Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Între analog și digital
Distribuție și proiecție în epoca DCP-ului

Timp de peste 100 de ani filmele au fost proiectate în sălile de cinema de pe peliculă: o bandă transparentă de plastic, perforată pe margini, cu fotograme înalte de 4 perforații. De la prima sa utilizare, în Kinetoscopul lui Edison în 1891, pelicula cu o lățime de 35 mm a fost de departe cel mai comun suport pentru filme. În toți acești 100 de ani foarte puține lucruri s-au schimbat la pelicula de 35 mm. Desigur a apărut pelicula color, forma imaginii încadrată între cele 4 perforații s-a mai schimbat, și a mai fost adăugată banda de sunet pe margine, dar principiul a rămas același, astfel încât o peliculă din anul 1900 poate rula fără probleme pe un proiector construit în anul 2000.

Dar începând cu anul 2009 revoluția digitală a făcut saltul de la home entertainment la sălile de cinema. În mai puțin de 5 ani pelicula a ajuns de la suportul principal pentru filme la o raritate.

Digital vs. analog

În 2011 am început să lucrez la un cinematograf independent din Cluj. Majoritatea filmelor veneau pe peliculă de 35, de obicei una sau două cutii de câte 15 kg fiecare. În fiecare cutie erau de obicei cam 4 bobine de film, fiecare conținând aproximativ 15 minute de film. Proiecționistul transporta cutiile până în cabina de proiecție, unde asambla bobinele de film într-o singură bobină. Mai primeam și ocazionalul DVD pe care îl proiectam de pe un proiector mic (în comparație cu un proiector digital de cinema). În 2013 a fost instalat sistemul de proiecție digital compus dintr-un server și un proiector imens de 133 kg. Am păstrat în continuare unul din proiectoarele pe 35, dar din momentul instalării sistemului digital nici un film din programul normal nu a mai sosit pe peliculă (oricum deja filmele disponibile pe peliculă erau tot mai puține) proiectorul fiind folosit doar în cadrul festivalurilor de film. Trecerea la digital a fost așa de rapidă încât 2015 a trecut fără ca proiectorul pe 35 mm să fie pornit o singură dată.

Trecerea la digital a trecut oarecum neobservată de publicul larg. Încă de pe perioada peliculei am întâlnit oameni care credeau că filmele sunt proiectate de pe DVD-uri, în schimb azi mai întâlnesc oameni care cred ca noi dăm filmele de pe bobine. În acest articol voi încerca să explic pe scurt ce se întâmplă în spatele vizetei de proiecție într-un cinema digital și prin ce diferă acesta de cinematografele clasice.

Digital vs. analog

Proiecția digitală

Un sistem de proiecție digital este compus dintr-un proiector digital și un server de pe care sunt redate filmele. Ambele bucăți de aparatură trebuie să respecte normele impuse de o organizație numită DCI (Digital Cinema Initiatives), formată în 2004 de marile studiouri pentru a stabili și implementa o arhitectură standardizată în proiecția digitală. Practic orice aparat folosit în proiecția digitală (server sau proiector) trebuie să fie aprobat de această organizație pentru a putea rula conținut.

Există 4 producători de proiectoare digitale de cinema: Barco, Christie, Nec și Sony. În afară de Sony care folosește o tehnologie proprie, ceilalți producători își bazează produsele pe chipurile DLP produse de Texas Instruments. Acestea sunt niște chipuri electronice cu mici oglinzi pe o parte, câte o oglindă pentru fiecare pixel. Oglinzile sunt mișcate de electromagneți astfel încât chipul poate controla câtă lumină se reflectă de pe fiecare pixel. O lampă pe bază de xenon emite o lumină albă puternică care este trimisă într-o prismă și împărțita în 3 culori (roșu, verde, albastru), și trimisă la câte un chip DLP pentru fiecare culoare. Imaginile reflectate de pe fiecare chip sunt apoi reunite într-o singură imagine color și proiectată pe ecran.

Digital vs. analog

Majoritatea proiectoarelor DCI au o rezoluție de 2048×1080, mai precis standardul 2k, de la cele 2048 linii verticale ale chipului DLP. Mai nou unele cinematografe încep să fie echipate cu proiectoare 4k, capabile de o rezoluție de 4096×2160. În articolul de față o sa vorbesc strict despre proiecția 2k, aceasta fiind cea mai comună experiență a publicului cu proiecția digitală.

Proiectorul digital de cinema – în afara prețului si performantei ridicate – nu e foarte diferit ca design de un proiector consumer/business level. Nici rezoluția chipului DLP de 2k nu este ieșită din comun dacă o cumpăram cu un televizor Full HD, de exemplu.

Adevărata diferență dintre un sistem cinema și un sistem home cinema este serverul DCI. Este chiar surprinzător cât de multă lume m-a întrebat ce soft folosim ca să redăm filme, crezând că folosim VLC sau alt media player software. Adevărul este puțin puțin mai complicat. Filmele sunt distribuite într-un format specific: DCP (Digital Cinema Package). Filmele în format DCP sosesc la cinema pe un hard-disk, iar trailerele sunt de obicei trimise pe internet. Un film de două ore are de obicei în jur de 150 de GB. Filmul odată primit este ingestat (mai precis copiat) pe serverul de cinema.

Serverele, la fel ca proiectoarele, trebuie să fie aprobate de DCI, și la fel sunt produse de un număr mic de producători. Acestea pot fi integrate complet sau parțial în proiectorul de cinema (stocare externă, procesarea internă), dar de departe cea comună soluție este serverul complet separat. Ele rulează un sistem de operare pregătit de producător (de obicei pe bază de Linux) și pe lângă redarea filmelor, ele pot comunica direct cu proiectorul și sistemul de sunet (pentru a automatiza schimbări de format, schimbări de volum etc.) precum și cu alte device-uri (dimmere, motoare de cortină etc).

Filmul odată ingestat poate fi adăugat într-un playlist împreună cu trailere, reclame și automatizările. Majoritatea filmelor sosesc cryptate și nu pot fi rulate decât după ce distribuitorul emite pe mail o cheie de decryptare, un KDM (Key Delivery Message). Această cheie este unică pentru fiecare server (toate serverele au un număr de serie), și poate limita rularea filmului într-o perioadă de timp specifică.

Digital vs. analog

Digital vs. analog

Proiecția digitală nu a fost implementată neapărat pentru a îmbunătăți calitatea proiecțiilor ci mai degrabă pentru a simplifica distribuirea filmelor, și pentru a oferi control studiourilor asupra felului în care filmele sunt proiectate.

Dacă mai țineți minte perioada proiecțiilor pe peliculă, vă aminitiți că filmele ajungeau de obicei la noi în țară după câteva săptămâni, uneori luni de la premiera mondială. La început rulau doar orașele mari și la un număr mic de cinematografe (1–3 pe oraș) după care ajungeau și în cinematografele mai mici, după câteva săptămâni ajungând și în orașele mai mici. Acest model de distribuție era folosit deoarece copierea unui film pe 35 presupunea costuri mari, costuri care forțau distribuitorii să facă un număr limitat de copii. Azi, cu ușurința transportării și multiplicării unor HDD-uri, un film poate avea o lansare simultană în zeci de mii de cinematografe de pe tot globul. Formatul DCP permite chiar adăugarea subtitrărilor sau a altor modificări unui film chiar după ce acesta a fost trimis și ingestat, prin pachete suplimentare care se descarcă de pe mail. Azi, un blockbuster ca Deadpool nu numai că are premiera românească deodată cu cea mondială, dar acesta intră pe 56 de ecrane în aceeași săptămâna, pe când în 2008, The Dark Knight se lansa în săptămâna premierei pe 8 ecrane (informații luate de pe box office-ul cinemagia.ro). O lansare simultană pe un număr de 50 de ecrane ar fi însemnat un cost imens pentru distribuitor.

Pe lângă reducerea costurilor de distribuție, digitalul oferă protecție în fața pirateriei și a proiecțiilor off the record datorită sistemului de criptare.

Și pe partea de prezentare scad masiv costurile de operare. Majoritatea multiplexurilor au o singură persoană care se ocupă de proiecție, printre alte lucruri. Odată pregătite playlisturile și programate pentru săptămâna în curs, este nevoie doar de o persoană pentru a supraveghea că acestea pornesc în condiții bune. De asemenea, serverele echipate cu 2 surse electrice și 3 hard disk-uri legate în raid oferă protecție în fața diverselor probleme tehnice care ar putea întrerupe o proiecție.

Dacă costurile de distribuție și operare sunt mai mici, nu se poate spune același lucru despre costurile de instalare. Un sistem digital (server + proiector) înseamnă o investiție între 15 000 și 80 000 euro, sume care de multe ori sunt peste puterea financiară a cinematografelor independente, acestea având nevoie de subvenții sau ajutoare financiare pentru a putea face trecerea la digital. De asemenea, fiabilitatea pe termen lung a sistemelor digitale este încă o necunoscută. Un proiector pe 35 mm are o durată de viață de aprox. 30 de ani iar defecțiunile tehnice apar odată la 2–3 ani, dar de obicei pot fi rezolvate în 15 minute prin intervenția unui proiecționist. Momentan nu există nici o asigurare că peste 10 ani cinematografele nu vor trebui să investească din nou într-un sistem digital.

Costurile de întreținere – la fel la fel ca cele de instalare – pot fi mari, mai ales pentru că majoritatea intervențiilor necesare în caz de defecțiune pot fi făcute doar de un tehnician autorizat. Mulți oameni mai vechi în industrie par sa fie intimidați de sistemul închis ale unei proiecții dcp. Majoritatea experiențelor neplăcute circulate pe net tind sa fie din zona asta: premiere anulate pentru ca nu funcționa kdm-ul, filme care începeau greșit pentru că playlist-ul era făcut greșit și nici un om de la fața locului nu avea autorizație sa îl schimbe, etc.

Automatizarea excesivă are și ea problemele ei. De multe ori proiecțiile pornesc fără ca cineva să verifice calitatea, astfel existând posibilitatea ca unele filme să fie proiectate în condiții proaste fără ca personalul cinematografului să își dea seama (imagine tăiată, lampă slabă, sunet absent pe canalele laterale etc.). Totuși existau astfel de probleme și pe perioada peliculei. Probleme ca filme asamblate greșit, proiecții întrerupte din cauza unei pelicule rupte sau încâlcite (un fenomen numit brainwrap de proiecționiștii americani, de la dificultatea descâlcirii unei pelicule), obiective sau măști puse greșit. În schimb pe digital, odată playlistul pornit, doar niște probleme majore pot opri proiecția. În cei 3 ani de proiecție digitală a trebuit să întrerupem maxim 5 proiecții de pe DCP, dar doar una din acestea a fost din cauza unei probleme la sistemul de proiecție, restul fiind pene de curent sau DCP-uri masterizate necorespunzător.

La capitolul sunet vom sta cel mai puțin, pentru că este și subiectul cel mai lipsit de controverse. La 35 mm, sunetul analogic – o bandă optică între perforații și imagine – era limitat la două canale din care, prin diverse procese (Dolby SR, Dolby Ex) se puteau scoate canale adiționale (centru, stânga, dreapta, spate). Sunetul digital era imprimat pe peliculă între perforații foarte similar ceea ce găsim pe un CD. Din nefericire acesta trebuia compresat pentru a permite existența a celor 6 canale dolby digital (stânga, dreapta, centru, subwoofer, spate stânga, spate dreapta). Pe DCP avem în schimb toate cele 6 canale necompresate, la o calitate superioară față de un CD audio. Cu procesorul de sunet și un film mixat pentru așa ceva, se pot reda 8 canale, sau chiar 128 (sistemul Dolby Atmos). Un DCP poate conține mai multe coloane sonore, de limbi diferite, fără a fi un film separat (similar cu un DVD).

Probabil cele mai multe discuții legate de proiecția digită sunt legate de calitatea imagini. Filmele vin de obicei în două formate de imagine: FLAT, cu o rezoluție de 1998×1080, sau SCOPE, formatul mai lat cu o rezoluție de 2048×858. O scurtă privire asupra acestor două rezoluții ne arată că acestea sunt aproape identice cu cele ale unui televizor Full HD și a unui film pe Blu-ray (1920×1080). Totuși trebuie luat în considerare că Blu-ray-urile au o codare mult mai agresivă astfel încât pot fi percepute mai multe detalii fine la DCP decât la Blu-ray, iar gama de culori la DCP este mai naturală și mai bogată (un DCP poate avea peste 4000 nuanțe de gri, pe când un Blu-ray este limitat la 256), și doar monitoarele profesioniste pot reproduce toate culorile pe care le reproduce proiectorul de cinema.

Digital vs. analog

Dar cum se compară DCP cu pelicula? Dacă ați căutat vreodată pe net, probabil ați găsit multe articole care pun pelicula la un echivalent de 4k, 6k sau chiar mai mult. Adevărul e că nivelul de detaliu al unui film pe peliculă poate varia în funcție de sursa filmului, pelicula utilizată la transfer și procesul de post producție. Considerând că începând cu anul 2000 majoritatea filmelor au fost trecute printr-un proces digital de post producție de 2k orice avantaj de definiție al peliculei a fost anulat. Într-adevăr definiția unui film pe peliculă este dacă nu egală, atunci mai mare decât a unui film digital, dar după cum am spus mai în sus, DCI au urmărit nu o calitate extraordinară a imaginii, ci o calitate „good enough”, un „good enough” care satisface majoritatea spectatorilor. Eu personal sunt mulțumit de calitatea proiecției 2k în sălile medii, cu excepția filmelor prezentate în SCOPE, adică filmele cu un raport lățime-înălțime de 2,39 la 1. Pe peliculă acesta era produs prin întinderea imaginii pe verticală la filmare printr-o lentilă specială pentru a folosi toata suprafața cadrului de film cuprinsa între cele patru perforații. Imaginea era apoi adusă la forma ei normală la proiecție tot printr-un obiectiv special. Acest proces era folosit mai ales pentru filmele de prestigiu, filme cu peisaje largi și scene spectaculoase, pentru a aduce oamenii înapoi în sala de cinema (în anii ’50, când apăruse TV-ul, cinematografele au pierdut foarte mulți spectatori). Dacă la peliculă formatul SCOPE are formatul cel mai de calitate, la digital nu este chiar așa, acesta fiind redat prin utilizarea întregii lățimi a DLP-ului, 2048 de pixeli, și limitarea înălțimi la 858. Nu numai că filmele ajung să aibă o rezoluție verticală ridicol de mică, dar de obicei filmele în SCOPE trebuie și mărite pentru a acoperi tot ecranul. Se ajunge astfel ca o comedie romantică în FLAT să arate mai sharp decât filmul epic cu pretenții de Oscar filmat în SCOPE (deși cred că foarte puțină lume observă diferența). Noile proiectoare 4k ar trebui să facă dreptate acestui format, dar acestea sunt încă puține și foarte scumpe, fiind puțin probabil ca un cinematograf care tocmai a investit într-un sistem 2k să facă prea rapid saltul la 4k. Merită menționat faptul foarte puține filme dispun de un DCP 4k. Un exemplu celebru este chiar Star Wars: The Force Awakens, care deși a fost filmat pe peliculă (35 mm și 70 mm) a fost distribuit pe un DCP de 2k.

Digital vs. analog

Trebuie amintit și faptul că filmele aflate în exploatare cinematografică se uzau prin folosirea zilnică și constanta asamblare și dezasamblare care avea loc când trebuiau trimise de la un cinematograf la altul. Dacă spectatorii premierei aveau parte de o copie intactă, cei care urmau să vadă filmul peste câteva săptămâni priveau un film plin de zgârieturi, fire de praf și inevitabele amprente care se înmulțeau când filmul se apropia de o lipitură, aceasta fiind anunțată de o săritură bruscă în timp pentru că la fiecare asamblare se taie câte un cadru din film. Desigur, mulți privesc micile zgârieturi și fire de praf ca făcând parte din farmecul filmului. Mulți critici au observat cum digitalul pare să fie mai rece și nemișcat, pe când filmul are un anume tremurat specific, datorită faptului că perforațiile lasă puțin joc filmului când acesta e proiectat. Într-adevăr, și eu consider că aceste lucruri dau farmec unei proiecții pe film.

Spre un viitor nesigur

Digital vs. analog

Cred că tranziția la digital a decurs mai bine decât anunțau vocile pesimiste de acum 6–7 ani. Da, într-adevăr, multe cinematografe s-au închis, dar observ mai nou deschiderea multor cinematografe noi, mai ales în condițiile în care costul aparaturii a început să scadă tot mai rapid. Costurile reduse de distribuție nu au ajutat doar marile studiouri ci și distribuitorii mai mici de film independent, care acum își permit să îți distribuie filmele în toate cinematografele nemaifiind forțați de limitările financiare să facă o singură copie sau să distribuie filmul pe DVD. Azi există softuri open-source pentru crearea un DCP, astfel că orice regizor poate să își distribuie filmul la festivaluri și cinematografe.

Într-adevăr încă sunt probleme cu calitatea prezentării, dar aceste probleme existau și pe vremea peliculei și vor persista atât timp cât cinematografele tind să se bazeze pe minimul necesar de angajați și pregătire. Astfel sursa acestor probleme nu este neapărat tehnologia cât politicile manageriale și pregătirea angajaților din cinematografe.

Totuși, nu cred că ar trebui să renunțăm complet la proiecțiile pe peliculă. Cinematografele cu istorie ar trebui să își păstreze aparatura pe peliculă și să proiecteze când au ocazia filme pe acest suport, acesta făcând parte din istoria cinematografiei și oferă o experiență aparte. Chiar recent mulți regizori au scos pe piață filme și pe peliculă: The Hateful Eight, Interstellar și Saul fia (Fiul lui Saul) fiind distribuite, pe lângă DCP, și pe 35 mm sau chiar pe 70 mm.

Totuși, viitorul digitalului rămâne o necunoscută. Câți ani va rula aparatura digitală până când va trebui schimbată? Vor mai exista piese de schimb pentru proiectoarele produse azi? Va veni un standard nou care va da totul peste cap? Sau cinematografele vor pierde din nou publicul pe măsură ce sistemele de home-cinema devin tot mai ieftine și de calitate?

Comentează şi tu!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.


Comentarii

belciuge · 27. iulie 2016 21:14

Bună seara. Mulțumesc pentru articol. Foarte util :) Nu știți cumva cât costă un proiector Barco DP2K-12C sau unde aș putea găsi această informație?

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro