Robert McKee: Story

Mihai Fulger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Dogma românească şi legitimitatea independenţei
Adrian Sitaru: Ilegitim

La şase ani după ce a fost distins în competiţia de scurtmetraje cu Colivia, Adrian Sitaru a revenit în cadrul Festivalului de la Berlin, de data aceasta în secţiunea „Forum”, cu al patrulea lungmetraj al său, Ilegitim. O producţie independentă (altfel spus, realizată fără finanţare de la Centrul Naţional al Cinematografiei), la fel ca şi lungmetrajul de debut al regizorului, Pescuit sportiv (2008), filmul a avut premiera mondială, în cadrul Berlinalei, pe 13 februarie a.c.

Adrian Sitaru: Ilegitim

Dintre lungmetrajele de până acum ale cineastului român (fiecare dintre ele diferit prin conceptul vizual şi/sau structura narativă), Ilegitim se apropie cel mai mult de mişcarea Dogma 95, respectând majoritatea regulilor „Jurământului de castitate” semnat la Copenhaga, pe 13 martie 1995, de către Lars von Trier şi Thomas Vinterberg – dintre excepţii: astăzi nu se mai filmează pe peliculă de 35 mm, ci pe suport digital, iar Adrian Sitaru este creditat ca regizor al filmului (spre deosebire de cineaştii danezi amintiţi, care au ales să nu apară pe generic în Idioţii / Idioterne şi, respectiv, Petrecerea / Festen). Totuşi, se poate spune că Sitaru are acelaşi ţel suprem ca şi cel declarat de von Trier şi Vinterberg în „Jurământul” lor: acela de a extrage adevărul din personajele şi decorurile sale.

Adrian Sitaru: Ilegitim

Ilegitima fost gândit de regizor ca un film „pe jumătate ficţiune, pe jumătate documentar”. Sitaru a mai declarat că s-a străduit să fie cât mai puţin „intrusiv”, ca autor, atât în scenariu (semnat de el alături de actriţa Alina Grigore, cea care a iniţiat proiectul), cât şi în regie. Aşadar, actorilor (deopotrivă profesionişti şi neprofesionişti) li s-a oferit suficientă libertate pentru a-şi construi personajele pornind de la instrucţiunile succinte ale regizorului, iar timp de două săptămâni, cât a durat producţia propriu-zisă, ei au fost stimulaţi să intre cât mai mult în pielea personajelor pe care le interpretează pe ecran şi, în acelaşi timp, să ignore prezenţa, alături de ei, a membrilor echipei (foarte reduse) de filmare. Astfel se explică puternica senzaţie de autenticitate, de hic et nunc, pe care o emană filmul (cel puţin până spre final). Iar renunţarea completă la POV-uri (care, după trei lungmetraje, păreau un element de bază al stilului lui Sitaru) se explică prin aceeaşi năzuinţă de a potenţa efectul de real.

După genericul în care îi vedem în maşină pe cei patru fraţi ai familiei Anghelescu – Cosma (Bogdan Albulescu), Gilda (Cristina Olteanu) şi gemenii Sasha (Alina Grigore) şi Romeo (Robi Urs) – şi sesizăm deja apropierea dintre ultimii doi, pe care ceilalţi nu par s-o vadă cu ochi prea buni, Ilegitim începe, captivant, cu o lungă secvenţă de masă în familie, la care mai participă tatăl, medicul Victor (Adrian Titieni), fiica (semi)adoptivă Julie (Miruna Dumitrescu) şi iubitul Gildei, Bogdan (Liviu Vizitiu); ulterior, vom afla că mama fraţilor murise în urmă cu un an şi jumătate. Este un prânz festiv, care începe într-o atmosferă caldă, cum îi stă bine unui mese în familie, însă, treptat, lucrurile degenerează: de la mici înţepături se ajunge la insulte puternice, întrebări aparent ingenue generează confesiuni neaşteptate şi acuze grele, iar gesturile violente sunt însoţite de afirmaţii teribile. Ulterior, apropierea, sesizată deja, dintre Sasha şi Romeo se dovedeşte o dragoste ilegitimă, însă cei doi gemeni nu sunt singurii din familie care ascund secrete...

Adrian Sitaru: Ilegitim

Alina Grigore, care mai colaborase cu Adrian Sitaru la Din dragoste cu cele mai bune intenţii (2011), este excelentă în rolul cel mai solicitant al filmului, dar întreaga distribuţie este convingătoare. Operatorii Adrian Silişteanu şi Alexandru Timoşca contribuie eficient la stilul cvasidocumentar al filmului, sunetistul Ioan Filip a obţinut, în condiţii dificile, o „priză directă” admirabilă, iar monteurii Mircea Olteanu şi Théo Lichtenberger imprimă filmului un ritm alert. În pofida unor elipse narative şi a finalului (cu o rezolvare de tip deus ex machina şi o naraţiune din off ce rimează cu debutul) ce ar fi putut fi mai subtil, Adrian Sitaru reuşeşte să controleze bine un film cu un subiect delicat, dovedind (de data aceasta cu sprijinul unor coproducători polonezi şi francezi, pe lângă cel al producătoarei principale, Anamaria Antoci) că şi cinematografia românească poate produce filme independente remarcabile.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro