Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Ultimul gentleman englez
Portretul lui Roger Moore

Nimeni nu a făcut atât de mult pentru a ne putea imagina cum este un adevărat gentleman englez ca Roger Moore, decedat anul acesta, în mai. Nu doar locuitorii blocului socialist separat prin gard au fost școliți în acest domeniu, chiar și proprii lui conaționali îl puteau lua drept exemplu pentru apariția lui, comportamentul și umorul britanic ce îl caracteriza. A avut 89 de ani și a fost ultimul depozitar simbolic al Imperiului Britanic. (Michael Caine, care-l consideră pe Moore un model, este de fapt un cockney – chiar acest fapt i-a adus succesul în pelicula Alfie în 1966.)

Deși rangul de cavaler și titlul de Sir i-au fost conferite de regină în 1999 pentru activitatea lui umanitară, industria filmului britanic i-a acordat-o în avans la începutul carierei sale, într-un rol din 1958. Televiziunea britanică pornea la ora aceea serialul Ivanhoe, ce l-a propulsat și pe Moore. Eroul chipeș al serialului în alb-negru, bazat pe romanul istoric al lui Walter Scott (alt cavaler, Sir) a cucerit rapid inimile doamnelor engleze, iar cu acțiunile sale din serial a reușit să obțină și simpatia bărbaților britanici căliți în cel de-al Doilea Război Mondial.

Un Englishman dintr-o bucată

Dar să nu ne grăbim chiar așa, Moore, înainte să devină faimos și îndrăgit de telespectatori, și-a încercat norocul cu multe alte activități. Să nu uităm că a fost adolescent în perioada războiului și în acele vremuri oamenii devin adulți mult mai repede. Așadar, Moore, ca un patriot ce era, a petrecut câțiva ani în armată, a lucrat ca artist grafic, și folosindu-se de aspectul său fizic, a fost și fotomodel. Aici este de menționat faptul că din cauza aluniței care-i strica simetria feței de multe ori i s-a propus să-și facă operație estetică, dar – la fel ca Cindy Crawford și Robert De Niro – niciodată nu a fost de acord, astfel încât, mai târziu, acest „defect” i-a devenit un fel de marcă.

Degeaba a lucrat în America la începutul carierei sale cu nume sonore, precum Rod Steiger, David Nieven, Lana Turner, studioul Metro-Goldwyn-Mayer nu a fost mulțumit de prestația lui Roger Moore și i-a desfăcut contractul. Dar soarta a fost de partea lui, și astfel a reușit să obțină rolul principal în serialul britanic Ivanhoe, prima treaptă în clădirea imaginii sale.

Spre norocul său, povestea este una foarte englezească. Slujitorul credincios al lui Richard Inimă de Leu se întoarce din Țara Sfântă și vede că marii nobili trădători, împreună cu vasalii lor fac ravagii în țară și oropsesc poporul, în timp ce regele este plecat departe să „îi bată pe păgâni”, și invers, în numele credinței; eroul nostru, fără nicio ezitare, scoate sabia și se pune apărătorul poporului. (De atunci am mai văzut așa ceva, bineînțeles, în o mie de variante, de la Kevin Costner cu plete și însiropat – Robin Hood: Prince of Thieves – la umorul sâsâit al lui Rowan Atkinson – The Black Adder­­.) Să nu uităm că la vremea filmărilor serialului Ivanhoe suntem după război, iar leul britanic are dureri de măsea, ba mai mult a fost și lovit în piept.

După popularitatea serialului Ivanhoe urmează un nou serial televizat, de această dată cu ajutorul Warner Brothers, The Alaskans, serial ce a rulat între 1950 și 1960. Serialul ne duce înapoi în vremea marii goane după aur din Alaska, unde viscolul nu contenește și omul este cel mai mare dușman al omului, dar dușman îi sunt și lupii, fapt ce poate este mai grav.

În orice caz suntem în epoca de glorie a televiziunii. Deoarece cu această goană după aur și Chaplin s-a delectat o vreme, noi putem să trecem de la tărâmuri înzăpezite către alte peisaje. De exemplu, putem să trecem prin perioada de glorie a westernului, astfel ajungem la Maverick din 1961–62. Moore aici profită de posibilitățile oferite de engleza britanică – nu scriu accent, intenționat, să nu provoc oripilarea lingviștilor. (Pentru că aceea este limba ca atare, nu un accent.)

Cert este că Moore apare aici ca un Englishman dintr-o bucată, într-un mediu lingvistic majoritar american. În acest serial James Garner este cel care face jocurile în rolul lui Bret Maverick și cine a văzut blatul lui Mel Gibson în pelicula omonimă știe că dacă miza este mică, toate frunțile se-ncruntă. În această producție marca Warner Brothers, Moore interpretează rolul vărului britanic al lui James Garner, și aici deja se vede din prima pe Moore că este aproape de foc. Cariera lui în televiziune este în ascensiune, către cer, ca apoi să devină un Sfânt (The Saint) – și să vrăjească pe toată lumea în rolul lui Simon Templar între 1962 și 1969.

Dar înainte să începem să ne entuziasmăm că rolul lui Templar este de fapt un studiu înainte să-l interpreteze pe James Bond, aș vrea să discut puțin despre felul în care actorul s-a descurcat în lumea filmelor de cinematograf. Haideți să le luăm pe rând. Eșecul peliculei Diane din 1957 a fost motivul pentru care cariera lui Moore a ricoșat, dar în același timp popularitatea lui crescândă în rândul telespectatorilor l-a propulsat și mai sus. Trebuie menționat faptul că în ciuda costumelor din pelicula Diane, povestea nu a fost una foarte palpitantă, deși personajul principal interpretat de Moore a fost străpuns de colții unei scroafe, bineînțeles nu a rămas nepedepsită. În multe povești inspirate din istorie acest fapt este o piază rea.

După succesul peliculei Ivanhoe urmează un alt film cu costume, Miracolul (The Miracle). Remake-ul după pelicula fără sunet din 1912 are acțiunea plasată în vremea războaielor napoleoniene și Moore interpretează rolul unui subiect englez, în persoana căpitanului Michael Stuart. Modul de prezentare stereotipizat al filmului se termină cu faptul că rolul lui Guido îi este atribuit lui Vittorio Gassman, presupun în ideea că un englez să interpeteze rolul unui englez, iar un italian rolul unui italian, sau al unui țigan (ca în cazul de față). Cea mai mare valoare a filmului este muzica lui Elmer Bernstein, el fiind în sine o autoritate în domeniu (printre altele, lui îi datorăm melodiile peliculei Cei șapte magnifici / The Magnificent Seven, 1960), de aceea nu se cade să îl confundăm cu tizul său și mai renumit, Leonard. Acestei pelicule îi urmează o poveste de dragoste ce se petrece în Congo-ul Belgian în 1939, Păcatele lui Rachel Cade (The Sins of Rachel Cade, 1961), în care Moore îi face ochi dulci lui Angie Dickinson – și astfel am și ajuns la adevăratul afemeiat, la Simon Templar, adică Sfântul.

Sfântul băgăreț

Sfântula condus și topul britanic al serialelor de televiziune între 1962 și 1969. Nemaivorbind de faptul că de exemplu, în anii 1970 în Ungaria, în timpul regimului Kádár, a fost program obligatoriu în rândul telespectatorilor. Acestea au fost vremurile când nu exista televizor în fiecare gospodărie, așadar, oamenii se adunau la acel vecin mai bogat care își putea permite acest lux; astfel difuzarea unui episod pe săptămână a serialului a dat naștere la fenomenul de clacă și când a fost vorba de a se uita la televizor.

Serialul a fost interesant datorită faptului că era palpitant, pe de o parte, pe de altă parte nițel scârțâit, dar s-a deschis ușa cele mai vesele barăci și s-a strecurat puțin vest pe acolo. Adică mașini de sport luxoase, femei la modă, bărbați eleganți și bineînțeles, arme, pe care personajul principal le smulgea din mâna inamicilor cu o singură mișcare înainte să dea cu ei de pământ. Așadar, eleganță fără prihană, umorul ștrengăresc și șarmul irezistibil a lui Roger Moore a făcut din personajul interpretat unul iconic nu doar în partea de vest a lumii divizate ci și în partea de est. Un lucru interesant în legătură cu serialul este că nouă episoade au fost regizate chiar de Moore. La fel este de menționat faptul că pentru rolul principal al serialului inițial a fost ochit David Niven, actor din generația precedentă dar unic în felul de reprezentare al gentleman-ului, dar el a ales mai degrabă Pantera Roz (The Pink Panther). După Niven s-a mai pus în discuție numele lui Patrick McGoohan, pe atunci în ascensiune, dar el a considerat personajul un afemeiat și un bădăran, și a refuzat rolul, la fel și în cazul primei pelicule James Bond, Dr. No. Astfel, după cum știm, Sean Connery a devenit primul Bond. (Iar Mr. McGoohan s-a înscris probabil pe veci în Wikipedia la pagina 'cum să dai cu piciorul la noroc', dar poate din cauza ghinionului pe care l-a avut a rămas pe dinafară și acolo.) Entuziasmați de succesul serialului Sfântul, producătorii au făcut și un film artistic în 1968 intitulat The Fiction-Makers, de asemenea un succes.

Moore apare într-un film artistic doi ani mai târziu, în 1970, într-un thriller, The Man Who Haunted Himself. În această peliculă interpretează rolul unei persoane schizofrenice. La ora aceea alegerea unei teme asemănătoare era deja garanția succesului. (Mai ales că Alfred Hitchcock cu 10 ani înainte a speriat de moarte lumea cu Anthony Perkins.) De atunci, cu dezvoltarea psihologiei, azi trebuie ingrediente speciale pentru povești de acest gen, vezi personajul principal care suferă de personalitate bipolară și trăiește cu medicamente din serialul Homeland.

Într-un episod (The Ex-King of Diamond) al ultimului sezon din Sfântul, Moore primește un american dat dracului ca partener, pe Stuart Damon; duetul celor doi este un succes atât de răsunător, încât producătorii de la ICT fac din această idee un serial de sine stătător. Asfel, Moore, cu un partener american nou (care nu este Stuart Damon) în serialul Danny și Brett – operațiunea Monte Carlo din 1971–72 a reușit să facă istorie. Adică se continuă clădirea imaginii bărbatului elegant, cu sensul ascuțit al umorului și bătăios.

Personajul interpretat este un nobil britanic hedonist, Lord Brett Sinclair, care este forțat să rezolve tot felul de crime, avându-l ca partener pe Danny Wilde (Tony Curtis), fost copil al străzii, american ajuns acum om de afaceri, un rechin al bursei de valori, și urmând directivele paterne date de un judecător pensionar. Rivalitatea plină de umor dată de diferențele de mediu dintre cei doi  este motorul funcțional al serialului. Celălalt atu al duetului este faptul că Moore vorbește cu rafinamentul englezului din înalta societate, în timp ce Curtis a vrut să vorbească cu un accent american din Bronx, așa cum a mărturisit-o el însuși.

Spionul pe care l-am iubit

Din acest fel de-a fi aristocratic își trage seva și reprezentarea lui Bond interpretat de Roger Moore. În opoziție cu interpretarea lui Connery (în cazul căruia sunt tentat să accept argumentul lui Patrick McGoohan) Bond-ul lui Roger Moore este mult mai blând. Nu este pătruns de aroganța unui body-builder. Nu că personajul interpretat de Moore nu ar putea să lovească tare sau nu ar fi în stare să doboare o femeie de pe picioare. Dar aceste caracteristici sunt prezentate mult mai cizelat, mai aristocratic. 'Bond-girls' nu pică secerate din cauza forței sale fizice și a tenacității sale, ci din cauza felului său manierat de a fi și din cauza șarmului pe care-l are, reușind să prezinte întâlnirea amoroasă ca o oportunitate. În acest caz nu femeile nu sunt date pe spate de un animal de genul lui Connery, ci ele sunt cele care hotărăsc ce vor să facă. Dar, nici nu e nevoie să spun, că nu reușesc să se opună tentației reprezentate de șarmul lui Moore-Bond.

Bineînțeles că fiecare generație are propriul său James Bond – la fel și eu. Și eu am distrus numeroase casete video în fascinația mea de fan. Adică și acum mă gândesc cu nostalgie la copiile peliculelor cu Roger Moore subtitrate în dunga neagră. Parțial și din cauza faptului că în a doua jumătate a anilor 1980 aceste pelicule se numărau printre cele exclusive, deoarece filmele de acțiune din acea perioadă erau doar niște răpăituri de mitralieră filmate în doar câteva locații, în timp ce aceste filme Bond ne duceau în părți pitorești ale lumii. În ziua de azi, acest lucru este valabil pentru mai toate filmele de acțiune, dar în acea perioadă era ceva inedit, adică era doar caracteristica filmelor Bond.

Pe de altă parte, aceste filme erau faine pentru că se vedea moda cea mai rafinată a acelei perioade. Pe mine, copil fiind, bineînțeles că mă fascinau aparatele și gadget-urile. De exemplu lansatorul de rachete încorporat în Lotus-ul amfibian a fost o minune. Să nu uităm, că părinții mei pe atunci reușeau să schimbe Trabantul pe Skoda. Fapt ce nu a fost puțin lucru la ora aceea. Dar mama era fascinată de orașele, peisajele și rochiile din vest.

Un al treilea aspect pe care aș vrea să-l scot în evidență este umorul ce se găsește în filmele Bond – acest lucru este valabil și mai mult în cazul personajului interpretat de Moore, în opoziție cu Connery, umorul lui este rafinat.

Un al patrulea lucru, și nu vreau să par foarte didactic, dar putem obține o radiografie istorică și politică perfect accesibilă din cele șapte filme Bond în care joacă Moore: de la răceala ordinii mondiale în două poluri, american vs. sovietic, la încălzirea relației din era Războiului Rece, adică de la pelicula Live and Let Die din 1973, până la pelicula View to Kill din 1985. Mentalitatea acelei epoci este reprezentată și altfel în aceste filme, adică este vizibil că pe atunci nu era la modă ca activiști luptători să-și încrunte fruntea, dacă femeile sau alte grupări sociale nu erau tratate 'politically correct'.

Se poate spune că Bond interpretat de Moore reflectă gusturile mele personale din acea vreme, gusturi ce au fost croite după vârstă și după obișnuință. Eu cred că generațiile de azi nici măcar nu ar zâmbi dacă ar vedea aceste pelicule pentru că și ei au propriul lor actor James Bond. Nemaivorbind de faptul că producătorii se îngrijeau poate și prea mult chiar de la început ca fiecare generație să-și primească Bond-ul șic care i se potrivește.

Personajul Bond interpretat de Moore este la fel de matur în aproape toate cel șapte filme în care el are rolul principal. Doar nuanțe minore colorează personajul cu trecutul misterios, de exemplu, există episod în care Bond se duce la mormântul soției sale înainte să se apuce să salveze lumea. Dar doar atât.

Pelicula Live and Let Die din 1973 a fost cel de-al optulea film oficial James Bond, în aceasta Moore preia pistolul Walter PKK – ștafetă (arma oficială a agenților secreți britanici) de la Sean Connery, primul James Bond oficial pentru a proteja coroana britanică cu focuri de armă precise timp de mai bine de zece ani.

Un fapt foarte interesant în legătură cu filmul Live and Let Die, pentru care am derulat banda înapoi de mai multe ori este faptul că povestea începe cu discursul delegatului Ungariei la ONU, adică primul film Bond cu Roger Moore în rolul principal începe într-o limbă maghiară fără accent. De altfel, delegatul este interpretat de Vernon Gábor, actor de origine maghiară, în al cărui CV observăm că se specializează pe personaje maghiare din filme britanice, dar se descurcă cu orice rol al omului oropsit din blocul de est. Mai târziu apare și în pelicula Octopussy într-un cadru mai apropiat.

În continuare, în episodul ce se petrece în SUA apare un polițist bădăran, un redneck tipic, care respectând tradiția de acolo scuipă porții consistente de tutun în stânga și în dreapta pe tot parcursul filmului, fapt ce reprezintă într-un fel o sursă de umor, dacă a fost menit să fie un contrapunct pentru eleganța lui Moore. (Personajul interpretat de Clifton James apare în rolul de ajutor și în următorul film James Bond în care își petrece vacanța în pantalonii de pijama și în flip-flops, dar cum simte miros de scandal se bagă și el.) De altfel, coloana sonoră a peliculei a fost compusă de Paul McCartney și a fost orchestrată de George Martin, de nota zece. Aceasta a fost mai târziu preluată tot cu titlul de Live and Let Die de Guns'n'Roses și transformată într-o piesă mai rapidă pentru a evoca un punct de legătură și cu generația mai tânără. Dar poate că astfel i-am pierdut – căci pe cine interesează azi de Guns'n'Roses. (Nici pe mine nu mă mai interesează de ei.)

Doi ani mai târziu, în 1974, a fost lansată cea de-a doua peliculă James Bond al lui Moore, The Man with the Golden Gun, în care personajul principal este interpretat de Christopher Lee – el este bărbatul cu pistolul auriu, înscris în registrele civile ca Francisco Scaramanga. Imagini memorabile dăinuie în mintea omului despre duelul celor doi, care se continuă și într-o sală cu oglinzi, printre altele. Ajutorul lui Scaramanga este un 'pitic' (cuvânt ce pot să-l scriu, slavă Domnului, datorită prestației lui Peter Dinklage, din Urzeala tronurilor, care este de înălțime asemănătoare, fără să fiu nevoit să caut vreun sinonim pentru a mă putea exprima în mod corect politic) pe nume Nick Nack, interpretat de Hervé Villechaize, actor de seriale foarte popular la ora aceea.

Pelicula The Spy Who Loved Me din 1977 diferă semnificativ de celelalte filme Bond pentru că apare personajul Jaws (care este și numele rechinului din filmul regizat de Steven Spielberg). Inamicul interpretat de Richard Kiel este un personaj ce impune respect datorită aspectului său fizic, dar proteza de fier din gura lui Kiel, pe care a purtat-o de dragul rolului, parcă îi dă puteri de super-erou. (Și el se va întoarce în filmul Moonraker, dar de această dată ca ajutor îmblânzit, adică un personaj care trece printr-o dezvoltare a personalității rapidă față de începutul filmului.) Trebuie să accentuez faptul că generația 'fetelor Bond' a ajuns într-o etapă nouă cu apariția lui Barbara Bach, care aici interpretează rolul unei spioane sovietice. În sfârșit rolurile feminine din The Spy Who Loved Me nu se mai opresc la femei care arată ca niște fotomodele și care fac ochii mari ca de naive, ci putem să vedem și o reprezentare de caracter. Apare femeia care atât la minte, cât și la iscusință este partenerul egal al lui James Bond. Idila celor doi este în sfârșit una matură și bazată pe egalitatea partenerilor.

La distanța obișnuită de câțiva ani, în 1979, iese pelicula mai sus-menționată, Moonraker. Primul și cel mai important lucru în legătură cu acest film este faptul că dacă până acum inamicul s-a ascuns în arhipelaguri despre care se credea că sunt nelocuite, sau în orașe subacvatice, de această dată s-a mutat în spațiu. În acest caz Bond-girl nu lucrează pentru KGB ci pentru CIA, în interpretarea lui Corinne Cléry, care nu este doar deșteaptă și frumoasă, dar este gata să piloteze și o navă spațială. În film acest lucru nu pare să fie cine știe ce, dar oricum. Astfel, o parte semnificativă a filmului este înregistrare de studio, din care se remarcă bătălia cu lasere care durează câteva minute și are un sunet anume, ceea ce este azi muzică pentru urechile mele, căci atât în Star Wars cât și în G.I. Joe urechile mele sorbeau curcubeul muzical al efectelor cu laser. Și să nu uităm că Jaws are un rol important în salvare, dar nu vreau să dezvălui totul, că mai nou nu este frumos să faci așa ceva.

Pelicula For Your Eyes Only din 1981 ne aduce cu un detaliu minor mai aproape de mediul familial al lui Bond. Am făcut odată referire la asta. În primele cadre ale filmului îl vedem pe Bond la mormântul soției sale, așadar aflăm într-un final că este văduv, adică nu a fost dintotdeauna un nonconformist. Dar să ne îndepărtăm de amintirea cețoasă a femeii din trecut, Bond-girl din acest film este un arheolog, în interpretarea lui Carole Bouquet, care a fost obiectul misterios al dorinței într-un film al lui Luis Buñuel. Trebuie să admitem că nu este puțin lucru.

Octopussydebutează în 1983 și apare în el starul serialului de succes Sandokan, 'tigrul Malaeziei, adică Kabir Bedi. În acest episod putem să vedem cum funcționează o comună de femei și cum arată un ou Fabergè adevărat sau fals. Cadrul poveștii de altfel este politica calmării și acele forțe radicale care vor să stopeze acest proces. Generalul sovietic, renegatul Orlov, nu poate fi ținut în frâu de generalul cumpătat Gogol (ce de nume tipic rusești), de aceea este nevoie de intervenția lui Bond. În caz contrar s-ar declanșa o catastrofă nucleară, așa cum ne arată o hartă uriașă pe care sunt marcate toate țările est-europene, bineînțeles cu roșu. Pentru a putea duce această sarcină la bun sfârșit, Bond este ajutat de Milos Colombo interpretat de Hajím Topól, care și-a făcut renume cu rolul lui Tevje, lăptarul, care nu cântă la vioară pe acoperiș de această dată, ci îi suflă în ciorbă la inamicul său principal, Kristatos.

Ultimul film Bond al lui Moore, View to Kill ne aduce aminte de Himera din 1978 și de Gregory Peck. Cel mai rău dintre copiii-minune al geneticii va fi superblondul Christopher Walken al cărui râset și de atunci îmi răsună în ureche. Și bineînțeles nici dacă aș vrea nu aș putea să șterg din memorie rânjetul ca de felină al lui Grace Jones, o apariție extravagantă. Aici ea este ajutorul personajului negativ, dar asemenea lui Jaws, la sfârșitul peliculei trece de partea cealaltă.

Brandul Roger Moore: peste clasă

În „pauzele” filmărilor seriei Bond au mai fost făcute și alte filme cu artistul aflat la apogeul carierei sale. În 1974 apare de exemplu pelicula Gold care a fost de succes la vremea aceea. În povestea izvorâtă din stiloul lui Wilbur Smith, Moore interpretează rolul unui inginer de mină care încearcă să protejeze o mină de aur din Johannesburg de urzelile unui cartel și în același timp încearcă să-și protejeze și iubita. Aceeași actriță (Susannah York) leagă această peliculă de comedia cu titlul revelator The Lucky Touch din 1975. Apoi urmează pelicula Gli esecutori din 1976, un film despre mafia italiană. În același timp Moore intră în pielea lui Sherlock Holmes (Sherlock Holmes în New York), dar nu reușește să imite acel geniu palid, morfinist al lui Jeremy Brett care l-ar fi surprins chiar și pe Doyle cu interpretarea lui. Pelicula La revedere, în iad! (Shout at the Devil) apare tot în 1976. Înainte să acuzăm filmul că Motley Crue a avut un succes mai mare cu piesa omonimă, trebuie să recunoaștem că nu este adevărat, doar atât că a avut un succes la fel de mare. Pe lângă Lee Marvin în rolul bețivului putem vedea din nou un gentleman englez, care în timpul Primului Război Mondial deschide un front privat în Africa.

Nici în 1978 nu ne îndepărtăm de Africa, doar că aici partenerul este la fel de alcoolicul Richard Burton. The Wild Geese este povestea unei trupe de mercenari încercați de soartă, adică este o dramă de război în adevăratul sens al cuvântului. Remake-ul din 1979 al peliculei Evadare din Atena (Escape to Athena), care se înrudește din punctul de vedere al poveștii cu pelicula  Eroii lui Kelly (Kelly's Heroes) și cu Eroii monumentelor (The Monuments Men) regizată de George Clooney, dar adevăratul său merit este faptul că aici în sfârșit Roger Moore nu mai apare în uniformă britanică ci are una germană de pe vremea celui De-al Doilea Război Mondial. La fel ca în pelicula Lupii mărilor (The Sea Wolves) din 1980, dar aici doar ca parte a camuflajului, pentru că împreună cu David Niven și Gregory Peck sunt imaginea forței și curajului britanic în timp ce se îndeletnicesc să arunce în aer stația radio a germanilor de pe insula Goa în timpul celui de-al Doilea Război Mondial. În filmul Aventuri în Marea Nordului (North Sea Hijack) datat tot în 1980 trebuie să salveze doi oameni ce exploatează țiței, iar inamicul este interpretat de Anthony Perkins care are deja experiență în rolurile bolnavilor mintali. Cercul este închis pentru o vreme de pelicula Cursa ghiulea (The Cannonball Run) din 1981; în această comedie absurdă se adună o echipă destul de bună, începând cu Jackie Chan, Dean Martin, Sammy Davis Junior, Burt Reynolds și continuând cu Roger Moore.

În anii următori atenția lui Moore este concentrată asupra filmelor James Bond, deoarece în pelicula Perspectiva unei crime (View to Kill) din 1985 are deja 58 de ani, ceea ce este un fapt remarcabil. După ce pune smochingul la naftalină puțin și răsuflă nițel după Perspectiva unei crime în 1989 filmează comedia Drept la țintă! (Bullseye) cu Michael Caine, în care amândoi au roluri duble, dar trebuie să-i dezamăgesc pe aceia care cred că filmul se apropie de nivelul peliculei Non c'é due senza quattro. Ceea ce este mare păcat pentru că ar fi fost potențial în duetul celor doi. Urmează apoi pelicula Feuer, Eis und Dynamit, despre care spune multe că e comedie și că a fost făcută de nemții ce tocmai se reuneau. Deoarece umorul nemților este o altă mâncare de pește, acest fapt eu l-aș considera un semn. Dar pelicula Bed and Breakfast din 1992 este un destul de digerabilă, cel puțin Moore este tot șarmant și a primit un rol potrivit vârstei sale. Jean – Claude Van Damme, care pe vremuri se lupta și el cu duplicitatea, nu s-a dat în lături și a pus mâna pe stilou de a scris un scenariu împreună cu Frank Dux, garantul succesului, pentru pelicula Dragonul de Aur (The Quest). (Dux – în pelicula Sport sângeros / Bloodsport – și-a regizat propria autobiografie, și belgianul care circula făcând sfoara a și interpretat rolul conform cerințelor vremii. A devenit un film iconic într-o oarecare măsură.) În pelicula Dragonul de aur lipsește din păcate dinamica persuasiunii. De aceea îmi pare rău că au reușit să-l atragă pe fostul James Bond într-o acțiune de acest gen de pierdere de vreme, pentru că, din păcate, nu i-a stat bine.

Următoarele apariții ale lui Moore în filme au fost doar niște gesturi față de respectul pentru cariera de-o viață. A reușit să reprezinte brandul său cinematografic, caritativ și de persoană privată care i s-a atribuit chiar și la bătrânețe în așa fel încât acest lucru chiar că l-a făcut o apariție iconică. Surâsul sorții este că ultima dată l-am putut vedea în pelicula Îngrijitoarea (The Carer) o coproducție maghiară și engleză. A fost jovial și elegant, s-a interpretat pe sine, a fost el însuși. A lăsat un gol în urma lui, ce va fi foarte greu de umplut, ba mai mult, un gol după o epocă apusă – ale cărei calități principale au fost stilul, bunele maniere, umorul, punctualitatea – ceea ce nu mai poate fi readus nici cu vrăjeală. Ceva ce a fost denumit de englezi că are clasă (class), de primă clasă, sau (dacă doriți) peste clasă.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Îngerul străzilor întunecate - Portret Alain Delon 1.

Îngerul străzilor întunecate – Portret Alain Delon 1.

Nu cred că putem nega statutul lui Alain Delon drept unul dintre cele mai faimoase și frumoase chipuri din istoria cinematografului. Într-o carieră de șaizeci de ani, ce acoperă a doua jumătate a secolului XX – carevasăzică, Delon a fost o prezență constantă în film pentru jumătate din existența acestei arte – el a semnalat un nou ideal masculin, influențând arta actoriei, moda și youth culture (cultura tinerilor).

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro