Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Nu doar se mișcă, se și aude
Despre relația dintre animație și sunet

Studiul relației dintre animație și sunet este productiv din două puncte de vedere și în același timp îi pune pe exploratori în fața unei provocări serioase: pe de o parte nici animația, nici sunetul filmelor nu au primit până acum acea atenția teoretică, acel studiu, acea cercetare științifică pe care ar fi meritat-o, și pe care stratul vizual al filmului și variantele cu personaje vii ale filmului (filme artistice și documentare) le-au primit deja.

Bineînțeles că acest lucru nu înseamnă că aceste două fenomene, în sine foarte interesante, nu au literatură de specialitate, doar că este mai redusă cantitativ, mai limitată în ceea ce privește abordările, decât domeniile sus-menționate, care sunt mai bine explorate. Întârzierea cercetărilor se poate explica și prin faptul că ambele fenomene se confruntă cu un așa-numit „dezavantaj de poziție”: sunetul filmului a devenit o componentă secundară a textului dintr-un film din cauză că a fost comparată cu imaginea filmului, iar filmul animat a devenit „frățiorul intelectual” în umbra unor forme de film „tradiționale”. În acest studiu nu încerc să urmăresc drumul acestui frățior în căutarea norocului pe calea sunetului – schițez puncte de vedere pentru a putea vedea mai bine atât posibilitățile excepționale ale sunetului cât și pe cele ale animației în prisma combinației celor doi.

Bazele tipologiei sunetului de film și ale filmului animat

Pentru acest lucru este bine să clarificăm niște aspecte fundamentale, mai exact în ce fel de părți putem desface sunetul și în ce subcategorii se poate diviza mai departe această supra-categorie destul de cuprinzătoare al filmului animat. Fiecare este un mediu eterogen în sine.

În cazul sunetului avem cea mai simplă situație: conform cu categoriile convenționale facem deosebire între producerea de text umană (nu doar vorbirea, ci și manifestările nearticulate), zgomote și muzică ca cele trei componente acustice ale unui text de film dat. Iar modul în care acestea sunt proporționate, sau în ce mod sunt prelucrate, fac parte din lumea fictivă al unui film (sunt diegetice) sau sunt mai degrabă adaos artistic al creatorului (adică sunt elemente non-diegetice), diferă de la film la film. În orice caz, ansamblul celor trei elemente poate să adauge foarte mult la semnificația filmului, armonizând cu informația dată de imagine, adâncind aceste informații, gândindu-le mai departe sau polemizând cu ele.

Nick Park: Creaturi vorbărețe

Filmul animat este o lume atât de bogată și complexă încât nu prea este posibilă o sistematizare a ei, fără să fie lăsat ceva pe dinafară. Deoarece foarte puține lucruri pot rămâne pe dinafară dintre posibilele materiale și instrumente ale filmului animat: pentru că esența (tehnică) filmului animat este înregistrarea în faze a schimbărilor minore ale unor componente statice, ceea ce creează iluzia mișcării. Astfel pot producătorii să animeze atât desene bidimensionale, cât și obiecte în spațiu, ba mai mult, inclusiv personajele umane pot fi transformate în figuri de animație. Deci pe de o parte ni se dă materialul de modelat; pe de altă parte trebuie să luăm în calcul modul în care acest material va fi folosit: pentru a reda, oglindi și a prezenta lumea pe care o cunoaștem și noi – sau să se îndepărteze cât mai mult de ea, să creeze un univers de sine stătător din instrumente, adică să abstractizeze. În primul caz personajele din filmul animat nu seamănă cu lumea empirică cunoscută de noi doar prin aspectul lor fizic, ci particularitățile funcționării lumii lor se aseamănă foarte mult cu cele ale lumii noastre. În cel de-al doilea caz nu doar că arată altfel, simplificate, caricaturistice – dacă au caracter antropomorf –, ci au și niște caracteristici (transformare, putere extraordinară, etc.) care în filmele cu personaje vii apar doar eventual în cele fantastice. Bineînțeles aceste două aspecte sunt cele două extreme, sau cei doi poli difuzi al unei scale: din fericire există multe tranziții. Bogăția animației se trage și de aici.

Să vedem ce se poate întâmpla dacă nivelele sunetului se alăturează acestor forme de bază ale animației! Din cauză că cel care alege din tezaurul filmelor animate are la dispoziție o culegere extraordinară, eu îmi voi susține afirmațiile doar cu ajutorul a câtorva filme mai semnificative.

Verbalitatea și filmul de animație

În timp ce în cazul filmelor artistice cu personaje vii (filme naturale) este de la sine înțeles că se folosește și vorbirea umană într-o oarecare măsură (depinde de regizor și/sau de gen: de exemplu un film porno nu prea se preocupă cu verbalitatea, într-un film polițist în schimb aceasta are un rol extraordinar de important), în cazul filmului de animație ar fi mult mai nimerită dacă utilizarea verbalității ar fi considerată facultativă. Dacă un film natural lasă cuvintele la o parte, atrage atenția, dacă acestea lipsesc dint-un film de animație, acest lucru ar părea mai normal. Explicația acestui fenomen poate fi găsită în tendința animației de redare sau de abstractizare: cu cât mai figurativ și mai ales cu cât mai antropomorf este personajul, cu atât mai mari șanse ca el să fie caracterizat de verbalitate. Cu cât ne apropiem de polul opus, posibilitatea manifestării verbale poate crea nemulțumiri serioase. De asemenea există posibilități nemaipomenite în introducerea textului care nu are legătură cu personajul, ci cu un narator.

Unul dintre scurtmetrajele importante cu personaje din plastilină ale lui Nick Park, Creature Comforts (Creaturi vorbărețe) conține interviuri cu locuitorii unei grădini zoologice. Urși polari, țestoase, lei, gorile, urși coala se confesează despre situația lor în grădina zoologică, despre cum reușesc să facă față despărțirii de casă. Punctul forte al filmului lui Parks este că personajelor stilizate drăguțe le adaugă un text ce creează iluzii: interviurile sunt caracterizate de spontaneitatea vorbirii naturale, în unele cazuri se aude și un accent (!) puternic, și toți cei care vorbesc au o voce diferită, cu o tonalitate diferită. Deci filmul lui Parks leagă verbalitatea ce imită producțiile de text reale de lumea imaginii, ce nu îndrăznește să dea iluzii, astfel reușind să creeze tensiune jucăușă. Dacă o comparăm cu alte animații ce au personaje din regnul animal, apare și mai vizibilă excentricitatea peliculei lui Parks. Personajul principal din pelicula Krteček(Cârtița), care este de asemenea stilizată, și prietenii lui comunică mai degrabă prin intermediul exclamărilor, cu o producție verbală acustică nefragmentată, și acest spațiu nederanjat de cuvinte este mediul lor natural, fapt ce caracterizează și lumea omului, unde verbalitatea este abstractizată, fluidă și are doar valoare de semn. În alte cazuri – să ne gândim doar la Ursul Yogi sau la The Good, The Bad and Huckleberry Hound – producția verbală a personajelor animale nu acceptă spontaneitatea și caracterul direct al vorbirii naturale, ci rămâne vorbirea preluată parcă dintr-un scenariu (mai ales, dacă e formulată în rime). Deci Creaturi vorbărețe duce până într-un anumit punct acea concepție frecventă a filmelor de animație cum că animalele vorbesc.

Nick Park: Creaturi vorbărețe

În pelicula Vincent al lui Tim Burton putem observa exact tendințele opuse: nivelul verbal nu aparține unui personaj și nici un pic nu se străduiește să creeze iluzia vorbirii naturale. Dicția emoționantă sub formă de poezie a legendarei animații cu păpuși este spusă de un narator: vocea lui Vincent Price însuși spune povestea unui băiețel care este măcinat între lumea reală și lumea imaginației proprii. Vocea fermecătoare a lui Price – cu modul de expunere aristocratică și cu sensibilitatea lui – nu este o povară pe fantastica lume vizuală expresionistă ci este o parte integrantă a filmului fără de care Vincent ar fi de neimaginat. Vizualitatea abstractă și textul poetic ce o acompaniază creează împreună sugestivitatea și farmecul dramei pline de durere și dorință a lui Tim Burton.

Zgomot și murmur în filmele de animație

Acest subiect ascunde atâtea posibilități, încât ar putea fi tratat de o mulțime de studii, fără să fie epuizat: efectele de sunet – adică zgomotele și murmurele – se potrivesc cu filmele de animație mai bine decât cu orice alt gen de film. Poate putem să ne aventurăm să spunem că ceea ce reprezintă verbalitatea în filmele cu personaje reale, este același lucru cu scala zgomotelor și murmurelor în filmele de animație. Probabil că acestea sunt cele mai obișnuite nivele ale benzii de sunet în ambele tipuri de filme și am percepe ca o lipsă dacă nu ar exista. În filmul de animație creșterea valorii efectelor de sunet este dată de faptul că personajele sunt incompatibile cu cuvintele. Acest lucru este în mod special valabil în cazul peliculelor care au personaje altele decât cele desenate, adică din alte materiale: păpuși, figuri de plastilină,  de nisip sau decupate din hârtie. Acest lucru depinde de fapt de creativitatea producătorilor: ce se poate înzestra cu calitatea mișcării și cât de mult se pot utiliza sunetele scoase de acele obiecte. Aș vrea să menționez doar doi producători al căror simț și dragoste pentru obiecte aproape că este ca un nume de marcă: Walerian Borowczyk și Jan Svankmajer.

Tim Burton: Vincent

Borowczyk a devenit maestrul cu fantezia bizară a animațiilor de obiecte cu filme precum Dom (Casă) în colaborare cu Jan Lenica și Renaissance (Renașterea). În lanțul asociativ al primei pelicule suntem introduși într-o casă – sau poate mintea unei femei? – văzută din plan, unde diferite obiecte ajung să interacționeze; în scena faimoasă a filmului o perucă prinde viață, se duce de ici acolo, bea lapte și apoi înghite în bucăți și sticla cu lapte. Banda de sunet al filmului este tot timpul abstractă: se construiește din zgomote, murmure, bâzâituri bizare, când creând o atmosferă de science fiction, când redând în mod misterios murmurul subconștientului. În secvența menționată cu „mâncatul sticlei” parcă se aude sticla sfărmându-se – de parcă ar fi un biscuite, așa este mâncată de perucă. Procesul de restaurare a obiectelor părăginite din Renaissance este compus de Borowczyk de fapt pe efecte de sunet, nici muzica, nici verbalitatea nu au cuvânt la el. În mod interesant, Borowczyk a reușit cu succes să transpună această sensibilitate și în filmele sale artistice, preponderent cu caracter erotic, cu personaje vii (Goto, l'île d'amour, Povești imorale; Animalul) a căror caracteristică este minimalizarea verbalității în favoarea efectelor de sunet produse de obiecte.

Svankmajer își fructifică pasiunea pentru obiecte până în ziua de azi în opere la fel de bizare și ireale și exploatează cu o fantezie de neegalat efectele de sunet ce pot fi redate de obiecte. Peliculele Moznosti dialogu (Dimensiunile dialogului), Muzné hry, Jídlo, Konec stalinismu v Čechách sunt doar câteva dintre scurtmetrajele sale geniale: chiar dacă apare verbalitatea în filmele sale este minimală și apare ca efect de înstrăinare (cum este de exemplu close-up-ul pe gură din Alice care întrerupe continuitatea animației de groază). În operele lui Svankmajer aproape că se pot atinge și sunetele emise de obiecte, atât sunt de concrete în timp ce își păstrează caracterul abstract până la sfârșit.

Nick Park: Creaturi vorbărețe

Bineînțeles Borowczyk și Svankmajer sunt reprezentanți ai mediului filmului artistic – dar să nu credem că preferința pentru zgomote este un fenomen ce se opune modului de prezentare popular. Ba mai mult, acest lucru poate fi considerat ca probă pentru ideea că desenele animate sunt de fapt moștenitorii de drept al eroului martir al filmelor mute: al burlescului. Nu se poate pune la îndoială popularitatea celor mai bune episoade din Tom și Jerry sau Pantera roz; de asemenea, nu se poate pune la îndoială nici faptul că filmul animat a elaborat posibilitatea continuării burlescului tocmai bazându-se pe oportunitățile comice ale partiturii de zgomote și pe personajele de nedistrus ale acestor și a altor seriale asemănătoare.

Muzica și filmul animat

Filmul animat Strory of a Certain Street Corner, din 1962, regizat de Osamu Tezuka are o secvență de imagini foarte emoționantă: afișele de pe pereții caselor – mai exact personajele de pe afișe – cu ocazia sosirii unui musafir neașteptat, un șoricel, dau un fel de concert. Ei prezintă muzică instrumentală (cu precădere muzică de percuție) și din fericire nu se manifestă în spiritul musical-urilor animate gen Disney. Aceste afișe celebrează viața prin intermediul muzicii preț de câteva minute.

Așa cum ne arată acest exemplu, la fel ca și zgomotele, muzica poate reprezenta nivelul supravalorificat a benzii de sunet în filmul animat și la fel ca în cazul efectelor de sunet, posibilitățile sunt și aici nelimitate. Scala probabil că se întinde de la așa – numitul fenomen de „Mickey Mousing” până la opera abstractă a lui Norman McLaren. Primul se referă la acel fenomen când muzica – și/sau efectele de sunet – parcă se modelează după mișcarea personajelor, această mișcare fiind conturată, repetată cumva de muzică – adesea cu scop comic. (Denumirea provine de la acele desene animate care prezentau figurile carismatice – printre care pe Mickey Mouse – în care muzica avea un astfel de rol ilustrativ). Experimentele lui McLaren creează o înlănțuire unică dintre imagine și muzică pe desenele făcute pe film folosind tiparele undelor de sunet (vezi secvențele uimitoare din Synchromy). Fenomenul de Mickey Mousing rezultă într-un nivel muzical imitativ, motivat vizual, în timp ce „estetica creatoare” a lui McLaren descoperă noi dimensiuni ai imaginii și a muzicii. Controversata operă a lui Disney,  Fantasy (și varianta de la sfârșitul mileniului Fantasy 2000), încearcă de asemenea să îmbine explorativ muzica și animația, în care personajele lumii lui Disney sunt atribuite muzicii clasice; dar poate este mai nimerit să facem referire la tehnica legendară utilizată de Alexander Alexeieff și Claire Parker, care au elaborat o lume vizuală extraordinară cu mișcarea și iluminarea unor vârfuri de ace pentru a transpune pe „film” opera lui Musorgsky O noapte pe muntele pleșuv.

Nick Park: Creaturi vorbărețe

Bineînțeles echivalentele tradițiilor (clișeelor) folosirii muzicii în filmele cu personaje vii se regăsesc și în filmele de animație, începând de la adaptarea lumii musical-urilor (vezi majoritatea filmelor Disney) până la „legătura” dintre muzica filmelor cu personaje vii și filmele de animație – de exemplu muzica lui Danny Elfman pentru Beetlejuice și Batman 1–2, au devenit temele centrale ale desenelor animate inspirate din aceste filme, sau să menționăm cel mai renumit și cel mai reușit reprezentant al acestui trend: desenele Pantera roz cu muzica de jazz ușoară și plăcută urechii compusă de Harry Mancini.

Deoarece unele aspecte ale acestui subiect merită studii individuale, am încercat în prezentul studiu să schițez cele mai importante puncte de referință, cu ajutorul unora – chiar dacă nu cele mai cunoscute – dintre cele mai caracteristice exemple.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Tag-uri

animație, articol, film

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro