Robert McKee: Story

Boglárka Nagy

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Portretul unei femei, între formă și adevăr
Arnaud des Pallières și Christelle Berthevas despre Orpheline

Unul dintre filmele franceze cele mai curajoase și recente este Orpheline, portretul unei femei la patru vârste diferite, interpretat de patru actrițe celebre, care a avut premiera mondială la Rotterdam și a fost prezentat recent la Festivalul Internațional de Film Transilvania. Realizatorii săi sunt scenarista Christelle Berthevas și regizorul Arnaud des Pallières, cunoscuți și pentru filmul Michael Kohlhaas, care a făcut parte din Competiția Oficială de la Cannes în 2013. Prin Orpheline și-au propus să vorbească despre teme sensibile și s-o facă printr-un limbaj cinematografic care are în centru perspectiva feminină.

Văzând filmul, mi-am dat seama că este și o experiență foarte emoțională probabil/între altele din cauza numărului mare de gros-planuri. Mi-a adus aminte de scurtmetrajul dumneavoastră, Diane Wellington despre care ați vorbit cu multe ocazii, film în care ați încercat să transmiteți emoția singurătății fetei, protagonista din film. Cum ați ajuns la această formă? V-a interesat în primul rând empatia cu personajul sau mai degrabă povestea lui Christelle?

AP: Sunt mai multe lucruri de zis. Diane Wellington l-am făcut singur. În cazul filmului Orpheline mi se pare important să vă răspundă și Christelle pentru a vă da perspectiva ei asupra filmului, fiindcă e scenarista și tot filmul pornește de la experiența ei, fiind parțial autobiografic. În ceea ce privește Diane Wellington și emoțiile, aveți dreptate… am vorbit despre povestea acestei fete, pe care am spus-o în 16 minute. Am citit povestirea într-o carte și miza filmului a fost ca spectatorii să aibă același sentiment pe care l-am resimțit când am citit cartea. Ca prin întâmplare, este vorba despre o altă poveste adevărată ca și în cazul filmului Orpheline

M-a bulversat atât de mult povestea lui Diane – și dacă vă aduceți aminte bine, era vorba de singurătatea ei, de disperarea și dispariția ei –, încât am vrut să intervin cumva și să alung singurătatea ei, împărtășind povestea și cu alții. Chiar dacă era o iluzie prin care n-ar fi murit, cumva atenția pe care i-o dădeam ei și poveștii sale, credeam că va diminua un pic singurătatea ei. La fel de bine, pot spune că m-a bulversat povestea vieții lui Christelle și de aceea am rugat-o să-mi încredințeze povestea ei pentru a o transpune într-un film. Cred că aveam aceeași dorință ca și fetița, devenită adolescentă și apoi femeie tânără de a fi puțin lasată în suferința ei și de a împărtăși experiența cu publicul. Poate m-ar fi interesat chiar să proiectăm filmul unor tinere care trec prin lucruri similare ca și Christelle în copilăria și tinerețea ei pentru a le ușură cumva solitudinea. Cam așa este, dar asta este doar perspectiva mea.

Și este un film făcut la patru mâini…

CB: E adevărat că pe mine m-au interesat alte lucruri. Am menționat în prima notă de intenție că era important să spun povestea mea și a fost dificil, fiindcă a trebuit să trec din nou prin problemele mele. Evident, această latură de a împărtăși este inerentă filmelor, dar eu voiam să vorbesc despre faptul că pentru mulți copii, exilul începe încă din familie și singurătatea din sânul familiei este o situație foarte specială. Sunt mulți copii care trec prin astfel de povești și exilul rămâne prezent în continuarea vieții lor.  Am ținut să vorbesc despre situația fetelor și a femeilor, dar și despre cea a copiilor și a adolescenților prinși în situații pe care nu le pot controla, în familii care nu au putut face prea mult pentru ei.  

Cred că trezește multe emoții, dar în același timp mi s-a părut necesar să revin la acest gând.

Arnaud des Pallières: Orpheline

În Orpheline rămânem aproape tot timpul în planuri apropiate, de obicei gros-planuri și în interioare. Montajul este foarte direct, câteodată tăieturile par chiar dure, mai ales dacă luăm în considerare și muzica filmului. Așa ați imaginat structura de la început, sau s-a modificat pe parcursul filmărilor ori în timpul editării?

AP: Sunt lucruri diferite, le voi lua pe rând. În ceea ce privește gros-planurile, am discutat de asta cu producător înainte să începem filmările, și am ajuns la concluzia că părea să se contureze patru povești diferite. Aveam patru distribuții diferite, pentru fiecare vârstă a personajului diferiți actori, costume și medii diferite, prin urmare riscam să rezulte patru filme diferite, iar noi voiam să creăm un singur film. A trebuit să iau două hotărâri care mi-au dat anumite constrângeri și care au avut consecințe în ceea ce privește scrierea filmului, dar dădeau o omogenitate mai mare și ne ajutau să se apropie mai mult cele patru părți diferite. Așa că ne-am hotărât să filmăm totul cu același obiectiv și să menținem cât de mult posibil perspectiva personajului feminin, să nu vedem decât ceea ce vede ea și să nu știm decât ceea ce știe și ea. Asta explică și stilul caracterizat de aproape, exclusivitatea gros-planurilor și a planurilor apropiate. Consider că este prețul pe care l-am plătit pentru a avea răspunsul emoțional de care ați vorbit, pentru a da spectatorului impresia că face parte din film și că poate intra în pielea personajului principal. Rezultă un limbaj special, care nu e o alegere estetică, ci mai degrabă una etică, politică, morală și care se concentrează pe răspunsul emoțional al spectatorului. Dacă avem totuși și un rezultat estetic, mă raportez la ce a spus Serge Daney, un critic de film francez care a murit. El spunea că „frumusețea nu trebuie să fie rezultatul unei căutării formale, ci consecința căutării adevărului”. Eu aș spune că am încercat să realizez în film o căutare a adevărului feminin al personajului meu, consecința fiind o formă particulară de frumusețe, o frumusețe care nu ascunde greșelile chipului sau alte lucruri pe care nu le considerăm neapărat frumoase. Trebuia să rămânem cât de aprope posibil de emoțiile personajelor.

Situația muzicii este asemănătoare, o reprezintă un fel de naturalism, fiindcă am evitat să dau cumva o „deux ex machina” care manipulează publicul ca să aibă emoțiile dorite. Muzica face parte din decor și fiind un element al filmului mi s-a părut normal s-o tăiem în momentul în care schimbăm planul. După o scenă din clinica unde Adèle Haenel face o ecografie, fiind însărcinată în luna a cincea, vedem cum îi cade o lacrimă când își aduce aminte de un moment din adolescență. Atunci vom tăia brusc la scena dintr-un club de noapte cu lumini și muzică brutală, montajul sunetului va fi exact la fel de direct ca și cel al imaginii și asta se datorează faptului că muzica nu e folosită pentru a lucra pe emoțiile spectatorului.

Arnaud des Pallières: Orpheline

Luând în considerare că filmul are la bază o poveste autobiografică, și România a făcut parte din povestea inițială, sau trebuia să fie doar o țară de un tip anume?

CB: Nu, acesta nu e un element autobiografic, este o propunere pe care am făcut-o în timpul scrierii scenariului. Știam că personajele principale vor fugi din Europa, vor părăsi spațiul Schengen și vor lua un vapor în Constanța pentru a pleca departe. Ne-am gândit la asta o vreme și ne-am spus că Georgia ar fi o alegere bună. Ideea era să părăsească Europa pe pământ și să plece cu vaporul din Constanța. M-am uitat la poze și m-am informat despre situarea geografică. Mi s-a părut o soluție interesantă. Mi-a plăcut acest port mare despre care se vorbește puțin. Arnoud s-a dus și în reperaj, dar îmi plăcea deja din poze când scriam la scenariu. Mi-a plăcut ideea să alegem România și acest oraș ca fiind locul plecării din Europa.

AP: Cred că pentru francezi România reprezintă cumva un fel de exotism. Pare să fie o țară îndepărtată, într-un sens spațio-temporal. Cred că auzind numele țării călătorim prin imaginarul nostru, un pic în trecut; ne dăm seama că Franța este o țară mai bogată decât România și din cauza asta ne-am gândit că se potrivește cu fuga unei femeie însărcinate. Mai ales că era o țară a cărei limbă n-o înțelegeau. Era foarte important să-i punem pe personaje într-o situație în care nu puteau să înțeleagă limba vorbită în jurul lor… Pentru noi a mai contact foarte mult faptul că mulți români au venit în Franța. Voiam să inversăm situația și să oferim publicului francez posibilitatea de a se identifica cu un personaj care are nevoie de azil sau protecție, față de care francezii din păcate deseori nu sunt foarte primitori.

Asta se reflectă și în limbile vorbite. Mi se pare frapant că René, în momentul nașterii, nu poate să comunice cu medicul. Personajul e foarte fragil.

AP: Evident, asta am și vrut să obținem: ca personajele să fie fragilizate, fiindcă se află într-o lume pe care nu o înțeleg și să fie izolați. Nu știu dacă și Christelle e de acord cu asta, dar pentru mine era chiar motivul pentru această inversiune.

CB: Ba da, sunt și eu de acord cu asta. Mi-a plăcut ideea inversiunii. Așa cum avem românii, cetățeni europeni care caută să-și creeze o nouă viață în Franța din cauza problemelor de acasă, iată, de data asta, avem niște francezi care fac rost de ceva bani, ca să fugă prin România. M-am informat un pic și mi-am dat seama că România e foarte prost reprezentată, ca o țară sub-dezvoltată, dar nu cred că această imagine este cea potrivită. De exemplu aveți medici foarte buni...

Din care mulți lucrează în Franța…

AP: …care vin să lucreze în Franța, și pe care oricând îi întâlnesc în vreun spital, sunt specialiști buni.

CB: Și era ideea că nașterea va decurge foarte bine cu un medic român, chiar și cu un echipament foarte sărăcăcios.

AP: De altfel, medicul din film lucrează în Franța. Este un ginecolog excelent la o clinică din Versailles și se ocupă de pacienți înstăriți într-un cartier bine situat la marginea Parisului. Domnul respectiv chiar e un medic bun format în România.

Pare și foarte blând. De obicei în scenele de naștere din filme medicii și asistentele sunt mult mai duri și se strigă mult.

AP: Este foarte blând din moment ce e obstretician, dar i-am spus „în această scenă nu sunteți obstretician, sunteți un medic generalist care e un pic panicat”. Voiam să fie un pic incomodat, dar joacă un rol foarte blând, fiindcă e și el o persoană foarte blândă.  Așa s-a potrivit, el jucând o scenă din  propria meserie. Dar aveți dreptate, există un fel de stereotip când vine vorba de scenele de naștere din filme, se tot strigă, însă, într-o situație reală, mai degrabă femeia care dă naștere strigă, nu cei din jurul ei.

În ceea ce privește alegerea României, aș mai avea ceva de adăugat: mă interesează extrem de mult filmul românesc, îl urmăresc cu atenție, cunosc România și datorită filmelor care provin de acolo. În ultimii 15 ani am văzut toate filmele bune și mă gândesc aici în mod special la Moartea Domnului Lăzărescu în care se arată spitalele. Am văzut toate filmele românești care au ajuns în Franța în cinematografe și asta mi-a dat impresia că am o legătură cu țara, că o cunosc prin filme și mi-a plăcut ideea de a-mi imagina o scenă de film în România.

Arnaud des Pallières: Orpheline

Nu știu dacă vi s-a întâmplat să vi se pună întrebări dintr-o perspectivă feministă? După proiecție am prins câteva frânturi de conversații și cineva a menționat că în Orpheline vedem din nou femei bătute și că asta e de efect. Pentru mine filmul era un mediu care crea empatie pentru personajul feminin, respectiv personajele feminine, dar mi-am dat seama că asta ar putea să fie un alt unghi de a vedea filmul. V-ați pus problema reprezentării femeilor în mod special?

CB: Sunt un pic contrariată de ce ați auzit privind violența. Am făcut tot posibilul ca violența și suferința să nu fie instrumentalizate și să nu servească unei cauze ascunse.  Sau servesc unei cauze mult mai mari care ar spune ceva de genul „voilà, este o situație extrem de dură, dar putem ieși din ea”. Nu e vorba că arătăm o problemă și apoi îi lăsăm pe oameni să facă ce vor ei cu cele văzute, consider că dăm într-un fel o lecție de viață. Și într-un fel cred că am făcut un film feminist, deși în timpul scrierii nu mi-am pus această problemă într-un sens de militantism sau încercând să revendic ceva. În schimb am fost foarte atentă la așa zisă perspectivă de „gen masculin” sau „feminin” și eram foarte conștientă că din moment ce acest film este produsul muncii unei femei și al unui bărbat ar trebui să încercăm să creăm în măsura posibilităților o perspectivă cumva neutră, un film care poate fi acceptat atât din punctul de vedere al unei femei, cât și cel al unui bărbat. Chiar am fost vigilentă pe tot parcursul lucrărilor până la sfârșitul montajului. Deși Arnaud a fost cel care a lucrat cel mai mult la editarea filmului, cumva perspectiva lui domina filmul, dar reveneam la montaj de mai multe ori și semnalam dacă mi s-a părut că filmul revine prea mult la punctul de vedere al unui bărbat și scoteam sau schimbam scene. Dar cu siguranță nu putem vorbi în niciun fel despre instrumentalizarea violenței.

AP: Eu nu văd în film femei lovite. Consider că depinde de unde vedem întâmplările, adică cred că pentru a vedea o femeie lovită ar trebui – probabil să poziționăm camera în așa fel încât să redea poziția persoanei violente și să vedem din unghiul respectiv personajul feminin.  Dar eu am ales să poziționez camera tot timpul în așa fel încât să reprezinte perspectiva protagonistelor. Vedeam o femeie care lupta pentru libertatea sa, o femeie care era împiedicată și manipulată de bărbați, care a trecut prin multe greutăți. Nu greutățile reprezintă tema filmului, ci femeia în diferite etape ale vieții sale, la diferite vârste: în copilărie, în tinerețe, la vârsta de adult. Am încercat să evit să fac un film în integralitate compus din filmări subiective în care nu vedem niciodată protagonista, în genul filmului Lady in the Lake.  Am încercat să creez un fel de subiectivitate narativă și fiind bărbat să ajung să înțeleg cum percepe o femeie viața unei femei. Am încercat să transmit asta cât de bine posibil spectatorului și să-i dau posibilitatea – pe de-o parte femeilor să vadă un adevărat personaj principal feminin, ceea ce nu e un lucru atât de des întâlnit, pe de altă parte să ofer bărbaților timp de o oră și cincizeci de minute să vadă viața din perspectiva unei femei. Asta a fost ce mi-am propus. Da, vedem accidente, vedem lovituri, sunt și scene destul de violente, dar în centrul filmului este femeia la sens propriu și figurat, o femeie care acționează, care face alegeri, care se luptă să aibă posibilitatea de a alege și care – din perspectiva mea – este o adevărată eroină care trece prin foarte multe dificultăți și încercări. Am făcut acest film cu o admirație profundă pentru personaj și încheierea filmului este o victorie a personajului principal și asta este cel mai important lucru pentru mine.

Înainte de Orpheline ați lucrat împreună la un alt proiect, filmul Michael Kohlhaas care a fost și în competiție oficială la Cannes în 2013. Se poate crea o paralelă între cele două filme și universul lor, unul dominat de un personaj masculin si altul de o protagonistă ?

CB: Într-un fel cred că ceea ce leagă cele două filme este personajul fetiței din Michael Kohlhaas și perspectiva ei. Nu știu dacă ați văzut filmul, dar am inventat această fetiță de dragul scenariului. Și ea a trebuit să facă față violenței din familie, din cauza unor înșiruiri de evenimente. Tatăl trebuie să-și vândă casa și mama făcea eforturi să rezolve problemele, apoi moare. Fetița devine martora problemelor adulților, își pierde mama, e supusă acestei situații violente. Își întreabă tatăl  „de ce a trebuit să moară mama? de ce insiști să porți acest război?” Cred că asta e legătura, iar răspunsul lui Michael nu poate fi un răspuns bun, fiindcă răspunsul său e cel al unui fanatic sau al unui militant, deoarece pentru el sunt lucruri care sunt mai importante decât familia sa și propriul copil. El vrea să i se facă dreptate. Acest dezechilibru se regăsește și în Orpheline, în relația copiilor și a tinerilor. Trecerea de la scrierea filmului Michael Kohlhaas s-a făcut în mod natural.

AP: Pentru a face aceste două filme a fost important să mă identific cu fiecare personaj. Eram Kohlhaas făcând filmul respectiv și am încercat să dau personajului posibilitatea de a exista; eram conștient atât de greșelile lui cât și de calitățile lui. Știam că importanța personajului  stă în contradicțiile sale, faptul că se duce până în pânzele albe cu ideile sale și că asta îl face un personaj istoric și politic puternic și probabil un exemplu pentru ideologiile revoluționare din secolul XVIII. În același timp ca și om este cumva orbit și renunță la condițiile vieții umane. În mod paradoxal acest om politic și tată sfârșește prin a deveni un războinic. Când am făcut filmul am acceptat paradoxul personajului, ceea ce a susținut povestea.

Într-adevăr, m-am identificat cu greșelile și calitățile lui Kohlhaas când făceam filmul și am făcut la fel și în cazul lui Orpheline. Acesta este partea periculoasă, câteodată dureroasă și minunată a muncii pe care o fac -  să realizez cât mai bine scenariul scris de către Christelle și să reușesc să induc empatia necesară în actrițele care jucau personajul principal, cele patru vârste ale personajului –  a trebuit să devin personajul însuși în intimitatea muncii. Și probabil că pentru un următor proiect voi reîncepe din nou această investiție și identificare fără rezerve. Îmi vine să spun că dacă într-o zi m-aș hotărî asemenea lui Robert Bresson să realizez un film în care personajul principal este un animal, cred că voi deveni acest animal și mă voi identifica cu punctul lui de vedere cu la fel de multă atenție și respect cum am făcut și în cazul acestor femei sau al lui Kohlhaas. Eu nu văd o paralelă directă între cele două filme. Pentru mine e vorba de două filme foarte diferite și Orpheline chiar înseamnă ceva nou pentru că m-am ocupat pentru prima oară în viața mea la modul serios de un personaj feminin. Până acum bărbații au dominat filmele mele și le-am acordat mult mai mult loc – cu câteva excepții, din care Diane Wellington e una. Pentru mine, fiind bărbat, acesta este un eveniment, Orpheline este un gest femininst, este atenție necondiționată dată perspectivei femeii.

Arnaud des Pallières: Michael Kohlhaas

Nu știu dacă ați colaborat vreodată la un film documentar, dar știu că în filmografia lui Arnaud de Pallières filmele documentare sunt importante. Cum vedeți relația dintre aceste două tipuri de filme? Diferă atitudinea în realizarea lor? Îmi aduc aminte că în Poussières d’Amériques imaginarul e foarte puternic și se construiește în mod creativ o poveste pe bază de filme de arhivă, ceea ce pare să apropie cele două poluri.

AP: Încerc să introduc ficțiunea și construcțiile de ficțiune în proiectele mele de film documentar, ceea ce e adevărat atât în cazul filmului Poussières d’Amériques, cât și în cel de Diane Wellington; atât partea de ficțiune, cât și cea de documentar este importantă, sunt aproape la egal. Iar ceea ce pot spune despre filmele de ficțiune, este că în cazul acestora încerc să las loc tot timpul lucrurilor neașteptate și accidentelor. Și în proiectele de ficțiune încerc să păstrez atenția mea de documentarist cu privire la lumea exterioară. De exemplu, Michael Kohlhaas a fost filmat în mare parte în lumină naturală, cam 85% din scene au loc în exterior și când vine vorba de lumina naturală trebuie să ne adaptăm vremii.  În anumite zile era prea mult vânt și nu am putut înregistra dialoguri, așa că am renunțat la dialoguri și am încercat să găsim alte modalități de a exprima esența scenelor. Într-o altă zi am fi avut nevoie de soare, dar am avut parte de ceață și nu ne-am opus, am trecut la alte scene. Când lucrăm cu animale se pun alte probleme. Am avut mulți cai în film și nu am cum să controlez animalele. De exemplu, scena bătăliei în Michael Kohlhaas, pe care mi-am imaginat-o decupată în multe cadre ar fi trebuit s-o filmăm pe parcursul unei zile întregi. După ce am tras două cadre, s-a făcut foarte frig, un cal s-a îmbolnăvit și responsabilul cailor mi-a spus că trebuie să plece cu toți ca nu cumva vreunul să moară. Astfel, am rămas cu două cadre din tot ce mi-am propus să filmez pentru bătălia. Într-un fel așa se realizează filmul documentar prin imprevizibil. În cazul lui Orpheline iarăși am lucrat cu copii. Este tot o situație în care e greu să prevezi totul. Trebuie să-ți păstrezi atenția la ce se întâmplă în jurul tău și să te adaptezi la ea, fiindcă nu poți să controlezi totul la milimetru.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Să lăsăm deoparte realitatea și să lucrăm cu ceea ce am învățat din scenaristică! - Interviu cu Tudor Giurgiu, regizorul filmului De ce eu?

Să lăsăm deoparte realitatea și să lucrăm cu ceea ce am învățat din scenaristică! – Interviu cu Tudor Giurgiu, regizorul filmului De ce eu?

Unul dintre filmele româneşti prezentate la festivalul de la Berlin anul acesta este deja pe ecranele din România și echipa filmului face turul ţării, în frunte cu regizorul Tudor Giurgiu, ca să întâlnească publicul în cât mai multe orașe. Așadar, nu am avut timp, decât de o discuție scurtă pentru a nu vorbi în mod excepțional despre actualitatea politică a temei alese pentru filmul De ce eu?, ci despre chinurile scrierii de scenariu și despre cum s-au ales actorii filmului.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro