Robert McKee: Story

Ádám Csiger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Creditorul care s-a împrumutat
Quentin Tarantino

Nu este deloc întâmplător, mai degrabă e perfect simbolic, faptul că marele preot al filmului postmodern a avut începuturi umile, fiind angajat într-un magazin de închiriat casete video. Filmele sale timpurii sunt remixuri ale unor pelicule uitate, rare și subapreciate. Dar copilul teribil a crescut și le-a dovedit criticilor săi că s-au înșelat în privința lui.

Tarantino a făcut filme polițiste, thriller-e, filme de groază slasher, filme despre gangsteri, cu arte marțiale, despre război și bineînțeles filme western. A reactualizat genuri de film specific europene sau asiatice (Django dezlănțuit / Django Unchained ca western-spaghetti, Kill Bill) și chiar un sub-gen de filme exploitation care au în centru minoritatea afro-americană, blaxploitation-ul (Jackie Brown, Django Unchained). Această multiculturalitate parcă este reprezentată și de un personaj-alter-ego al lui: în pelicula scrisă de Tarantino Iubire adevărată (True Romance), Gary Oldman interpretează rolul unui mafiot alb care imită afro-americanii cu plete de rastafarieni, iar personajul lui Dennis Hopper îl supără pe mafiotul interpretat de Christopher Walken spunându-i în față că după părerea lui în venele italienilor curge sânge de negru. În pelicula Pulp Fiction Samuel L. Jackson este afro-american dar mănâncă cușer și citează din Biblie, ba mai mult, personajul seamănă atât de mult cu un personaj rasist și bigot din pelicula The Legend of Nigger Charley (pe care QT îl evocă și în filmul Django dezlănțuit, vezi proprietarul de sclavi Brittle, îmbrăcat în pagini scoase din Biblie), încât poate fi considerată versiunea afro-americană a acestuia. Mireasa din Kill Bill este americancă dar devine expert în arte marțiale din orientul îndepărtat, iar personajul lui Lucy Liu este doar pe jumătate asiatic, astfel este outsider în Yakuza japoneză. În pelicula Inglorious Basterdspersonajul lui Brad Pitt, Aldo Rein este pe jumătate de origine amerindiană și conduce o trupă de evrei la război împotriva naziștilor, iar în Django dezlănțuit personajul principal este un sclav negru, care devine cowboy sub mentoratul unui european emancipat (Christoph Waltz), iar personajul negativ latifundiar al lui DiCaprio are o obsesie pentru tot ce este legat de francezi, deși nu vorbește limba.

Personajul principal tipic al lui Tarantino este venit de departe, un ciudat neadaptat, un underdog, care-și alege singur cultura de care să aparțină, iar antagoniștii tipici sunt personaje care nu au reușit să asimileze o cultură diferită, deci rămân doar niște prefăcuți (vezi personajele negative din Iubire adevărată și Django dezlănțuit). Ce se ascunde în spatele acestui aspect? Un jongleur postmodern al genurilor cu o mie de fețe sau un auteur antirasist care face personaje principale din cei veniți din familii mixte sau din rândul minorităților? Cum trece timpul, cum tindem să credem că este cea de-a doua variantă.

Self made man

Tarantino însuși provine dintr-o familie neobișnuită: mama lui este pe jumătate irlandeză, pe jumătate indian Cherokee, iar tatăl lui de origine italiană i-a părăsit devreme. Debutul regizoral al lui QT cu pelicula Profesioniștii crimei(Reservoir Dogs) este un început neobișnuit de sigur pe sine, o peliculă indie ce lasă să se întrevadă geniul; totuși există explicație științifică cum a reușit un începător venit din necunoscut, autodidact, mai degrabă necalificat decât specialist, să facă un film ca acesta. În primul rând, este un film bazat pe scenariu, pe poveste, cu un asemenea script nu a fost mare lucru să convingi producerii și actorii. Realizarea poveștii nu a necesitat multă experiență regizorală, pentru că acesta este un film de genul heist movie, unde nu este arătat momentul exact al jafului în bancă, doar urmările acestuia, care dezvăluie și evenimentele premergătoare. O piesă de studio care se bazează pe dialoguri, o peliculă ce poate fi dusă la bun sfârșit de actori mai buni. Primul film al lui Tarantino este rețeta perfectă pentru o intrare de succes în industria filmului: cu un script aproape perfect, care este ușor de filmat. Pe deasupra Tarantino nu putea să dea greș pentru că a revigorat un concept deja bine rodat, și a reușit atât de bine, încât a fost acuzat de plagiat.

Faptul că Tarantino abordează filmul din direcția literaturii este foarte bine exemplificat de prima etapă a carierei sale: a vândut trei scenarii (care au fost regizate de Tony Scott, Oliver Stone și Robert Rodriguez) și a refuzat solicitări de a fi regizor „închiriat” (Speed: cursa infernală, Men in Black / Bărbații în negru). Pelicula Jackie Brown este o adaptare după un roman, iar Pulp Fiction deja prin titlu sugerează ceva literar. Nici în cazul celui de-al doilea film nu contează ce povestește, ci mai degrabă cum o face. A amestecat capitolele și cronologia, astfel ridicând nivelul efectului dramatic al întrețeserii accidentale a două fire narative, de exemplu când Butch, pugilistul fugar în găsește pe Vincent Vega, asasinul plătit simpatic, la toaletă, sau când dă nas în nas cu șeful mafioților de care fuge, pe trecerea de pietoni.

Tarantino a făcut bucăți și a amestecat nu doar acțiunea propriului său film: povestea peliculei sale s-a inspirat din mai multe surse, fapt ce nu s-a sfiit să-l recunoască. În filmul Pulp Fiction (și poate la scriptul filmului Iubire adevărată) se vede cel mai bine că Tarantino în acea perioadă gândea ca și scriitor deși era regizor de filme. Poveștile sale sunt foarte bogate în detalii, are chiar tendința de a despica firul în patru, sunt bine gândite și adesea foarte realiste, de exemplu personajul principal din Iubire adevărată dă de bucluc din cauza unui șir de greșeli de amatori, care sunt foarte credibile, dar nu prea se văd pe marile ecrane. Un obicei al lui QT este să folosească șlagăre vechi drept coloană sonoră și nu în mod ironic, ci retrospectiv, pentru că îi plac clasicii.

Tarantino s-a remarcat în primul rând cu scenariile pe care le scria la începutul carierei sale, iar textele sale se transformau în filme bune, dacă într-un fel sau altul reușea să controleze regizarea. Nu vrem să spunem că Iubire adevărată sau Născuți asasini (Natural Born Killers) nu ar fi pelicule reușite, dar niciuna dintre ele nu este un film tipic Tarantino, în schimb filmul De la apusul la răsăritul soarelui (From Dusk till Dawn), în care apare și el ca actor este un film de auteur. (Tarantino a lucrat de mai multe ori cu Rodriguez după aceea, de exemplu amândoi au regizat câte un episod în sketch-ul peliculei Patru camere (Four Rooms), iar Tarantino a colaborat și la filmările peliculei Sin City). Tony Scott a povestit Iubire adevărată în ordine cronologică, schimbând script-ul și i-a dat un final fericit, Stone a făcut un film de auteur, întorcând parafa caracteristică lui Tarantino exact pe dos.

În comparație cu acestea, pelicula De la apusul la răsăritul soarelui este un film Tarantino adevărat, în principal din cauza schimbării bruște de gen. La jumătatea acțiunii, filmul se transformă din polițist-thriller în comedie-fantasy de groază cu vampiri. Așa ceva se putea întâmpla până atunci doar în cinematografele decrepite Grindhouse: dacă un film hollywoodian este o comedie cu vampiri, atunci trebuia să fie de la primul moment. Aș vrea să ilustrez cât de riscantă era această mișcare din partea lui Tarantino cu un exemplu personal. Când am văzut acest film, copil fiind, în momentul în care au apărut vampirii, am stat și am așteptat câteva minute, să văd, poate-poate e doar un vis beat, dar când nu a fost așa, am scos caseta din player și am dus-o înapoi de unde am închiriat-o și după aceea, ani buni am avertizat pe toată lumea în privința filmului, până l-am revăzut și mi-a devenit favoritul absolut.

Apoi Tarantino a transformat romanul Rum Punch al lui Elmore Leonard în balxploitation omagiu: pelicula Jackie Brown a ridicat, în mod neașteptat, un sub-gen de exploitation în mainstream, și a făcut dintr-o femeie de culoare personaj principal (legenda genului blaxploitation, Pam Grier, personajul principal din Foxy Brown). Spike Lee l-a criticat pe Tarantino pentru folosirea excesivă a termenului „nigger”, argumentând că regizorul este obsedat de această expresie și vrea să fie un negru „honoris causa”.

Kill Bill– în mod neobișnuit – este un film artistic destul de lung, în două părți și cu un cliffhanger tipic telenovelelor la finalul primei părți. Lungimea extremă, caracterul epic și acțiunea cu multe personaje îl fac să fie demn de marile romane clasice. Este pentru prima dată când QT își plasează acțiunea departe de Statele Unite, dar de această dată îi omagiază pe idolii săi în mod direct, își plătește datoria față de aceștia. A mai furat el și cu alte ocazii de la regizori străini, dar ceea ce a fost luat cu împrumut de Kill Bill de la japonezi sau de la cei din Hong Kong se și petrece în Orientul Îndepărtat. Bineînțeles și în acest film sunt elemente ce nu au nicio legătură cu Orientul Îndepărtat, e suficient să ne gândim la referințe la filme western italiene și la filme horror. De această dată Tarantino nu mixează doar șlagăre, ci și muzică pentru filme: în scena în care Mireasa îl execută pe Buck cel pofticios, se aude o melodie plăcută din giallo-ul lui Lucio Fulci, Sette note in Nero.

La ora aceea Tarantino devenise deja un fel de patriarh al filmului de masă postmodern, care avea capacitatea să pornească cariera cinematografică a altora (nu doar să repornească cariera unor actori uitați). Eli Roth probabil ar fi ajuns acolo unde este acum și fără Tarantino, dar i-a prins bine că a fost ajutat de regizorul de succes la pelicula Hostel – căminul ororilor, în care de altfel se petrece aceeași schimbare bruscă de gen ca și în cazul filmului De la apusul până la răsăritul soarelui, pentru că aici road movie-ul comic și sexy se transformă în horror. E o altă chestiune faptul că Tarantino nu a fost mofturos când veni vorba de realizarea unor piese de gen postmoderne, deoarece apare în calitate de producer și pe lista echipajului de filmare a unei alte pelicule exploitation, de atunci uitata Hell Ride/Infern pe 2 roți. Iar filmul Hostelcăminul ororilor este un omagiu adus horror-ului european și oriental. Apare într-un cameo și renumitul regizor de horror japonez Takashi Miike, iar filmul însuși a fost inspirat din Salo sau cele 120 de zile ale Sodomei. Cea de-a doua parte a peliculei Hostel – căminul ororilor aduce omagiu horror-ului italian (Ruggero Deodato, regizorul peliculei Cannibal Holocaust, mănâncă carne de om în acest film) și urmărește evenimentele din primul episod la fel cum s-a întâmplat și în cazul lui Kill Bill. Tarantino a creat nu doar cariere ci și alți patriarhi, de exemplu Roth a fost de ajutor la nașterea peliculelor Clown și Omul cu pumni de fier(The Man with the Iron Fists) cum a fost și el ajutat la rândul lui de QT.

Însuși Tarantino a regizat filme horror slasher, de ex. Grindhouse – Mașina morții (Grindhouse – Death Proof). Care bineînțeles este un exemplu elocvent pentru a ilustra diferența dintre un film de gen tradițional și unul semnat de Tarantino. El este un caracter nesătul, hiperactiv, astfel încât nu există gen care să-l intereseze într-atât încât să-i sacrifice un întreg film. Astfel și în cazul peliculei Mașina morții doar prima jumătate este slasher, a doua este deja film de răzbunare, cu multe urmăriri cu mașina și cascadorii de film de acțiune. Și chiar în prima parte a peliculei sale dă peste cap regulile genului slasher: ucigașul în serie frustrat, impotent, sexist, creat de el, nu comite tăcut seria crimelor sângeroase, ba din contră, este un personaj ce suferă de logoree, și astfel împușcă mai mulți iepuri dintr-o lovitură. De altfel și Tarantino este un vorbăreț prin excelență, personajele sale la fel de energice pot fi considerate portavocele sale de scriitor. Tarantino și Rodriguez au deschis un nou capitol în istoria filmelor de masă postmoderne cu revigorarea practicii double feature, adică proiectarea a două filme și cu trailere-le false, dar filmul lor eveniment a adus mai puțin bani decât se așteptau. Se părea că a trecut timpul peste Tarantino, dar bineînțeles că nu a fost așa. Ba mai mult, el s-a perfecționat: filmele sale prezentate de atunci încoace transmit un mesaj din ce în ce mai valabil.

Coming of age

Așa cum reiese dintr-o replică a filmului, Tarantino consideră că pelicula Inglorious Basterds este capodopera sa, un film dezvoltat ani la rând, având ca temă cel de-al Doilea Război Mondial. Operele sale timpurii sunt toate filme de crimă care se petrec într-un mediu contemporan, dar odată cu Inglorious Basterds pornește la cartografierea trecutului istoric. Până atunci a făcut referire doar la filme vechi, dar începând cu acest film și la epoci trecute, deoarece continuă cu două filme western (Django dezlănțuit, Hateful Eight / Cei 8 odioși). Inglorious Basterds este deja un film ce aparține unui singur gen, care are două fire narative ce nu se leagă în mod direct niciodată, deci și de această dată avem două filme de fapt în loc de unul. Pe deasupra, subiectul principal al acestui film este rasismul, psihologia căruia îl preocupă în mod destul de clar pe Tarantino; e de ajuns să ne gândim doar la argumentele de neconceput ale colonelului SS Hans Landa (Waltz) despre diferențele dintre evrei și "arieni". Tarantino are o plăcere extraordinară în afișarea retoricii și iconografiei naziste, ambele fiind tabu, aspect în care își urmează predecesorii din genul exploitation. Și bineînțeles nici de această dată nu îi este greu să treacă în lumea fanteziei (vezi moartea lui Hitler), și să încalce regulile nescrise ale dramaturgiei filmului (personajul lui Michael Fassbender este prezentat pe la mijlocul peliculei, apoi scos repede din circuit). Și de această dată merge contra stereotipiilor, Eli Roth, de exemplu, ca „evreu urs”, are rolul unui erou underdog.

În opinia lui Tarantino, steagul confederației este svastica americană, deci este consecvent în ceea ce privește opera sa: Django dezlănțuit se petrece în epoca asupririi afro-americanilor pe bază ideologică, iar personajul principal este un individ care neagă stereotipiile. Un negru, care din sclav fugit devine cowboy. În acest film se găsește de asemenea un antierou rasist (DiCaprio), care argumentează și el o teorie despre diferențele dintre rase, asemănătoare cu cea al lui Hans Landa. Colonelul SS din pelicula Inglorious Basterds interpretat de Christoph Waltz preia rolul de mentor alb de la Brad Pitt, dar acum în loc de o duzină de evrei, se concentrează asupra unui singur afro-american. Antagonistul lui DiCaprio își denumește sclavii după Cei trei mușchetari, dar personajul lui Waltz îl umilește cu o singură replică, spunând că „Dumas a fost negru”. E punct ochit, punct lovit de Tarantino, deși situația este una furată: în westernul blaxploitation The Legend of Nigger Charley, personajul principal de culoare îl anihilează pe proprietarul său rasist și bigot spunându-i că „triburile pierdute ale Israelului au fost de culoare”. Personajul Nigger Charley a fost interpretat de altfel de un alt star al filmelor blaxploitation, Fred Williamson, care a avut un rol și în pelicula De la apusul până la răsăritul soarelui, ca un vânător de vampiri pe cinste.

După double feature-ul Grindhouse, Tarantino a încercat să revigoreze un mod de distribuire a filmelor dispărut cu pelicula The Hateful Eight/Cei 8 odioși: filmul său poate fi văzut și la proiecții de tip roadshow de 70 mm în cinematografe dotate corespunzător (ceea ce merge și drept un truc de marketing exploitation). În timp ce serialele sunt din ce în ce mai bune și mai populare, iar televiziunea este domeniul scriitorilor, cum bine se știe, nu a regizorilor și a producătorilor, Tarantino la culmea carierei sale a ajuns de la piesa de studio Profesioniștii crimei să livreze experiențe cinematografice esențiale. Deși a regizat un episod al serialului CSI – Criminaliștii (adică a acceptat să fie regizor „la plata cu ora” doar la televiziune), nu a schimbat direcția spre acest mediu. Încet dar sigur s-a maturizat ca regizor, a devenit unul dintre cei mai buni. Pentru un outsider este mai ușor să intri în industria cinematografică dacă ești scriitor, decât ca și regizor, deoarece regizarea este o muncă de teren, care necesită multă experiență practică, obținută și acumulată de Tarantino de-a lungul anilor. Este unul dintre cei mai vehemenți apărători ai filmării pe film (și bineînțeles că dintre efectele speciale nu CGI-ul este preferatul său), se gândește să se retragă din industria cinematografică (din cauza trecerii pe tehnica digitală) și conform spuselor lui, mai târziu vrea să scrie romane și piese de teatru. Scenariul ultimelor trei filme ale sale a apărut pe internet înainte de premieră (dacă ar face-o intenționat ar fi o campanie promoțională de gherilă pe cinste), dar se pare că acest lucru nu le-a stricat încasărilor, azi nu e suficient să citești o piesă Tarantino, trebuie să o vezi. A recunoscut că se așează să scrie scenarii exact ca și când ar scrie un roman, dar peliculele Inglorious Basterds și Django dezlănțuit ne oferă experiențe cinematografice autentice.

Cariera de succes al lui Tarantino este victoria actului povestirii, a conținutului asupra stilului: și un angajat al magazinului de închiriat casete poate deveni un regizor bun, dacă ghicește povești interesante. Dintre cei talentați, QT este scos în evidență de faptul că este pasionat și obsedat, astfel operele sale sunt puternice și din punct de vedere al calității cât și al cantității. A abandonat școala devreme, astfel copilăria i s-a prelungit, creativitatea sa nu a suferit din cauza educației, chiar dacă această creativitate s-a limitat doar la născocirea de povești la acea oră. Ca un tânăr iubitor împătimit de filme a rămas blocat în Cinemaland și a încercat să-și creeze propriul univers de fantezie, propria mitologie (de exemplu după modelul Marvel): de aceea își aduce propriile personaje înapoi în filmele noi (vezi șeriful lui Michael Parks din De la apusul la răsăritul soarelui). Ca și fan al filmelor a ajuns la nivelul la care a vrut deja să facă filme, nu doar să se uite la ele. Dar se pare că între timp și el s-a maturizat, iar tema sa principală a devenit criticarea rasismului. Anul trecut a participat la demonstrațiile împotriva brutalității polițiștilor (astfel obținând un boicot), fapt ce ilustrează fără doar și poate că Tarantino este anti-rasist, doar că nu e din varianta corectă din punct de vedere politic. În calitate de scenarist a câștigat Oscar-ul deja pentru Pulp fiction, în schimb azi ar merita această apreciere și la categoria cel mai bun regizor. Întrebarea este dacă va reuși să depășească nivelul atins de Inglorious Basterds și Django dezlănțuit sau într-adevăr aceasta a fost perioada lui de glorie.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Sacru şi profan - Abel Ferrara 1.

Sacru şi profan – Abel Ferrara 1.

Regizorul Abel Ferrara poate fi numit cu siguranţă un self-made man al filmului american independent. El provine din suburbiile New York-ului, îşi începe cariera profesională cu genuri grindhouse (porno, horror, exploitatition) – considerate josnice, totuşi Ferrara este considerat în prezent un regizor cultic, filosof şi moralizator, atât de critici cât şi de cinefili. În filmografia lui se regăsesc şi câteva producţii hollywoodiene, dar nici în pofida acestui fapt nu se poate bucura de atenţia meritată.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro