Robert McKee: Story

Andra Petrescu

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Studioul Sahia și documentarea progresului socialist 1.

Studioul cinematografic Sahia Film a fost deschis în anii 1950, cu scopul declarat de a consemna progresul României socialiste, a crescut foarte bine în perioada comunistă și a intrat în declin odată cu venirea capitalismului și dispariția vechiului sistem de producție și distribuție.

Sahia

În prezent, Sahia continuă să existe în spațiul public românesc mai ales datorită unor programe curatoriale independente, care au scopul de a revalorifica documentarele produse în epoca comunistă. Despre o parte dintre aceste inițiative știam deja – în special despre demersul Adinei Brădeanu, de la începutul anilor 2000, de a documenta producția studioului –, iar despre altele am aflat acum. Anul trecut, Digi24 a realizat două reportaje despre Sahia, preocupate de funcția (studioului) în propaganda comunistă, a apărut dvd-ul Sahia Vintage și Tereza Barta, regizoare din generația ‘80, selecta un calup de documentare pentru Bucharest Art Week. De asemenea, Laurențiu Damian a avut o serie de emisiuni despre documentarul românesc, realizate pentru TVR 2, și a publicat un volum „Despre documentar… încă ceva în plus.”

Tentative de popularizare a arhivei Sahia au loc de câțiva ani, dar rar se întâmpla să fie urmate de demersuri teoretice prin care documentarele produse între anii 1950–1989 să fie analizate și reinterpretate altfel decât materiale de propagandă. Broșura publicată odată cu DVD-ul Sahia Vintage, scrisă de Adina Brădeanu, e printre puținele texte care face un pic de lumină asupra acestor producții, altminteri necesară. În completarea Sahia Vintage, One World România a lansat, la sfârșitul anului trecut, și un proiect educațional ce are la bază documentarele Sahia.

­Mijloace de producție și control ideologic

În eseul său Death and Documentary (Kinocultura, 2007), Adina Brădeanu asociază dispariția (din memoria publicului) Studioului Sahia, după decembrie 1989, cu reputația negativă de instrument de propagandă socialistă: „Sahia trebuia să «moară» la un nivel discursiv și simbolic pentru a permite comunității cinematografice să se despartă de trecut și să meargă mai departe în speranța unei identități (politice) mai bune și așa-zis mai curate.”

În anii ’50, regimul comunist a înființat, de fapt, trei studiouri: Studioul „București” din Buftea, pentru filmele de ficțiune, Sahia, pentru documentare, și Animafilm – animație. La deschidere, Sahia a preluat o parte dintre operatorii deja formați înainte de război sau dintre cei care realizau reportaje pe front, absolvenți ai școlii de film din Moscova (Nina Behar și Mircea Săucan, de exemplu) sau ai nou înființatului Institut de Artă Cinematografică de la București. Mircea Popescu, unul dintre regizorii importanți ai filmului documentar științific, își amintește că în primii ani ai studioului aveau și consultanți sovietici pe imagine, deși nu se implicau în producția efectivă.1 O parte dintre angajații studioului aveau alte specializări – jurnalism, inginerie, literatură etc. – și erau școliți la locul de muncă. David Reu (regizor la Sahia) este unul dintre aceștia, el fiind absolvent de inginerie, la Sahia organizându-se și cursuri de calificare pentru angajații fără pregătire specializată. Și chiar și absolvenții Institutului de Cinematografie aveau un stagiu necesar de practică, Pantelie Tuțuleasa (regizorul care a filmat vizitele de protocol ale familiei Ceaușescu) povestea că a avut o perioadă de practică de cinci ani după absolvirea Institutului.  

Sahia

Misiunea oficială a Studioului Sahia era documentarea construirii României Socialiste, iar temele primelor filme și jurnale de actualități prezentau entuziast țărani muncind voluntar pentru împlinirea colectivizării, ședințe de partid, construcția fabricilor, educarea muncitorilor la școlile de seară din cadrul instituției. Bineînțeles, și filmele de ficțiune aveau partea lor de responsabilitate în modelarea omului nou, cinematografia având o funcție importantă în acest proces. Cum populația era, în mare parte, la acea vreme, analfabetă, filmul rămânea cel mai facil mediu prin care mesajele partidului puteau ajunge la ea, iar asta determina și ca cenzura să fie mai aspră aici decât în celelalte departamente culturale. Paul Cornea, care a condus Studioul „București” după un mandat la Direcția Generală a Teatrelor și unul la edituri, explică: „Nimeni nu putea citi toate cărțile, nici vedea toate spectacolele (din Bucureşti şi din teritoriu), în schimb, o pleiadă numeroasă de activiști, de la comitetul orășenesc, din direcțiile specializate ale ministerului până la conducerea Secţiei de Propagandă a CC şi chiar la membrii Biroului Politic vizionau toate filmele (ele fiind numărate pe degete) şi nu se privau de plăcerea de a se afla în treabă, dându-și cu părerea, criticând, uneori cu mânie proletară, tot ce li se părea neconform liniei partidului ori pur și simplu le depășea nivelul (extrem de limitat) al înțelegerii.”2

În primii ani ai apariției, la Sahia erau produse în jur de 14 filme anual, ca în 1966 să fie depășită suta.3 La mijlocul anilor 1980 producția ajungea la aproximativ 250 de filme pe an4 și număra circa 500 de angajați, sub conducerea directorului Aristide Moldovan, care a rămas în funcție până în 1988. Regizorii erau angajați ai studioului și aveau de îndeplinit o normă anuală – în jur de 100 de filme, dintre care maxim 60 puteau fi propuse și aprobate de Consiliul Culturii, iar restul erau comenzi de la ministere sau de la secția de propagandă. În plus, pentru a ajunge la norma necesară, regizorii sau producătorii mai făceau rost de comenzi din țară, primind un procent în plus la salariu în situația depășirii normei.5

Studioul avea mai multe departamente de creație, de protocol, dar și pentru documentarul științific și despre artă. Filmele erau comandate de RomaniaFilm (care avea în subordine cele trei studiouri de film), de terți (instituții, fabrici, trusturile de construcții etc.) și de departamentul de protocol al partidului. Durata unui documentar depășea rareori 10–15 minute, fiind programate să ruleze înaintea filmelor de ficțiune, în sălile de cinema. Acest circuit avea să funcționeze până la sfârșitul anilor 1989. Excepție făceau filmele speciale de protocol, reclamele, filmele pedagogice, cele de protecția muncii sau alte materiale de acest tip, care erau vizionate în circuit închis, în interiorul instituțiilor beneficiare.

Sahia

Studioul avea mai multe sedii în București – pentru departamentul financiar, pentru tehnic, autobaza și montajul negativ –, dar principalul era cel de pe Aviatorilor 106, unde se desfășura întregul proces de producție. Aici avea biroul și directorul, și tot aici se făceau montajul și înregistrările de sunet, orchestrația muzicală, mixajul, partea de redactare, vizionările etc.

Filtrele de control pentru un documentar erau diferite în funcție de beneficiar. Dacă în cazul comenzilor pentru terți ultimul cuvânt îl aveau cei care le comandaseră, fiindcă nu ajungeau în distribuție, filmele produse pentru piață intrau într-un alt tip de proces de producție și cenzură. Prima etapă era aprobarea temei de către Consiliul Culturii și Educației Socialiste, apoi intra în producție efectivă, iar la final se întorcea la Consiliul Culturii, unde era văzut de un reprezentant care hotăra dacă filmul respectă sau nu normele ideologice. David Reu spunea că dacă se întâmpla să nu fie aprobat, atunci „direcția trecea costurile pe alte filme ca să fii acoperit. Directorul Moldovan știa să aștepte. Le băga pe cele cu probleme altădată, împreună cu unele de partid”.6 Tactul directorului Sahia, Aristide Moldovan, în a aplana conflictele cu cenzura apare menționat și în cartea de convorbiri realizată de David Reu cu Pantelie Tuțuleasa și Mircea Popescu.

(Partea a 2-a)


1 „Secvențe din istoria țării: cineaști documentariști Mircea Popescu și Pantelie Tuțuleasa” – interviuri de David Reu, Editura REU STUDIO, 2008, București

2Paul Cornea, „Cum a fost, ce a fost”

3 Călin Căliman, „Istoria filmului documentar 1950-1967”

4 Adina Brădean, Vintage Sahia

5 Iaromira Popovici a scris pentru Dilema Veche un articol cuprinzător despre producția la Sahia Film pornind de la dezbaterea organizată de Astra Film Festival 2015 – „Viața în comunism“. Articolul poate fi accesat aici.

6 Idem.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro