Robert McKee: Story

Ioan-Pavel Azap

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Eveniment editorial: Convorbiri cu Mircea Daneliuc

Cartea de dialoguri cu Mircea Daneliuc a lui Alexandru Petria trasează portretul uman şi artistic al unui regizor autentic, cu o operă ce nu poate fi ignorată în nicio istorie a filmului românesc. Și nici Alexandru Petria, grație acestei cărți-document, nu poate fi ignorat ca istoric de film.

Cartea lui Alexandru Petria, Convorbiri cu Mircea Daneliuc (Ed. Adenium, Iaşi, 2013) este un „portret din fărâme” al unuia dintre cei mai importanţi regizori români de film, afirmat în deceniul opt al secolului trecut (filmul de debut: Cursa, 1975), recunoscut şi acceptat şi de (parte dintre) reprezentanţii Nou Val românesc. Am spus „portret din fărâme” nu pentru a minimaliza importanţa volumului, nici doar de dragul trimiterii la Eugen Ionescu ci pentru simplul motiv că cele patru secțiuni-convorbiri care alcătuiesc volumul sunt precum piesele unui puzzle: fiecare reprezintă o imagine în sine, dar relevant cu adevărat este ansamblul rezultat din îmbinarea părţilor. Ideea cărţii a pornit, mărturiseşte Alexandru Petria, de la un interviu publicat în revista „Tribuna” (nr. 256, 1–15 mai 2013): „A fost un moment fast realizarea unui interviu pentru revista clujeană Tribuna cu Mircea Daneliuc, prilej pentru a ne cunoaște și a vedea că rezonăm pe aceeași lungime de undă, ceea ce a dus, în final, la realizarea cărții de față” (p. 5). Plecând de aici, a urmat un intens schimb epistolar, prin e-mail, care a durat câteva luni (aprilie-septembrie 2013), apoi volumul a fost numai bun pentru tipar... Deşi pare simplă, este o întreprindere temerară, care presupune, dincolo de cunoaşterea domeniului şi a operei „protagonistului”, implicare din partea intervievatorului, pe de o parte, şi, pe de altă parte, empatie şi disponibilitate din partea intervievatului.

Pe lângă faptele şi „întâmplările” relativ cunoscute – cum ar fi caracterul rebel, atitudinea de „tânăr furios” aflat în permanentă luptă cu sistemul (oricare ar fi acesta, aşa cum s-a putut constata după 19891) a lui Mircea Daneliuc; parcursul sinuos al carierei acestuia, cu perioade de adevărată sărăcie, cauzată de imposibilitatea de a face film, dar şi cu momente „miraculoase”, inexplicabile în contextul epocii, cum ar fi aprobarea pentru realizare a unui film precum Croaziera (1981), incredibil document demascator al rutinei birocratice (în speţă a celei comuniste, dar având un caracter general valabil) şi dictaturii; depunerea, în 1983, a carnetului de membru al Partidului Comunist Român ca semn de protest pentru blocarea filmului Glissando (adaptare, pe un scenariu propriu, după nuvela Omul din vis a lui Cezar Petrescu) căruia i s-a „dat drumul” pe ecrane în forma dorită, sau cel puțin recunoscută, asumată de către autor în 1985) ş.a. – dialogul Petria-Daneliuc dezvăluie şi „faţete” mai puţin ştiute ale regizorului. Este vorba despre o sensibilitate şi o delicateţe mai greu de bănuit la „durul” regizor român. Apoi nu este de ignorat umorul lui Mircea Daneliuc (umor care transpare prea puţin în/din filmele sale2) şi care, firesc, ni-l apropie pe cineast ba chiar poate nuanţa înţelegerea, cel puţin a unei părţi a filmografiei sale.3

În demersul întreprins de Alexandru Petria nu este ignorat – nici nu se putea altfel – nici scriitorul Mircea Daneliuc, unul dintre cei mai importanţi prozatori afirmaţi, la o vârstă nu tocmai tânără, după 1989. Dacă cea de a doua parte a creaţiei sale cinematografice, filmele realizate după 1989, este discutabilă (de altfel, cu excepţia lui Nicolae Mărgineanu, a lui Ioan Cărmăzan – cel din Casa din vis (1992) – şi a lui Radu Gabrea, dar acesta este un caz particular, el având o carieră solidă în Occident, niciun regizor român care a făcut film înainte de 1989 şi a continuat să turneze şi după această „cumpănă” nu s-a ridicat la înălţimea aşteptărilor), opera de scriitor a lui Mircea Daneliuc, în ciuda temperamentului să-i spunem dificil al autorului care nu prea i-a adus simpatii4, deşi a fost discutată şi întoarsă pe toate feţele nu a putut fi ignorată sau anulată, ci doar, cel mult, contestată, dar fără argumente solide.5

Dacă i se poate reproşa ceva cărţii? Cărţii, nu (evident, poate fi continuată şi dezvoltată la o posibilă şi de dorit viitoare ediţie); autorului ei, Alexandru Petria, da. Anume: o uşoară atitudine enconmiastică (atenuată, e drept, de pasiunea pentru opera lui Mircea Daneliuc şi de o evidentă cunoaştere a fenomenului cinematografic în general): nu poţi pune pe acelaşi plan, la acelaşi nivel valoric Cursa (1975), Proba de microfon (1980), Vânătoarea de vulpi (1980), Croaziera (1981) sau Iacob (1988) cu, să zicem, Ambasadori, căutăm patrie (2003), Sistemul nervos (2005), Legiunea străină (2008) sau Marilena (2009). Dincolo de discernământul critic, cred că ar fi fost mai incitant un dialog puţin mai provocator în raport cu această „dihotomie” (înainte – după 1989; repet: departe de a fi singulară în cinematografia română) a operei lui Mircea Daneliuc. Dar, uneori, exerciţiile de admiraţie pot juca feste autorilor lor. Dincolo de această observaţie, volumul Convorbiri cu Mircea Daneliuc este mai mult decât binevenit, este o reuşită, o carte care trasează portretul uman şi artistic al unui regizor autentic, cu o operă ce nu poate fi ignorată în nicio istorie a filmului românesc. Și nici Alexandru Petria, grație acestei cărți-document, nu poate fi ignorat ca istoric de film.


1 „N-am reușit să mă fac simpatic pe lângă stătuc, nici în lumea cealaltă, nici în asta de-acum. Sunt avortonul lui, iar el, statul, tot ce antipatizez cu mai multă sinceritate” (p. 11).

2 Aş zice că dimpotrivă, deşi un film precum Sistemul nervos (2005), de exemplu, nu este lipsit de umor, dar un umor ce degajă mai degrabă o „tristă veselie” decât un râs sănătos; precedentul Tusea şi junghiul (1992), comedie declarată, adaptare liberă după basmul Fata babei şi fata moşneagului al lui Ion Creangă, deşi „geme” de gaguri şi idei umoristice, demonstrează mai degrabă inapetenţa pentru comedia cinematografică a lui Mircea Daneliuc. Bănuiesc, sunt aproape convins că scenariul, care îi aparţine tot lui Daneliuc, este mai reuşit, din această perspectivă, decât filmul.

3 „Culmea ar fi să mă trezesc și muritor, după toate necazurile…” (p. 12); „Doamna Ciupercovici [profesoară din clasele elementare – n.n. I.-P. A.] ne bătea cu lina la palmă dacă ne hlizeam în bancă sau stricam aerul. […] Îi păstrez o amintire duioasă, era bună la suflet, fiul ei petrecea în aceeași clasă și-l caftea mai rău ca pe toți.” (p. 77); „[…] A fost un profesor de matematici excepțional. Degeaba se chinuia să-mi explice, l-am biruit: n-am înțeles nimic.” (p. 81) ș.a.m.d.

4 Dar să nu uităm că printre prietenii săi adevăraţi s-a numărat Alexandru Tatos, regizor de excepţie şi caracter exemplar, în al cărui film Casa dintre câmpuri (1980) deţine chiar un rol principal.

5 În completarea celor spuse despre scriitorul Mircea Daneliuc, trebuie să recunoaştem că şi regizorul Mircea Daneliuc pare a reveni la vechile „aptitudini” odată cu ultimul său film, Cele ce plutesc (2009), operă coerentă, având o poveste închegată, cu personaje vii, credibile, cu un conflict bine conturat şi bine dirijat dramaturgic, exploatat regizoral cu o vigoare ce aminteşte de vremurile bune ale cineastului. Personajele sunt vii, au carne, trăiesc, se comportă, vorbesc firesc, conving şi emoţionează. Pentru că Mircea Daneliuc, în toate filmele sale reuşite, asemeni lui Caragiale, de la al cărui „simț enorm şi văz monstruos” se poate revendica îndreptăţit, îşi iubeşte personajele, oricât de „monstruoase” (cu sau fără ghilimele) ar fi acestea. După Cele ce plutesc, eu unul cel puţin, contrazicându-mi bucuros un mai vechi scepticism, sunt convins că regizorul Mircea Daneliuc nu şi-a spus încă ultimul cuvânt în cinematografia română.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro