balcon, «fiind naționali».În contrast cu «beteala» de la Hollywood, el etala «realismul» studioului Ealing – producții cu valoare documentară, în împrejurimi autentice. Documentarul, argumenta el, nu era atât o chestiune de subiecte de non-ficțiune, inspirate din fapte, cât e «o atitudine mentală despre realizarea filmelor».”1 Rămâne de dezbătut în ce măsură „realismul” filmelor Ealing putea fi diferit de imaginea Marii Britanii despre ea însăși; opinia generală e că filmele studioului sunt în general pudice și patriotice, că impulsul anarhic din ele e moderat, iar satira e blândă. Passport to Pimlico se încheie cu o reîntoarcere a „burgunzilor” liberi la patria-mamă, și chiar înainte de asta, după câteva zile de anarhie, orășenii îl chemaseră pe Duce să îi guverneze cum crede el că e bine. E comun pentru narațiunea filmelor Ealing ca lucrurile să revină la starea inițială, după ce factorul care amenință ordinea socială actuală a fost eliminat.

Și totuși, regizorii cu adevărat subversivi, ca Alexander Mackendrick sau Robert Hamer, au reușit să folosească formatul crafty al comediei Ealing pentru o reprezentare indelebil neagră a societății britanice. Kind Hearts and Coronets (r. Robert Hamer, 1949), un film cu un scenariu extrem de atent scris și ingenios, satirizează aristocrația conservatoare: Louis (Dennis Price) e un duce dezmoștenit de familia D'Ascoyne și obligat să își câștige traiul cu muncă nedemnă de el, pentru că mama lui, înainte să-l conceapă, și-a trădat neamul și s-a măritat din dragoste. Ca să recapete ce crede că i se cuvine, pune la cale uciderea, rând pe rând, a celor care ar primi titlul înaintea lui (toți, interpretați în diverse deghizări de Alec Guinness) și îi marchează cu un „X” pe arborele genealogic cu fiecare nouă reușită. E destul de ambițios, pentru un film de studio, să își invite spectatorii să empatizeze cu un criminal în serie: povestea ne e relatată, într-un flashback, de vocea lui din off, cu tot cu motivațiile care fac crimele lui tolerabile. Mai ales că familia e vinovată de excluderea lui și câțiva D'Ascoyne sunt atât de ridicoli, încât n-ar stârni mila nimănui, e ușor de admirat performanța lui de a câștiga încrederea fiecărui membru al familiei și de a face moartea fiecăruia să pară un accident. Cu alte cuvinte, criminalul în serie e eroul filmului și e pe punctul de a scăpa nepedepsit. Sigur, Kind Hearts and Coronets își poartă artificiul destul de la vedere ca familia D'Ascoyne să nu fie o replică identică a englezilor născuți bogați care oprimă clasa muncitoare, iar faptul că toți sunt jucați de Alec Guinness face morțile lor mai puțin, să zicem, definitive și șocante, doar că nici momentele care ne-ar putea face nobilimea mai simpatică nu sunt valorizate, iar protagonistul lui Dennis Price e la fel de elegant și distins ca oricare dintre ei (şi, în interacţiunea cu indivizi foarte diverşi, Price e la fel de capabil să-şi schimbe măştile ca Guinness). Când întâlneşte un moştenitor care îi e simpatic (un fotograf amator, tânăr și amiabil, neinteresat de politică şi afaceri, care îl face să se simtă bine primit), îi plantează un explozibil oricum – doar s-a pus între el și titlu – şi stă la masă cu soţia lui așteptând ca D'Ascoyne să se arunce în aer. Cât timp Louis vede norul de fum crescând, vocea lui din off  notează că e atât de bizar să-i discute viitorul câtă vreme știe dinaintea soției că nu va avea unul.

The Man in the White Suit (r. Alexander Mackendrick, 1951) atacă status quo-ul, de data asta, din  unghiul industriei textile, care nu poate funcţiona decât dacă scoate produse perisabile. Alec Guinness interpretează un cercetător amator (cu studii, dar fără statut), Sidney Stratton, care descoperă după îndelungi căutări fibra textilă indestructibilă – care nu poate fi pătată şi nici sfâşiată –, dar nu e lăsat să-şi facă publică invenţia nici de şefii fabricii de textile (care se tem de concurenţă neloială), nici de muncitori, care n-ar avea de lucru dacă hainele n-ar trebui schimbate sau spălate periodic, până când e constrâns să fugă ca un răufăcător ca să-şi apere rodul muncii. Spre deosebire de Hamer, pentru care naraţiunea e dusă în mare parte de cuvinte, Mackendrick are un simţ fin pentru procedee tipic cinematografice – satira dă naştere la acţiune. Sidney își croiește un costum alb strălucitor din fibra descoperită și, când se simte în pericol, o ia la goană pe străzi îmbrăcat cu el. Adversarii îl urmăresc, cu ochii pe albul costumului, până când, din neatenție, iau în vizor un brutar și îl aleargă fără ca bărbatul să-și dea seama ce a făcut. La fel, în Whiskey Galore! (1949) – un film despre locuitorii unei insule lângă care naufragiază un vas purtând o încărcătură de whiskey și riscurile pe care și le asumă să-și stingă setea – și în The Ladykillers (1955), despre o bandă de infractori care își țin întrunirile în casa unei bătrânici –, Mackendrick reușește să valorifice tot potențialul vizual al poveștilor: în primul film, de exemplu, are un montaj alert de planuri-secvență cu sticle de whiskey ascunse în cele mai nebănuite colțuri ale gospodăriilor; în cel din urmă, infractorii au fiecare o aură proprie (ajutată de machiaj, costum și manierisme), iar casa bătrânei e unghiulară ca un decor expresionist, cu justificarea „realistă” că a avut de suferit în urma războiului.

E greu de zis dacă filmele Ealing sunt actors' vehicles (croite special pentru un anumit actor), dar e clar că stabilirea unei anumite tradiții de construire a rolurilor și promovarea unor figuri cunoscute le-a alimentat creativitatea realizatorilor angajați de studio.În afară de filmele deja menționate, Alec Guinness apare în The Lavender Hill Mob (r. Charles Crichton, 1951) în rolul unui angajat al băncii tăcut și șters care, în secret, plănuiește un jaf în timpul unui transport cu lingouri – Guinness e un actor capabil de modestia și șiretenia necesară pentru rol. Are rolul principal și în The Captain's Paradise (r. Anthony Kimmins, 1953): un căpitan de vas care migrează în fiecare zi din Gibraltar în Maroc și are câte o femeie în fiecare port – în prima destinație, o soție la casa ei, harnică și umilă, cu care duce un trai liniștit și sănătos; pe celălalt mal, o parteneră plină de viață, frumoasă și pasională, cu care îi place să petreacă până târziu în noapte. Dispozitivul comic e ușor de intuit, deși a îmbătrânit la fel de bine ca oricare altă comedie Ealing și poate fi apropriat într-o lectură feministă: femeile se satură de rolurile pentru care le apreciază el și vor să-și dezvolte alte laturi ale personalității; când, din greșeală, îi dă femeii casnice un bikini, iar femeii mondene – un șorț, ambele, nebănuind greșeala, se bucură că le sprijină să fie mai mult decât sunt. Doar că, iarăși, comedia se pliază perfect pe tendințele Ealing – de exemplu, conviențuirea cu două femei foarte diferite îi dă lui Guinness ocazia să-și arate talentul de actor, trecând de la placiditate (cu femeia casnică) la elan (cu fata petrecăreață) și înapoi.

Eficiența studiourilor Ealing ca laborator creativ e demonstrată de faptul că unii dintre realizatori au migrat şi au făcut filme notabile şi în afara incintei Ealing. Se pare că unii au fost mai longevivi decât studioul, care a fost vândut BBC-ului în 1955. Mackendrick și-a continuat cariera și s-a remarcat în 1957 cu Sweet Smell of Success, un film american filmat în New York și distribuit de United Artists. (Dar merită menționat că, în cartea sa excepțională, On Film-making, Mackendrick mărturisește că a preferat să predea după disoluția studiourilor Ealing pentru că i se părea un efort inutil să facă filme pe cont propriu, fără să aibă susținere pentru producerea lor.) În 1988, Charles Crichton a făcut A Fish Called Wanda pentru MGM. Dacă numărăm artiștii de toate felurile formați la Ealing care au lucrat apoi altundeva, în Regatul Unit sau în SUA, sunt mult mai mulți.

Brand-ul Ealing e asociat cu comediile, pentru că ele sunt, în ansamblu, mai reușite și au circulat mai mult. Dar se puteau face aici – și s-au făcut – toate genurile de film. Dacă luăm doar cariera lui Alberto Cavalcanti – documentarist brazilian emigrat în Franța și venit apoi aici –, avem un musical (Champagne Charlie, 1944), un horror (Dead of Night, 1945, cu alte segmente făcute de Crichton, Dearden și – cel mai notabil – de Robert Hamer), o adaptare literară (în 1947, după Nicholas Nickleby de Charles Dickens), un noir (făcut în 1947, care circulă cu titlurile I Became a Criminal și They Made Me a Fugitive), și lista poate să continue. Calitățile care se reflectă din aceste filme sunt aproximativ aceleași: studiourile Ealing au reușit să facă lucruri remarcabile cu resursele (materiale și creative) pe care le aveau.


1 International Dictionary of Film and Filmmakers, vol. 4, Writers and Production Artists, p. 53, St. James Press, MI, Statele Unite, 2000

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Apariția caselor de producție sovietice și stabilizarea economiei în industria cinematografică, 1918–1930 -

Apariția caselor de producție sovietice și stabilizarea economiei în industria cinematografică, 1918–1930

Începuturile industriei cinematografice în URSS se pot explica prin manevre economice și politice complexe, care au condus la stablizarea ei economică. S-a născut într-o perioadă de euforie revoluționară, în care sistemul (cinematografic, dar și forma de guvernare) a favorizat dezvoltarea mișcării pe care acum o cunoaștem ca fiind Școala sovietică de montaj.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro