Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Suflete zbuciumate
Portrete de artişti pe ecranul lat

„Marii artişti sunt suflete zbuciumate” – afirma sociologul şi antropologul francez Louis Vincent referindu-se la viaţa lui Vincent van Gogh. Viaţa artiştilor stă sub steaua dichotomiei între alcoolism, boli mintale, droguri, autodistrugere (sau nu de puţine ori distrugerea altora), respectiv imaginaţie şi operă creatoare. Toate prezintă poveşti fascinante, exagerate sau chiar fictive, care se pretează foarte bine adaptării pe ecranele de cinema.

Viaţă privată pe ecrane

Regizorul Alexander Korda a fost primul să atragă atenţia asupra vieţii private ale domnitorilor sau ale altor figuri istorice şi mitologice faimoase (cum ar fi: Viaţa privată a Elenei din Troia (The Private Life of Helen of Troy, 1927) sau Viaţa privată a lui Henry VIII. (The Private Life of Henry VIII, 1933). Continuând seria filmelor de succes dedicate vieţii private, Korda a regizat în 1936 filmul Rembrandt cu acel Charles Laughton în rolul principal care s-a bucurat de un real succes şi ca protagonistul filmului Viaţa privată a lui Henry VIII. Deşi Rembrandt a fost apreciat în primul rând de critici, filmul a reuşit să demonstreze că şi viaţa (privată) a pictorilor, sau povestea originii unei capodopere poate constitui scenarii foarte bune. Având în vedere faima şi recunoaşterea de care s-a bucurat Rembrandt în viaţa lui (1606–1669), episodul decăderii sale din graţii în urma tabloului Rondul de noapte este unul deosebit de interesant. Regizorul Peter Greenaway a ales chiar acest moment în filmul său din 2007 cu titlul Rondul de noapte (Nightwatching) şi cu Martin Freeman în rolul principal, optând totodată pentru o încadratură personajelor din film în stilul picturii rembrandtiene. Greenaway a reprodus pe ecranele cinamaului culorile şi compoziţiile celui mai mare pictor olandez, acordând o atenţie deosebită utilizării luminilor care pe alocuri mai sparg din tonalitatea obscură. Într-un documentar din 2008, cu titlul Rembrandt’s J’Accuse…!, Greenaway s-a întors la problema scandalului şi a misterului care înconjoară Rondul de noapte. Filmul dă cuvântul tuturor celor 34 de caractere care apar în acest tablou şi astfel ne sunt dezvăluite toate secretele şi intrigile celebrei opere. În acţiunea filmului Rembrandt’s J’Accuse…! îşi reiau rolul actorii din filmul Rondul de noapte.

Peter Greenaway: Rembrandt’s J’Accuse…!

Clasicii: patos şi monumentalitate

Filmul lui Carol Reed din 1965, Agonie şi extaz (The Agony and The Ecstasy) reprezintă ecranizarea romanului autobiografic al lui Irving Stone cu acelaşi titlu, povestind despre conflictele dintre Michelangelo Buonarroti (1475–1564) şi mandatarul său, Papa Iulius II (Rex Harris), şi despre cum au luat naştere frescile Capele Sixtine în mijlocul acestor conflicte. Papa Iulius II l-a angajat în 1508 pe Michelangelo (Charlton Heston) pentru a picta frescile Capelei Sixtine. Clasicul lui Reed prezintă un interval de patru ani, plini de agonie şi extaz artistic, de permanente lupte cu papa, cu asistenţii angajaţi şi ulterior concediaţi de Michelangelo, şi nu în ultimul rând, de lupta artistului cu el însuşi. Lucrarea lui Reed este demnă de opera lui Michelangelo, fiind monumentală şi plină de patos.

Cu un an mai târziu a apărut Andrei Rubliov, un film care a avut o soartă deosebit de grea: după multiple reeditări, şi cu durata filmului stabilită, la fel, doar după o perioadă de vreme, filmul a devenit una dintre cele mai valoroase lucrări ale cinematografiei ruseşti. În filmul său din 1968, regizorul Tarkovski a optat pentru o biografie structurată în opt părţi conectate despre un pictor de icoane care a fost canonizat în secolul al XV-lea de biserica ortodoxă rusă. Felul în care regizorul concepe fiecare compoziţie a peliculei le conferă acestora calitatea unui tablou, filmul având un rol extraordinar în inovarea cinematografiei ruseşti, în mod similar rolului pe care l-au jucat icoanele lui Rubliov în reformarea profundă a artei sacre ruseşti. Din moment ce foarte puţin se ştie despre viaţa lui Rubliov (nici măcar data naşterii şi a morţii nu sunt cunoscute), scenaristul Andrei Koncealovski a avut mână destul de liberă. În timpul lucrărilor de filmare, între Tarkovski şi Mosfilm s-a creat un conflict serios care s-a prelungit şi care l-a bulversat pe Tarkovski la fel de mult cum l-a afectat pe Rembrandt neînţelegerea operei Ronda de noapte. Paralel cu Tarkovski, tot în 1969 un alt regizor rus era dedicat realizării portretului unui pictor: Giorgiy Shengelaya a turnat un film cu titlul Pirosmani despre pictorul naiv din Georgia, Niko Pirosmani (1862–1918), însă filmul său rămâne mult în urma capodoperei lui Tarkovski în ceea ce priveşte succesul şi recunoaşterea critică.

Andrei Tarkovsky: Andrei Rubliov

Distrugere şi autodistrugere

Spre deosebire de lipsa datelor privind viaţa iconarului Rubliov, există cu atât mai multe poveşti legate de Caravaggio (1571–1610), cunoscut la vremea sa ca un scandalagiu notoriu. Caravaggio a fost tot timpul implicat în băute zdravene şi în încăierări stradale, iar cronicile consemnează că ar fi avut până şi un omor pe suflet – deşi alte surse susţin că acasta a fost doar un accident nefericit. Derek Jarman, cunoscut drept părintele cinemaului queer din Marea Britania a ecranizat în 1986 viaţa scandalagiului Caravaggio. Pentru a putea reda culorile şi luminile întrţ-un mod care invocă tablourile pictorului ialian, respectiv pentru a putea reda plasticitatea lor, filmul Caravaggio a fost turnat în întregime indoor. Pelicula debutează cu figura bătrânului Caravaggio (Nigel Terry) care-şi aminteşte de viaţă, prezentându-l după aceea şi pe tânărul Caravaggio (Dexter Fletcher), un tânăr şi boem artist, excentric, atras atât de bărbaţi, cât şi de femei, molestat de patronul său bogat. Filmul acordă o atenţie deosebită triunghiului amoros dintre Caravaggio şi modelele sale: Ranuccio (Sean Bean) care trăieşte din luptele de pe stradă şi prietena sa (Tilda Swinton). Viaţa lui Caravaggio, mai ales scandalurile sale au fost ecranizate şi sub forma unui film de televiziune din Italia, în regia lui Angelo Longoni (Caravaggio, 2007).

Angelo Longoni: Caravaggio

Soarta lui Vincent van Gogh (1853–1890) reprezintă interes pentru cineaşti din cauza tragediilor care l-au însoţit, din cauza neînţelegerii artistului pe timpul vieţii, respectiv din cauza bolii mentale care a avansat la nivelul autodistrugerii. Prima ecranizare adevărată a artistului postimpresionist olandez, realizat în măreţ stil hollywoodian datează din 1956, având titlul Bucuria vieţii (Lust for Life în regia lui Vincente Minelli), cu Kirk Douglas în rolul principal. Mai recent, Dorota Kobiela şi Hugh Welchman au turnat un film animat absolut unic în genul său, despre ultima perioada a vieţii lui Van Gogh, cu titlul Loving Vincent. Filmul se deosebeşte de standardele filmului biografic deoarece toate cele 65.000 de cadre ale filmului imită tablouri în ulei în stilul van Gogh, care datorită tehnicii de animaţie pot prinde astfel viaţă. Cei peste o sută de pictori ai filmului au studiat tehnica ani de zile şi le-a luat patru ani să poată picta ultimele zile ale lui van Gogh exact în felul în care ar fi făcut-o şi el. Detaliile vieţii pictorului cu o soartă tragică se cunosc din corespondenţa cu fratele său Theo (păstrându-se cam 650 de scrisori). Relaţia dintre cei doi fraţi a fost ecranizată atât de Robert Altman în 1990 cu titlul Vincent şi Theo, cu Tim Roth şi Paul Rhys în rolurile principale, cât şi de Maurice Pialat în 1991, în filmul său Van Gogh.

Tot aşa au fost transpuse pe ecran şi ultimii ani ai pictorului modernist italian Amedeo Modigliani (1884–1920) pe care le-a petrecut într-o agonie a alcoolismului şi sărăciei şi măcinat de atracţia sa faţă de două femei. Prima ecranizare datează din 1958, în regia lui Jacques Becker (Montparnasse 19). Lucrările la Montparnasse 19 au fost începute de Max Ophüls, însă din cauza decesului său survenit în timpul filmărilor, au fost finalizate de Jacques Becker, filmul devenind penultima sa lucrarea. De altfel, moartea lui Jacques Becker (1960) a urmat la doar câteva luni după cea a lui Gérard Philippe (1959) care a interpretat rolul lui Modigliani. Montparnasse 19 poartă în primul rând caracteristicile realismului liric francez şi pune accentul pe melodramă şi pe crearea unei atmosfere specifice. Această atmosferă prinde viaţă prin reprezentarea pe de-o parte a triunghiului amoros dintre pictor, tânăra Jeanne Hébuterne (Anouk Aimée) şi Beatrice Hastings (Lilli Palmer), aceasta din urmă mai în vârstă cu câţiva ani faţă deModigliani, iar pe de-altă parte a condiţiilor de viaţă mizere (sărăcie, deznădejde, boală) care-şi găsesc expresia artistică în străzile întunecate şi înnorate pariziene, filmate în alb-negru. Modigliani, un film biografic din 2004 în coproducţie americană-franceză-germană-italiană, sub bagheta regizorală a lui Mick Davis şi cu Andy García în rolul principal, redă, la fel, ultima parte din viaţa artistului. Apare şi în acest film figura Beatricei Hastings (Susie Amy), însă tema centrală este relaţia dintre Modigliani şi Jeanne Hébuterne (Elsa Zylberstein), respectiv lupta lor disperată pentru a-şi recupera copilul. Un moment cheie al acestei lupte este acel concurs artistic unde el şi cel mai mare rival al său, Pablo Picasso (Omid Djalili) se înscriu împreună, un concurs care va fi câştigat de Modigliani cu portretul său despre Jeanne, fără însă ca el să mai poată savura bucuria victoriei. 

Mick Davis: Modigliani

În filmul Modigliani, Pablo Picasso (1881–1973) este mai degrabă un personaj secundar, însă există mai multe opere cinematografice care îi sunt dedicate lui, cea mai cunoscută fiind, desigur, Aventurile lui Picasso (Picassos äventyr, r. Tage Danielsson, 1978), iar cea mai deosebită fiind cu siguranţă Misterele lui Picasso (Le mystère Picasso). În această peliculă, turnatăîn 1956 de Henri-George Clouzot, îl putem vedea şi auzi chiar pe Picasso în timpul real în care-şi termină tabloul. Interesul pentru viaţa privată a celui mai cunoscut pictor din secolul al XX-lea a fost la fel intensiv ca interesul pentru activitatea artistică. În 1996 a apărut filmul Supravieţuindu-l pe Picasso (Surviving Picasso) în regia lui James Ivory care a adaptat împreună cu partenerii săi de mult timp, producătorul Ismail Merchant şi scenarista Ruth Prawer Jhabvala volumul Ariannei Stassinopoulos Huffington, co-fondator şi editor principal al The Huffington Post. Filmul lui Ivory, bazat pe cartea dedicată vieţii private a artistului (Picasso: Creator and Destroyer) încearcă să urmărească tumultuoasa viaţă a lui Picasso (Anthony Hopkins), mai ales relaţia sa cu Françoise Gilot (Natasha McElhone), o femeie cu 40 de ani mai tânără decât el. Gilot a fost singura femeie din viaţa lui care a avut curajul să părăsească bărbatul care, pe lângă faptul că a înşelat-o de mai multe ori, a abuzat sufleteşte şi în persoană de ea. Filmul se concentrează asupra vieţii private a lui Picasso nu doar din cauză că are la bază un roman biografic, ci şi din cauză că producătorii nu au reuşit să obţină dreptul de utilizare a tablourilor în cadrul filmului, şi astfel sunt folosite picturi de Picasso mai puţin cunoscute, majoritatea aflate în colecţii private, iar Guernica este filmată dintr-un unghi în care de-abia se poate vedea ceva.

James Ivory: Surviving Picasso

Viaţa unui alt pictor reprezentativ al secolului XX, în stil abstract-expresionist, americanul Jason Pollock (1912–1956) a fost dominată de dependenţa incurabilă de alcool, iar pe lângă acesta, de o atracţie irezistibilă pentru genul frumos. Ca multe alte filme similare, şi Pollock (2000) povesteşte istoria creaţiei şi (auto)distrugerii, rolul principal revenindu-i lui Ed Harris, care are şi rolul de regizor.

Filmul lui Julian Schnabel cu titlul Regele graffiti (The King of Graffiti, 1996) este dedicat unui artist în egală măsură faimos şi distructiv: Jean-Michel Basquiat (1960–1988). Pe lângă figura lui, filmul mai pune accent şi pe prezentarea culturii pop din New York-ul sfârşitului de secol, incluzând aici şi cele mai cunoscute personalităţi contemporane, cum ar fi de pildă Andy Warhol (David Bowie). Povestea se desfăşoară la începutul anilor '80, atunci când Basquiat (Jeffrey Wright) era deja un artist faimos şi apreciat de critici, însă ceda tot mai mult dependenţei de droguri. Basquiat a reformat arta, a pus text lângă imagine, şi a apărat astfel graffiti, o artă a străzii persecutată de lege dar canonizată de muzee şi de colecţionari, şi care cu timpul s-a integrat în discursul despre arta plastică. Basquiat avea prieteni celebrie, printre ei numărându-se şi Madonna, a jucat rolul unui DJ într-un clip Blondie, a purtat haine de designer în valoare de mii de dolari, şi putea să afirme că este primul artist plastic de culoare care a fost adulat atât de lumea starurilor, cât şi de elita artei, de publicul cunoscător şi susţinător al artei. Toate acestea au pălit însă lângă dependenţa sa de heroină, ceea ce a dus până la urmă şi la moartea sa tragică, la o vârstă atât de tânără. Consolidând tradiţia filmelor americane independente, pelicula lui Julian Schnabel reconstituie fidel atmosfera anilor '80 din New York, respectiv mediul în care şi-a trăit viaţa acest artist afro-american al străzii. La fel cum s-a întâmplat cu mulţi alţi artişti, moartea timpurie a lui Basquiat a contribuit la creşterea popularităţii lucrărilor sale (ajungând să fie printre cei mai râvniţi creatori la nivelul colecţionarilor). La o aucţie recentă Sotheby’s, una dintre operele sale a fost vândută pentru suma record de 110.5 milioane de dolari, care este cea mai mare sumă plătită în istorie pentru lucrarea unui artist american.

Julian Schnabel: The King of Graffiti

Filmele Supravieţuindu-l pe Picasso, Pollock, dar într-o oarecare măsură şi Regele graffiti sunt lucrări care prezintă cu mijloacele cinematografiei convenţionale câte-o viaţă neconvenţională. Filmul de trei ore, dedicat pictorului expresionist norvegian Edvard Munch (1863–1944) diferă deja întru totul de lucrările obişnuite cu caracter biografic. Edvard Munch (1974) de regizorul Peter Watkins a fost iniţial conceput ca o miniserie de televiziune, însă ulterior a fost proiectat şi în sălile de cinema din SUA. Este vorba de o lucrare care din multe puncte de vedere abandonează tradiţiile şi optează pentru o formă de pseudo-documentar. Watkins a turnat o „docudramă” în stil cinema verité, folosind de cele mai multe ori locaţiile originale, bazându-se pe actori amatori. Cea mai mare parte a textului a fost improvizată, iar majoritatea dialogurilor utilizează fragmente originale din jurnalul lui Munch (Geir Westby).

De la filmele istorice biografice la cinema verité, de la romanţe la crime

Filmul lui Mike Leigh din 2014 cu titlul Mr. Turner este realizat într-un stil mult mai tradiţionalist şi prezintă viaţa pictorului romantic englez William Turner (1775–1851), interpretat de Timothy Spall. În oevre-ul regizorului Mike Leigh, această peliculă ocupă un loc aparte, deoarece regizorul tratează preponderent probleme contemporane în lucrările sale.

Filmul dedicat vieţii austriacului Gustav Klimt (1862–1918), un pictor aparţinând stilului Art Nouveau, interpretat în film de John Malkovich nu a revoluţionat categoria filmelor biografice pictorilor celebri. Mult mai interesantă de urmărit este ecranizarea istoriei unui proces în privinţa dreptului de proprietate asupra unui tablou de Klimt. Regizat în 2015 de Simon Curtis cu titlul Femeie în aur (Woman in Gold) şi cu Helen Mirren în rolul principal, filmul prezintă povestea Mariei Altmann, care s-a judecat timp de aproape zece ani pentru recuperarea unui tablou confiscat de nazişti. Tabloul cu titlul Portrait of Adele Bloch-Bauer I o înfăţişa pe mătuşă-sa şi era în proprietatea familiei înainte de al doilea război mondial.

Raoul Ruiz: Klimt

Un exemplu elocvent pentru o romanţă fictivă în jurul unui tabloul îl constituie filmul lui Peter Webber Fata cu cercel de perlă (Girl with a Pearl Earring). Tabloul omonim al pictorului Jan Vermeer van Deft (1632–1675), respectiv lipsa informaţiilor cu privire la originile lucrării au constituit inspiraţie pentru romanul lui Tracy Chevalier din 1999, cu titlul Fata cu cercel de perlă (dramatizată în 2008 şi ecranizată în 2003). În ecranizarea romanului, rolul pictorului Johannes Vermeer îi revine actorului Colin Firth care îşi împărtăşeşte viziunea proprie despre pictură şi culori cu servitoarea din casă, Griet (Scarlett Johansson). Fata de douăsprezece ani a pictorului urmăreşte cu invidie relaţia de încredere dintre tatăl său şi servitoarea, nemaiputând să se abţină în momentul în care Griet pozează pentru un tablou purtând cercelul de perlă al mamei sale. În timp ce Fata cu cercel de perlă este un film romantic, mizând pe senzualitatea delicată şi atractivitatea lui Firth şi Johansson, filmul lui John Maybury cu titlul Love is the Devil: Study for a Portrait of Francis Bacon (1998) redă mult mai explicit relaţia deloc discretă şi nicicum armonică dintre Francis Bacon (Derek Jacobi) şi George Dyer (Daniel Craig), un bandit mărunt. În 1998 nu mai era o senzaţie să fie redată pe ecranele de cinema iubirea fizică între doi bărbaţi, spiritul inovator al filmului Love is the Devil constă mai mult în faptul că a fost filmat pe video (nu-i de mirare, având în vedere că Maybury şi-a început cariera ca regizor de videoclipuri, în portofoliul lui numărându-se de ex. şi clipul pentru Nothing Compares 2U de Sinéad O’Connor). Formatul video nu a facilitat însă nicicum distribuţia filmului şi participarea sa la festivaluri.

Peter Webber: Girl with a Pearl Earring

Spre deosebire de celelalte pelicule prezentate mai sus, nu tendinţele autodistructive, ci dorinţa incredibilă de a lupta şi de a crea stă în centrul operei lui Jim Sheridan. Filmul Piciorul meu stâng (My Left Foot, 1989) se desfăşoară în jurul pictorului Christy Brown (1932–1981) care suferă de atrofie musculară severă. Romanul său autobiografic a fost adaptat pentru film de Shane Connaughton şi Jim Sheridan. Pentru interpretarea rolului lui Brown, Daniel Day-Lewis a fost distins cu premiul Oscar, deşi Sheridan nici nu-şi putea închipui la început acest actor chipeş şi aristocrativ în pielea lui Christy Brown. Daniel Day-Lewis nu s-a lăsat însă până n-a putut demonstra de ce este capabil.

Peripeţiile şi iubirile pictoriţelor

Filmele dedicate vieţii pictoriţelor ar merita un capitol separat, deoarece de cele mai multe ori depăşesc limitele unui simplu portret artistic şi tratează probleme importante ale societăţii, de gen şi de clasă.

Frida Kahlo (1907–1954), „pictoriţa durerii” poate fi considerat polul feminin al protagonistului din Piciorul meu stâng. Filmul Frida (2002) suflă viaţă în tablourile lui Kahlo, oferă explicaţii şi informaţii privind naşterea lor, ajutând să înţelegem cum s-a creat acel ouevre de lucrărilor sureale care cuprind în primul rând autoportrete ale pictoriţei mexicane. Prezenţa feminină în realizarea filmului este, de-altfel, foarte pronunţată: filmul a fost produs de Salma Hayek care interpretează şi rolul principal, cartea lui Hayden Herrera cu titlul Frida Kahlo: The Paintings (Frida Kahlo: Tablourile) a fost adaptată pentru ecran de Clancy Sigal, Diane Lake, Gregory Nava şi Anna Thomas, iar regizorul a fost Julie Taymor. În seria portretelor de artişti produsă de industria cinematografică, filmului îi revine un rol la fel de inovator ca Louvre-ului care expus pentru prima dată lucrările artistei mexicane.

Julie Taymor: Frida

Un leitmotiv în filmele despre viaţa pictoriţelor este dificultatea întâmpinată în încercarea de a se afirma ca artişti, respectiv lupta lor împotriva prejudiciilor şi a convenţiilor sociale. Cea care a deschis drumul afirmării femeilor în mediul artistic este Artemisia, cea mai cunoscută pictoriţă din epoca barocului timpuriu, primul membru feminin al academiei din Florenţa, Accademia dell'Arte del Disegno. Născută sub numele de Artemisia Gentileschi (1593–1653), ea a devenit o pictoriţă consacrată, de succes, optând pentru scene biblice şi mitologice în loc de natură moartă şi peisaje, considerate teme mai feminine. În timpul tinereţii a suferit însă mult din cauza unei societăţi nemiloase dominate de bărbaţi, şi mulţi consideră că ea şi-a luat răzbunarea prin tablourile pictate. Viaţa acestei artiste care a pictat femei puternice a fost ecranizată în 1997 de Agnès Merlet.

Sculptoriţa Camille Claudel (1864–1943) a avut o soartă tragică, începându-şi cariera ca discipol al lui Rodin, devenind ulterior iubita lui, iar viaţa ei a inspirat numeroase lucrări, piese de teatru şi filme. Dintre filme cel mai cunoscut este Camille Claudel (1988), în regia lui Bruno Nuytten, o ecranizare a romanului lui Reine-Marie Paris, avându-i protagonişti pe Isabelle Adjani şi Gérard Depardieu. Într-un film din 2013, cu titlul Camille Claudel 1915 rolul principal este interpretat de Juliette Binoche. În această variantă ea este închisă de fratele său Paul într-un azil mental lângă Avignon. Claudel încearcă să-i convingă pe angajaţii azilului că este sănătoasă, sperând în acelaşi timp că fratele său va veni s-o viziteze şi s-o salveze din acest iad pe pământ. „Vina” ei este de a fi epuizată în urma iubirii tumultuoase dintre ea şi Rodin, respectiv rivalitatea profesională dintre ei doi, mai ales că în această rivalitate ea a pierdut definitiv, deoarece epoca respectiva nu a fost nicicum favorabilă femeilor care doreau să se afirme ca artişti.

Din alte motive, dar tot într-un azil mintal şi-a sfârşit viaţa Séraphine Louis, adică Séraphine de Senlis (1864–1942), o pictoriţa în stil naiv, a cărei motivaţie a fost în primul rând evlavia religioasă. Séraphine a cunoscut în viaţa ei atât succesul cât şi eşecul (cauzat în primul rând de marea criză economică), dar acesta din urmă i-a distrus până la urmă nervii în mod definitiv şi iremediabil. Viaţa ei a fost ecranizată în filmul lui Martin Provost din 2008, cu titlul Séraphine, cu Yolande Moreau în rolul titular.

Martin Provost: Séraphine

Afirmaţiile Camillei Claudel, cum că Rodin i-ar fi furat lucrările au fost considerate dovezi indisputabile ale nebuniei. Nu a fost uşor nici pentru Margaret Keane (1927–), o americancă considerată pictoriţă de kitsch, să demonstreze că de fapt ea este autoarea popularelor desene (înfăţişând copii şi animăluţe cu ochi mari), şi nu soţul său, Walter Keane, care în timpul căsniciei şi-a asumat paternitatea acestor imagini. Numai în anii '80 a reuşit să demonstreze în faţa instanţelor, că imaginile populare din anii '50, pictate pe ulei şi comercializate pe scală largă, sunt creaţiile ei şi nu opera soţului. Povestea a fost ecranizată în 2014 de Tim Burton cu titlul Ochi mari (Big eyes), cu Amy Adams şi Christoph Waltz în rolurile principale.

Carrington (Christopher Hampton, 1995) este un film dedicat figurii Leonorei Carrington (1917–2011), cea pe care Salvador Dali a numit-o „cea mai importantă artistă a surealismului”. Filmul prezintă vieţa ei amoroasă, liberă de convenţii. Carrington (Emma Thompson) l-a cunoscut pe Lytton Strachey (Jonathan Price) în timpul primului război mondial, iar el la prima vedere a crezut că este băiat şi a fost dezamăgit că aspectul băieţesc ascunde o femeie emancipată şi independentă. Deşi Strachey nu a ascuns faptul că este homosexual, totuşi între ei doi s-a legat o relaţie amoroasă care a durat zeci de ani. Filmul a avut la bază scenariul lui Christopher Hampton, ecranizat după biografia lui Lytton Strachey de Michael Holroyd.

Christopher Hampton: Carrinton

Deşi în cazul lui nu putem vorbi de o pictoriţă, totuşi trebuie să menţionăm la acest capitol numele pictorului şi gravorului japonez Kitagava Utamaro (1753–1806), care a devenit cunoscut prima dată în Japonia şi China, după aceea şi în Europa secolului XIX, ca artistul care a imortalizat frumuseţea femeilor japoneze, persoana care a pictat şi a promovat idealul japonez al frumuseţii.

Viaţa lui Utamaro, mai precis perioada în care pictorul japonez a fost angajat să realizeze gravuri erotice reprezintă tema principală a filmului Utamaro: Yume to shiriseba (1977), turnat sub bagheta regizorului japonez Akio Jissôji, cel care până la momentul respectiv era mai cunoscut după filmele sale pentru copii, respectiv lucrările sale cu caracter erotic.

Aşa cum se poate vedea în baza exemplelor prezentate, la fel cum se întâmplă cu personalităţi faimoase din istorie, şi în cazul pictorilor devine interesantă faţa umană, omul care se ascunde în spatele unui artist faimos. Nu degeaba majoritatea filmelor biografice acordă mai puţină atenţie procesului propriu-zis al creaţiei, fiind în schimb fascinaţi de viaţa privată a artiştilor, iar astfel pot fi povestite multe poveşti cu suflete zbuciumate.


Bibliografie:

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Arta video sau cum a dat la o parte arta plastică cinemaul -

Arta video sau cum a dat la o parte arta plastică cinemaul

În ultimii cincizeci de ani, monitoarele, proiectoarele, ecranele de cinema au devenit deja echipamente de bază în toate muzeele de artă contemporană ale lumii, de aceea, în acest articol din seria lucrărilor dedicate relaţiei dintre film şi artă plastică, vom trata tema artei video, respectiv relaţiei sale cu arta plastică.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro