Robert McKee: Story

Andra Petrescu

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Animația americană de propagandă, al doilea Război Mondial și lecțiile despre inamici

Când a venit al doilea Război Mondial, oamenii trebuiau educați și obișnuiți cu noile probleme. Mai toate țările au folosit și animația pentru asta, conștiente fiind că nu doar copiii le urmăresc.

Statele Unite ale Americii reprezintăun exemplu evident, dat fiind că studiourile de animație creaseră personaje deja faimoase și îndrăgite, așadar soluția de a apela la ele pentru educație era la îndemână. Walt Disney spunea că, în urma unui studiu, 29% dintre spectatori ar fi recunoscut că și-au plătit taxele după ce au urmărit un astfel de episod animat educativ. Dar sigur că informația nu era doar despre datoriile financiare față de țară, era nevoie de tineri care să se înroleze și de simpatie față de implicarea în război, și eroii de desene animate puteau să medieze între autoritate și populație.

Education for Death: the Making of a Nazi (1943) e o animație de propagandă, produsă de Studiourile Disney, care dezvăluie „adevărul” despre îndoctrinarea nazistă după o structură de reportaj de război, începând cu nașterea și sfârșind cu moartea pe câmpul de luptă. În cele 10 minute cât durează, preia iconografia Disney, cu forme rotunde și feerice, cu iepurași, cavaleri și prințese, cu urât-rău și frumos-bun, și o folosește ca să justifice răul care vine dinspre Germania. Nașterea micului Hans și eliberarea certificatului său sunt prezentate în contraplonjeu, ca o secvență cu ursitoare rele. Părinții, micuți și umili, dau explicații în fața unui funcționar gigant și autoritar, cocoțat pe un fel de scaun judecătoresc, în întuneric – atmosfera de frică este indusă de la început. Education for Death conține și un film în film, de la care americanii aflau că germanii își creșteau copiii cu un basm calchiat pe Frumoasa din pădurea adormită, varianta revizuită, în care vrăjitoarea e Democrația, prințul e Hitler și prințesa – Germania, o fătucă greoaie la minte și la trup, pe care Hitler o ține după el. E evident decalajul de la prințesa Disney, slăbuță, grațioasă, cu un glas de privighetoare, la varianta ei critică şi desprinsă de standardele tradiționale de frumusețe feminină. Odată încheiat „basmul revizuit” și enumerate tehnicile de îndoctrinare, concluzia animației venea la final, cu un cadru cu soldați germani marșând mecanic spre moarte.

Education for Death nu discriminează împotriva populației germane, în cazul acesta, dar urmărește diseminarea ideii că îndoctrinarea la care sunt supuși, chiar din copilărie, îi dezumanizează. Dar Studiourile Disney au făcut o serie de filme care folosesc stereotipuri etnice sau de gen pentru a descuraja posibila empatie cu inamicul şi pentru a justifica sprijinul financiar pentru război. Unul dintre ele, Donald Duck Against the Japanesse (1944), îl catapultează pe micuțul soldat înfricoșat deasupra teritoriului inamic, cu misiunea de a elimina pericolul. Rățoiul se prinde într-un lanț de încurcături burlești, care se finalizează cu eliminarea prin inundație a unei baze militare. Biletul pe care-l trimite înapoi, către ai lui, anunță „contacted enemy, washed out”.  Cu un an înainte ca Donald să distrugă o bază militară, copii erau învățați că e datoria lor să lupte cu dușmanul printr-o analogie cu vaccinarea. Defense Against Invasion (1943) e varianta pentru societatea americană de educație pro-război. Dacă povestea din Education for Death prezenta încurajarea la violență ca fiind ceva nociv pentru copiii germani,de această dată, devine o datorie onorabilă pentru cei americani. Spectatorii învățau că eliminarea adversarului era justificată, chiar o dovadă de spirit civic, pentru că dreptatea era de partea lor.

Cu mai multă ironie, în spiritul desenatorilor de la Warner Bros., Looney Tunes îl trimite pe Bugs Bunny să omoare japonezi în Bugs Bunny Nips the Nips (1944), dar până la urmă i se aprind călcâiele după o iepurică și dispare în răsărit. În altele, mai evident implicate, se ridiculizează dictatorii – The Ducktators (1942) – și populațiile care-i ascultă: germanii sunt niște gâsculițe credule, japonezii sunt niște nebuni și italienii deplâng zilele bune de pace, acum fiind captivi ai regimului. Popeye, mutat la Famous Studios de la Fleischer, a contribuit şi el la încurajarea spiritului activist al americanilor. Seria cu Popeye în război era reprezentativă pentru marina americană și luptei pe mare, iar episoadele cuprind mai toate variantele prin care acesta ar putea să-i nimicească pe japonezi, cu pumnul sau prin scufundarea vaselor.

Și pentru că soldații de pe front aveau nevoie de educație, s-a făcut o serie dedicată lor: Private SNAFU, coordonată chiar de Frank Capra. Animația a rulat în secret doar în cazărmile armatei, permițându-și astfel aluzii mai mult directe decât voalate la sexualitate.Cu umor, li se arătau situații de tipul „ce s-ar întâmpla dacă” și continuarea era întotdeauna o fantezie care, probabil, îngreuna antrenamentele sau viața militară. Spre exemplu, SNAFU și-ar fi dorit ca disciplina să fie mai relaxată, dar când animația îi oferă perspectiva, înțelege că asta l-ar lăsa neacoperit în eventualitatea unui atac inamic. Cu o altă ocazie, e frustrat că nu poate participa la distracțiile de acasă (imaginate tot de el), așadar i se arată că și cei care au rămas în urmă își fac partea lor de datorie în fabricile de armament și în agricultură. Într-un alt episod, Booby Traps, îi este fatal faptul că se lasă sedus de femei. Sexualitatea revine ca pericol și într-o schiță despre spioni. Seria Private SNAFU e deranjantă prin confirmarea unor prejudecăți nocive pentru femei, cu precădere a ideii că ele sunt viclene și de neîncredere, însă atenționarea împotriva pericolului era considerată necesară pentru a întâmpina posibilele distrageri ale soldaților, cu atât mai mult cu cât erau pe teritorii străine, departe de familie. În același timp, acasă presa și filmele de propagandă aveau alte mesaje pentru femei, care erau încurajate să fie mai active, să se angajeze și să își asume independența – Since You Went Away (1944) e unul dintre filmele de propagandă care exemplifică mesajele astea –, pentru că mulți dintre bărbați erau plecați și era nevoie de forță de muncă.

Superman și japonezii

Dacă multe dintre animațiile de propagandă produse de WB, Disney sau Famous Studios prezentau războiul ca pe-o cioacă (una în favoarea americanilor, dar tot o cioacă), Superman, care venea din altă tradiție a animației, nu putea altfel decât să-și ia rolul în serios. În benzile desenate, el nu participă în niciun fel la al doilea Război Mondial, dar în animațiile produse de Famous Studios, supereroul american salvează orașul de japonezi. Aici se petrece o mutare interesantă în contextul animațiilor americane de propagandă, care privește personajele de origine japoneză. Indiferent că vorbim despre animalele personificate sau de reprezentări care se apropie de corpul uman, japonezii sunt întotdeauna niște caricaturi idioate puse pe atac: apar de nicăieri, deci sunt un pericol exterior, și sunt porniți să facă rău, iar Popeye, Bugs Bunny sau Donald îi caftesc. Și în Superman, japonezii sunt răi (o răpesc pe Lois și planifică planuri de sabotare a americanilor), motivația lor rămâne tot în zona „sunt japonezi”, dar acum nu mai sunt creaturi asiatice tâmpițele, ci de-a dreptul meschini. Și printre altele, sunt infiltrați ca (posibili) spioni printre cetățenii americani, ceea ce devine problematic pentru toți ceilalți etnici japonezi din SUA, în anii ’40. Episodul Japoteurs (1942) începe cu anunțul că a fost lansat în SUA cel mai mare avion de bombardament din lume, anunț urmat de o secvență cu un bărbat, pe care-l vedem din spate, stând la biroul lui și privind la fotografia cu Statuia Libertății înrămată. Așa cum e redat, pare să fie un moment de mândrie națională, pânăcând vedem că apasă un buton, iar fotografia se schimbă cu una a steagului japonez: bărbatul era, de fapt, un spion a cărui misiune era deturnarea avionului militar. Japonezii sunt individualizați aici, dar ca simbol al trădătorului. De fapt, în animațiile americane, dezumanizarea inamicului se susține, în multe locuri, pe stereotipii etnice, deși ar fi fost de așteptat ca SUA să sprijine diversitatea, dat fiind că nu este un stat național, și cu siguranță o parte dintre cetățenii lor erau italieni, japonezi și germani.

Reprezentarea violenței în animațiile de război

Animațiile nu erau doar pentru copii, ci și pentru adulți, dintre cei de acasă sau de pe front. Funcția lor, la un prim nivel, era educativă: oamenii trebuie să-și plătească taxele ca să învingă inamicul, să recicleze uleiul folosit prin fabricile de muniție sau să cumpere obligațiuni pentru război. Și toate astea erau formulate în strânsă legătură cu necesitățile războiului, ca o datorie a cetățenilor. Nu propuneau o dezbatere, nici nu chestionau conflictul: animația era folosită pentru abstractizarea violenței, golirea ei de efectele tragice ale războiului. Bugs Bunny putea să-i caftească într-o veselie pe japonezi, femeile și străinii puteau fi demonizați, publicul putea să se amuze – aceste agresiuni nu erau reale. Soldatul naiv Donald Duck, care s-a înrolat mai mult pentru faimă și distracție, avea datoria să-i obișnuiască pe americani cu disciplina dură și cu datoria lor civică de a omorî dușmani.

Abstractizarea violenței prin desenul animat nu era ceva nou, Looney Tunes lucrează în granițele slapstickului dinaintea războiului. Dar genul poate fi receptat diferit la un nivel strict ficțional: nimic din relația Wile E. Coyote și Road Runner, spre exemplu, nu echivalează cu ceva din contextul social direct. În varianta animației de propagandă, violența e pervers justificată de narațiune, când îl ia complice pe spectator în misiunea (prezentată ca) onorabilă de a nimici inamicul. În plus, comprehensiunea violenței este influențată și de contextul istoric și politic pe care îl reprezintă – realitatea nu e tocmai evitată.

În al doilea război mondial, animația de propagandă se producea și în celelalte țări – Germania, Uniunea Sovietică, Japonia, Canada ș.a. – și tradiția a continuat și ulterior, în timpul Războiului Rece, cu mesajele anti-comuniste vs. cele anti-capitaliste. Un scurtmetraj interesant, apropo de reprezentarea violenței, este Keep Your Mouth Shut, al lui Norman McLaren, din 1944. Scopul era să descurajeze canadienii rămași acasă să mai răspândească informațiile primite de la rudele sau prietenii de pe front, pentru că ar fi putut fi interceptate de spioni naziști. Aici, McLaren a montat cadre cu un craniu animat, succedate de filmări de pe front, sugerând cauzalitatea dintre bârfă și atacurile inamice. Craniul poate fi asociat cu fantezia, pentru că este animat, iar monologul e sarcastic, absurd, însă vaporul scufundându-se sau imaginea soldaților de pe front sunt trimiteri imediate la pericolul în care aceștia se aflau. Așadar, în Keep Your Mouth Shut, violența implicită a războiului e recunoscută, pericolul, chiar dacă departe, nu e deghizat. În animația americană, violența e ascunsă prin slapstick, încercarea fiind de a o legitima.

Cândva la începutul războiului, în 1939, MGM a lansat un scurtmetraj de animație, Peace on Earth, o distopie în care ultimele supraviețuitoare pe pământ sunt câteva animale pașnice (veverițe, iepurași, bufnițe ș.a.). În ajunul Crăciuniului, bunicul-veveriță le povestește nepoților că demult, când era mic, existau și oamenii, niște monștri cu arme, care s-au omorât unii pe alții. N-aș insista că este înduioșătoare, dar contrastul dintre liniștea animalelor și flashback-ul bunicului cu povestea apocaliptică – cu imaginea întunecată din mlaștini, siluetele oamenilor sunt redate aproape de realitatea corpului uman, și cu moartea definitivă survenită ca efect al violenței – face una dintre cele mai înfiorătoare reprezentări animate ale războiului, produse în SUA.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Autor de desene animate în tricou cu dungi - Zdeněk Miler 1.

Autor de desene animate în tricou cu dungi – Zdeněk Miler 1.

Oricât de nemulţumit ar fi fost Zdeněk Miler de cum arăta Cârtiţa, totuşi acesta a devenit emblema lui. El avea o înţelegere profundă în ceea ce priveşte curiozitatea copiilor, lucrurile care captează atenţia prichindeilor, iar desenele sale animate scurte erau menite în primul rând pentru distracţia şi educarea celor mici. Maestrul ceh al desenelor animate europene a decedat la vârsta de 90 de ani, la data de 30 noiembrie 2011.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro