Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Universul Alien

Dorința de a călători printre stele este probabil de-o vârstă cu trezirea la conștiință a umanității și această curiozitate arhaică cu care ne uităm la cer de zeci de mii de ani, poate, ne-a influențat în mod fundamental gândirea și cultura.

Ideea în sine, în schimb, a luat formă doar în viața mitico-religioasă în primul rând, fapt ce a însemnat că pe lângă privitul inocent și tânjitul după stele, am început să ne temem de bezna necunoscută și infinită.

Deși într-una dintre cele mai vechi opere scrise ale umanității, Epopeea lui Ghilgameș apare deja elementul fantastic, precursorul de facto al literaturii științifico-fantastice este considerată mai degrabă Lukianos. Grecul care a activat în secolul al 2-lea, era noastră, scria în primul rând proză satirică, și a fost poate primul care a încercat să îndepărteze membrana religioasă de pe operele sale. Pe deasupra declara în public că ceea ce scria nu s-a întâmplat niciodată, deci poate că Lukianos a fost primul care a recunoscut că scrie ficțiune. Opera Povestiri adevărate care descrie lupte spațiale fantastice și invazia unor creaturi străine este doar la un pas distanță de filmul lui Georges Méliès din 1902, Le voyage dans la lune, un film pionier care a permis accesul sf-ului în cea de-a șaptea artă.

Fugi!

Cu mai bine de 75 de ani mai târziu, scenaristul Dan O'Bannon a început să umble din casă-n casă cu scenariul Alien scris împreună cu Ronald Shusett, căruia până la urmă 20th Century Fox i-a acordat o șansă. Decizia a fost semnificativ influențată de filmul Războiul stelelor lansată cu câțiva ani înainte, deoarece până atunci studiourile nu au fost convinse că un film al cărei acțiune se petrece integral în spațiu ar putea fi interesant pentru spectatori. Alien până la urmă a devenit un succes pentru propriile merite, deși în urma premierei primele reacții au fost destul de cumpătate atât din partea criticilor cât și din partea spectatorilor. Totuși, un SF obișnuit nu devine o operă clasică din întâmplare, operă care nici după 40 de ani nu prea poate fi nici egalată, darămite surclasată.

Suntem tentați să atribuim întregul succes surpinzător al peliculei Alien (și a întregii serii) lansată în 1979 și lui H.R. Giger. Este fără îndoială adevărat că designul de coșmar și totuși sexy creat de artistul elvețian are și astăzi un rol cheie în viața francizei populară. Dar fără compoziția precisă și echilibrul caracteristice primului episod al seriei, chiar și un monstru atât de înfricoșător ar fi doar un one-trick-pony. Dar Ridley Scott, care tocmai își terminase primul film artistic a dat peliculei un ritm atât de alert și de precis calculat, că acesta trece cu mult și bine peste genul SF. Tânărul regizor britanic a desfăcut în bucățele și a rearanjat elementele genului horror – suspense cu atâta încredere în sine încât în povestea fundamental științifico-fantastică elementele de SF sunt practic aproape reduse pe post de garnitură. În loc de un film horror ce se petrece într-o navă spațială, Scott a creat o peliculă cu o atmosferă atât de unică încât aproape că nici nu se potrivește genului. Pe lângă designul lui Giger și personajele lui O'Bannon coloana sonoră a filmului, luminile, dar chiar și efectele de lumină și sunet sunt minuțios compuse. Pelicula Alien este o operă excepțional compusă și aproape perfect calculată, începând cu tipul fontului din titlu și până la ultimul piuit al navei Nostromo.

Acest echilibru aparent perfect nu a fost întotdeauna creat de intenția regizorului sau de efectul elementar al formelor extraterestre. Un element constructiv important al fiecărui horror este spațiul, unde se desfășoară acțiunea, care în cazul nostru este nava Nostromo. Faptul că odată cu avansarea poveștii, spațiile ce apar ni se par tot ma strâmte, are și motive destul de prozaice. A fost mai ieftin să construiască camerele și coridoarele navei decât să asigure loc în studio pentru toate încăperile. De aceea actorii au fost nevoiți să se plimbe dintr-un loc în altul în „navă” în pauzele dintre scene, ceea ce probabil a avut un rol important în faptul că atmosfera apăsătoare a filmului a fost trăită mai intens și de actori.

Deși Giger a fost responsabil cu designul creaturii xenomorfe și a mediului străin (adică space-jockey-ul și nava spațială prăbușită), stilul „biomecanic”, denumit astfel de el însuși, funcționează cu adevărat pentru că este plasat într-o opoziție perfectă cu aspectul uzat, industrial al navei Nostromo și însuși cu echipajul navei. Personajele lui O'Bannon nu sunt deloc eroi, sunt doar niște muncitori simpli – iar datorită distribuției chiar arată ca niște muncitori simpli. Dacă ne uităm la scenele comune, parcă suntem în cantina unei fabrici, decât la bordul unei nave spațiale. Roger Christian, care a făcut designul pentru „partea umană” a filmului a adunat o mulțime de elemente și materiale folosite anterior pentru a construi nava Nostromo, care este aproape la fel de perfectă ca designul lui Giger. În timpul regiei, Scott a avut grijă ca să nu ne arate monstrul xenomorf care decima echipajul în timp ce acțiunea filmului era în desfășurare. Bineînțeles, vedem părți din monstru – gheare, dinți – dar despre cum arată, despre puterea lui și mai ales despre intenția lui avem doar bănuieli. Practic nu îl vedem în totalitate decât la finalul filmului, ceea ce îl face și mai înfricoșător, aproape de pe lumea cealaltă. Scott nu degeaba se ferește să folosească expresia de monstru când vorbește despre creatură, deoarece  opera lui Giger este multifațetată și mult mai amenințătoare decât monstrul unidimensional al unui film de groază obișnuit.

După Ridley Scott, regele continuărilor, James Cameron a regizat următorul film (Aliens) care practic a întors teoriile peliculei Alien pe dos: în loc de o singură creatură, cel de-al doilea capitol îi trimite lui Ripley și echipei un roi întreg. Alegerea titlului în sine este elocventă: în loc de titlul Alien 2 care mirosea a continuare numele de Aliens sugerează că aici avem de-a face cu un alt tip de film decât cel din 1979. În schimb trebuie să menționăm că de fapt, continuarea peliculei Alien nu a fost imaginată în această direcție. Schițele pentru scenariul peliculei Alien 2 erau deja pregătite când producătorii Giler și Hill a ales totuși scenariul lui Cameron. Primele schițe despre continuare aveau ca temă evenimentele ce au precedat cele văzute în Alien, evenimente dintre care Scott a și folosit câteva mai târziu, în pelicula Prometheus.

Pentru ca această continuare „nouă” să se delimiteze accentuat de filmul original, dar nici să nu se rupă de acesta în totalitate, Cameron a lăsat-o mai moale cu claustrofobia ce caracteriza primul episod, și s-a concentrat pe o altă formă, poate mai puțin sofisticată, a fricii. În loc să fie un horror minuțios lucrat și compus în mod artistic, Aliens este un adevărat film de acțiune, cu mult sânge și multă violență. Bineînțeles acest lucru nu înseamnă că această abordare ar fi mai rea: mai degrabă este vorba de faptul că Cameron a ales o altă interpretare a terorii. În timp ce în primul film în centrul acțiunii se afla creatura care vâna membri echipajului unul câte unul, din acest punct de vedere în filmul Aliens nu există un anumit inamic proeminent. Echipajul sosit pe planeta colonizată de la primul episod încoace pornește la luptă, fără să știe, împotriva întregii rase. Această schimbare hotărâtă la prima vedere pare mult mai impersonală față de atmosfera aproape intimă a primului episod. Dar Cameron s-a pregătit, nu numai din genul filmului de acțiune, ci și din universul – Alien, așadar, continuarea funcționează și în comparație cu pelicula lui Scott.

Cameron trece cu fler peste situația claustrofobă de bază care înainte a funcționat perfect dar nu se poate abuza de ea prea mult, totuși păstrează sentimentul fundamental de izolare: personajele care fug de „roi”, se baricadează în spații din ce în ce mai mici. Pe deasupra, parcă faptul că designul lui Giger pierde teren, i-ar fi benefic filmului. Deși specia scăpată de sub control încet dar sigur ocupă baza oamenilor, caracterul industrial al centrului a fost mult mai accentuat față de designul de alien. Datorită firului narativ avem ocazia să-l vedem și pe xenomorph mai des decât înainte, dar numai din acest motiv monstrul nu încetează să fie înfricoșător sau misterios. Nu avem parte doar de o creștere numerică a lor, dar aflăm din ce în ce mai multe despre stilul lor de vânătoare, despre inteligența lor și chiar și despre structura speciei în sine. Odată cu acest fapt parcă se pierde acea distanță și diferența aceea de bază care a fost în centrul filmului lui Scott – și acest lucru va fi din ce în ce mai dureros în următoarele episoade ale serialului.

Ascunde-te!

Poate există o ruptură în povestea oricărei francize și a oricărui gen, după care lucrurile își revin foarte încet la ordinea veche – dacă își revin. Această ruptură apare în cel de-al treilea episod construit în jurul creaturii iconice al lui Giger. Asta pentru că la sfârșitul anilor 1990 franciza Alien a devenit atât de gigantică încât s-a prăbușit sub propria-i greutate. Pe lângă cele două filme produse, au apărut nenumărate romane, benzi desenate și alte interpretări canonice și non-canonice, care parcă au adus banii cu lopata în casieria 20th Century Fox. Iar succesul financiar extraordinar la Hollywood întotdeauna cere continuare imediată.

Popularitatea a însemnat totodată și o piață de desfacere în expansiune, care determină fundamental atitudinea duoului Giler–Hill în ceea ce privește continuarea. Pe când au găsit persoana potrivită pentru noua etapă a filmului în persoana lui Vincent Ward, deja se declanșaseră alarmele în jurul producției din cauza schimbărilor numeroase. Regizorul neozeelandez a semnat cu reticență contractul, dar Fox a ținut atât de mult la persoana lui încât i-a permis să scrie un scenariu total nou. Pelicula, care a fost până la urmă un eșec, este considerată de fanii SF romantici capodopera filmelor științifico-fantastice neregizate. Asta pentru că Ward se săturase că toată lumea intervine în filmul lui și lăsând baltă scenariul s-a ridicat din scaunul regizoral.

Așa a intrat în joc regizorul de reclame și videoclipuri muzicale, David Fincher, care fărâmițează mai departe scenariul lui Ward. Pelicula care începea să se materializeze încet în condițiile destul de neprielnice, s-a întors repede la una dintre elementele cele mai importante ale filmului, ideea singurului supraviețuitor (sole survivor). Acest element care a avut un rol foarte important în istoria culturii omenești, are o semnificație fundamentală și în universul Alien, și asupra căreia se tot revine într-o formă sau alta. Deși Cameron încheie episodul al doilea cu un final pozitiv, acest lucru a fost suficient doar până la prima pagină a scenariului în care Ward scapă de camarazii lui Ripley. Poate din această cauză simțim că dintre toate filmele Alien 3 are o tonalitate disperată, nihilistă. În povestea scrisă de duoul Ward–Fincher nu există echipaj sau coloniști inocenți care trebuie salvați, doar un grup de criminali și violatori condamnați la închisoare pe viață, din acest motiv putem să spunem că Alien 3 este de la început și până la sfârșit filmul disperării și al situațiilor fără ieșire.

Poate cea mai mare greșeală al episodului al treilea din saga Alien este că se așteaptă la încredere necondiționată din partea spectatorilor în timp ce consideră că relația de cauză-efect al dramaturgiei este secundară. Urmărind firul din episoadele precedente, și Fincher începe al treilea film exact acolo unde s-a terminat cel de-al doilea: cabina de salvare al lui Ripley și al echipajului ei se prăbușește pe o planetă nelocuită din cauza unei defecțiuni electronice, și aici ne dăm seama că Ripley nu este singura supraviețuitoare a naufragiului. Designul clădirilor goale de pe planeta – închisoare care este locul de desfășurare al acțiunii – este în același timp dureros de laic și sacral, dar în orice caz, este uimitor. Faptul că scenariul lui Ward și Fincher a plasat acțiunea filmului în acest spațiu, a introdus o moralitate în universul Alien care înainte nu era prezentă. Din această cauză distrugerile provocate de monstru devin secundare în fața mântuirii morale și astfel toată franciza ia o altă direcție.

Deși Fincher revine la situația de bază cu un singur monstru, dar în același timp și Ripley funcționează ca o bombă cu ceas, iar conflictul pe cele două fronturi se dovedește a fi prea mult pentru film. Pe deasupra lipsurilor scenariului, și tehnica de filmare lasă de dorit. Degeaba există decorurile cu atmosferă fantastică, efectele speciale sunt teribile, mixajul de sunet este îngrozitor, iar editarea este de cele mai multe ori în afara ritmului. Totuși scenele prezentate din punctul de vedere al xenomorphului reușesc să dea o nouă dimensiune creaturii, o dimensiune despre care nu știam până acum, faptul că vede – dacă vede. În schimb, față de cele văzute în filmele anterioare, monstrul din Alien 3 ucide fără nici un căpătâi, astfel îl privează de adevărata sa profunzime. Adică până la urmă devine exact ceea ce Scott și Cameron au reușit să evite cu măiestrie: un monstru. Deoarece în centrul scenariului lui Ward nu erau prizonieri evlavioși, ci călugări, pe lângă aspectul de moralitate filmul mai are și o porție bună de simbolistică creștină. Deși conceptul de condamnați în căutarea lui Dumnezeu la capătul lumii nu este unul de neimaginat, dar xenomorphul ce se naște dintr-un bou (Assembly cut) sau sacrificiul de sine teatral al lui Ripley exagerează prea mult povestea.

Oricât de slab film a fost Alien 3 și-a găsit locul de neînstrăinat în canon deoarece a închis cercul poveștii lui Ripley. Cea de-a patra parte a francizei, Alien: Resurrection (Alien: Renașterea) a reușit să distrugă și ultima rămășită a fundamentului universului Alien, degradând gloria pe vremuri unică a seriei la nivelul filmelor de categoria B. Scenariul semnat de Josh Whedon poate are un singur aspect pozitiv: că original nu ar fi fost deloc așa. Whedon ar fi vrut să respecte încheierea Ward–Fincher și ar fi vrut să-și construiască povestea în jurul clonei lui New, supraviețuitorului venimentelor de pe colonia LV – 426 în loc de persoana lui Ripley.

Dar Whedon a tot făcut schimbări la scenariu până ce personajul principal a devenit clona lui Ripley, deși între timp atât David Giler cât și Walter Hill și-au revenit și au încercat să împiedice realizarea acestei idei. Povestea destul de slabă și forțată nu a beneficiat nici de faptul că Jean-Pierre Jeunet încearcă să dea o tonalitatea mult mai serioasă filmului, decât materia de bază permitea. Datorită acestui fapt, practic nimic nu funcționează așa cum trebuie: scenele sunt inconsecvente, dialogurile sunt ridicole, personajele sunt unidimensionale și de cele mai multe ori total în plus. Poate cel mai dureros aspect este faptul că personajul lui Ripley se dezvolta încontinuu și în mod consecvent până la Jeunet, cum pierdea treptat speranța în lupta cu specia xenomorphă și cu compania Weyland–Yutani. În schimb, scenariul lui Whedon ne prezintă un personaj total diferit, lipsit de profunzime și care este total străin și de neînțeles pentru fani.

Filmul care se transformă în propria sa parodie nu are milă nici de creatura lui Giger: una dintre mașinile perfecte de ucis din univers la Jeunet este redusă la un animal de pe lângă casă care este ținut captiv și așteaptă să fie domesticit și care poate fi speriat și de niște vapori de apă înghețați. Dar distrugerea monstrului și a francizei se îndeplinește în Nou-născutul, care nu este altceva decât violarea designului artistului elvețian. Degeaba realizarea vizuală profesionistă, renumitul xenomorph nu este altceva decât o piesă de decor, un banc de prost gust. Este de-a dreptul îngrozitor să te gândești că această marionetă privată de orice mister este aceeași creatură fantomatică de pe pictura Necronom IV al lui Giger, care i-a fermecat pe vremuri pe O'Bannon și pe ceilalți. Seria total distrusă primește lovitura de grație de la finalul alternativ, dar din fericire scena în plus în care acțiunea este plasată din univers pe Pământ apare doar în varianta regizorală a filmului. În acele câteva minute, Jeunet și Whedon privează universul Alien de una dintre caracteristicile sale de bază, adică forma nesfârșită și totodată apăsătoare a Universului și totodată prezic o continuare care sperăm să nu se materializeze nici în cele mai grele coșmaruri de tip Paul W. S. Anderson.

Roagă-te!

După toate acestea nu este de mirare că a vuit lumea când s-a zvonit că Neil Blomkamp, care a ajuns la apogeu cu pelicula District 9 (și a decăzut cu Elysium și Chappie) lucrează la un nou film Alien. Dar proiectul cu numărul cinci nu ar fi fost continuarea filmului lui Jeunet, ci cu un truc asemănător cu cel al lui Bobby Ewing, ar fi anulat opera lui Fincher și al regizorului francez. Sună destul de rău, trebuie să recunoaștem, dar nu ar fi fost atât de greu de acceptat, deoarece ultimele două părți ale seriei au fost atât de diferite de precedentele, încât mulți fani ar fi ales-o pe Ripley trezită pe Sulac din hibernare, decât pe Nou-născutul lui Whedon. Regizorul sud-african ar fi vrut și el să continue povestea supraviețuitorilor evenimentelor de pe LV-426, și filmul l-ar fi avut în centru pe adultul Newt și nu pe Ripley.

Dar toate astea au fost date la o parte, pentru că între timp Scott a revenit la franciză și repede a și regizat un prolog al filmului original din 1979. Pe deasupra, regizorul britanic de atunci încearcă să bagatelizeze proiectul lui Blomkamp, iar după Alien: Covenant nu prea mai sunt șanse ca să apară la cinematografe acel film pe care toți fanii ar vrea să-l vadă.

Scott, care de la cel de-al patrulea episod în loc să facă o nouă poveste Alien, se întoarce la creatură, a continuat cu un proiect la prima vedere independent de acesta, care se și leagă de filmele originale dar și diferă de ele. Scopul poveștii despre expediția intergalactică pornită în căutarea originii omenirii, probabil ar fi fost să creeze baze solide pentru univers, dar a reușit exact opusul acestui lucru. Cel mai mare păcat al peliculei Prometheus, pe lângă faptul că este un film prost, este că îi consideră și pe spectatori niște proști. Stilul de lucru al lui Damon Lindelof, care semnează o parte din scenariu, este să pună cât de multe întrebări degeaba și fără sens într-un timp cât mai scurt, și noi trebuie să rezistăm și de această dată.

Dar nu este de ajuns că nu primim răspuns la niciuna dintre întrebările precedente sau din timpul filmului, Scott reușește de asemenea să golească de orice sens și rolul companiei Weyland. Dacă nu altceva, măcar motivația companiei, care a fost personajul negativ în toată seria, ar fi trebuit fundamentată, deoarece până acum a avut un rol semnificativ în fiecare episod. Chiar primul film Alien sugerează că megacompania Weyland–Yutani a știut de existența monstrului, deoarece Ash, urmând prevederile directivei speciale 927, ar fi sacrificat echipajul navei în schimbul unui exemplar. În schimb, în loc să aflăm niște răspunsuri cu ocazia întâlnirii ce se promite a fi catartică dintre Peter Weyland și designer, nu primim nimic. Până în ziua de azi, filmul lui Whedon este singurul în care nu uriașul din culise și angajații săi trag sforile – deoarece nici nu mai există în timpul acțiunii filmului.

Deși androizii (cu excepția lui Call, al cărui rol este de neînțeles) oferă un punct de pornire pentru a înțelege interesele companiei Weyland–Yutani – chiar dacă nu reflectă perfect aceeași intenție. În timp ce Ash deservește doar compania și execută ordinele fără să pună întrebări, în filmul lui Cameron se pare că nu androidul este cel care are rolul de marioneta mișcată de companie. Bishop, deși este reprezentantul raționalității până la capăt, în loc să aleagă compania, se aliază cu supraviețuitorii care nu au nicio șansă. E drept că personajul pozitiv al lui Bishop, după finalul relativ optimist al peliculei Aliens, este din nou transformat în unul deschis de Fincher, prin faptul că a ascuns un ou pe bordul navei Sulaco. Deși nu există nicio dovadă că androidul care i-a ajutat pe Ripley și ceilalți ar fi făptașul, teoria se potrivește prea bine cu metodele companiei Weyland–Yutani. Faptul că Bishop apare din nou întărește oarecum această idee, deși acesta își accentuează caracterul uman, de această dată se aliază cu compania și interesele acesteia. Dintre androizii care apar în aceste filme unul proeminent este David, care se pare că are propria voință, și avem senzația că deservește interesele companiei Weyland–Yutani doar pentru că și interesele sale personale au aceeași direcție. Dar acest aspect nou și de altfel fascinant face ca personajul lui Ash să nu aibă nici un sens și nici evenimentele ce se petrec în filmul original.

La fel ca și în cazul seriilor de filme remarcabile și universul Alien este popular și este așteptat de spectatori cu toate păcatele și greșelile pe care le are, datorită faptului că reușește să ne mențină curioși prin întrebările (și răspunsurile) noi ce apar în urma elementelor și temelor ce se repetă. Aici nu trebuie neapărat să ne gândim la creatura lui Giger. Laitmotivele mai mari cum sunt ideea de sole survivor (singurul supraviețuitor), senzația de claustrofobie sau lupta disperată împotriva companiei Weyland–Yutani sunt prezente în toată franciza – chiar dacă nu au rol la fel de semnificativ în fiecare episod. Din acest motiv seria Alien nu trebuie considerată doar un șir de filme independente, ci un univers într-adevăr de sine stătător și unitar.

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Cyborguri, monştrii, succes - James Cameron 1.

Cyborguri, monştrii, succes – James Cameron 1.

James Cameron, regizorul filmului Titanic – care a realizat cel mai mare profit din toate timpurile şi a obţinut cele mai multe premii Oscar – este deţinătorul recordului mondial în rândul regizorilor faimoşi hollywoodieni, şi se află în lumina reflectoarelor aproape de la începuturile carierei sale. Numele său, începând cu filmul Terminator din 1984, este echivalent cu succesul garantat. Acum suntem cuprinşi de febra Avatar-ului, în aceste condiţii, scenaristul-regizor are toate şansele să doboare mai multe recorduri.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro