Robert McKee: Story

Nándor Jakab-Benke

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Ultra HD, 4K, HDR şi alte abrevieri, sau lumina de la capătul tunelului home cinema

Cei care au rămas treji în timpul campaniei Black Friday, au putut observa că industria de electronice multimedia se bazează pe lozinci similare, chiar dacă există diferenţe în funcţie de producător: 4K, UHD sau UltraHD – însemnând că se poate schimba din noul întregul echipament de cinema acasă (home cinema). Întrebarea este numai, dacă merită sau nu?

Evoluţia electronicelor s-a produs în anii '90, astfel home cinema putea să treacă de la benzile analog (VHS) la format digital. Totul a început cu Video CD, după care a urmat binecunoscutul DVD care i-a cucerit pe toţi şi care a înlesnit pirateria într-o măsură nemaipomenită (chit că studiourile au vrut numai să câştiga şi mai mulţi bani). Standardul DVD a fost implementat pe aparatele TV analog PAL şi és NTSC, capabile să redea cam 576 linii (sau mai puţin). Următorul tip de disc, Blu-ray, citit cu rază albastră laser a asigurat începând cu anul 2006 – după o scurtă competiţie în privinţa formatelor pe care a câştigat-o în faţa concurenţei HD-DVD – suportul pentru noua generaţie a televiziunilor digitale HD sau FullHD. Şi de-abia au trecut zece ani, când după FullHD (1920×1080 pixeli), un format care încă asigură experienţă vizuală desăvârşită, a şi apărut succesoarea: UltraHD – sau cum se mai numeşte frecvent (şi în mod cvasi-eronat) 4K. Aspectul de imagine rămâne tot 16:9, însă rezoluţia este mărită, de fapt e de patru ori mai mare, ajungând la 3840×2160 pixeli. (Ca să ne fie viaţa mai uşoară, există şi o abreviere, 2160p după modelul 1080p).

Pixel – de patru ori mai mult, k – două ori mai mult

Trăim un moment interesant în istoria filmului, sau mai degrabă în istoria industriei de amuzament şi divertisment: în ceea ce priveşte calitatea, home cinema bate cinemaul. Bine, nu-i chiar întru-totul aşa, dar cât pe ce: majoritatea cinemaurilor digitalizate reuşesc să redea doar rezoluţia 2K (aici se poate citi despre cauze), fără să mai vorbim de filmele distribuite pe DCP. În schimb, de bună vreme se pot cumpăra televizoare bengoase, care mai de care, pentru acasă care redau lejer rezoluţia de 3840×2160 pixeli. Clar, culorile DCP şi ale cinemaului (încă) nu pot fi întrecute, dar chiar şi aşa! Asta înseamnă de patru ori mai mulţi pixeli, de patru ori mai multe detalii, vezi toţi porii şi firele de păr ale lui Jennifer Lawrence (Teoretic. În practică încă nu merge.).

Şi nu-i vorba doar că că home entertainment lasă în urmă cinemaul, ci şi de faptul că furnizorii online abandonează formatele fizice. Primul early adopter pe lume în ceea ce priveşte trecerea pe “patru K” a fost, ca şi în cazul tuturor tehnologiilor, industria pornografică. Primele înregistrări în rezoluţie 4K, disponibilă maselor au fost tocmai nişte lucrări (doar nu le-am numi filme!) despuiate. După acesta s-au lansat în acţiune Netflix şi Amazon Video: majoritatea serialelor proprii pot fi vizionate în 4K, chiar în HDR (despre asta vorbim un pic mai încolo), dacă utilizatorul dispune de instalaţiile necesare.

Streaming – numai pentru doritori

Aşadar, dacă spectatorul vrea să se uite pe Netflix sau pe Amazon în 4K/UHD, atunci e de ajuns să-şi cumpere un smart tv 4K/UHD cu logo Netflix-Amazon. Durează numai cinci minute şi după aceea poate să dea ochii cu Frank Underwood. Dar oare merită? Nu-i sigur. Deşi imaginea pare într-adevăr mai clară, mai frumoasă, mai plină de detalii, în realitatea semnalul furnizorilor VOD este comprimată aşa de mult (din motive pragmatice: să funcţioneze cu cât mai puţine cabluri, cu un wifi simplu, cu un abonament internet mai ieftin), încât dacă ne apropiem doar un pic numai de televizor, vom vedea nişte pixeli urâţi, mai ales la scenele mai întunecatee. Desigur, acest lucru depinde şi de materialul sursă, însă de exemplu Netflix filmează totul în 6K, şi cu toate acestea, în noul sezon Orange is the New Black, calitatea imaginii este pe alocuri groaznic de slabă (de altfel, în majoritatea aplicaţiilor tv Netflix se poate verifica dacă televizorul primeşte într-adevăr semnal de 2160p, precum şi rata de cadre). Şi dacă întâmplarea face ca să omul aibă un televizor UHD care nu este şi smart (deşi nu prea există aşa pe piaţă), atunci se poate cumpăra în completare un Google Chromecast de ultimă generaţie care satisface pofta marilor mase pentru 4K/UHD. Dar mare atenţie, că Netflix şi Amazon, pe lângă producţiile proprii, nu prea au alt conţinut în 4K/UHD, majoritatea filmelor fiind în FullHD. (Ceea ce la rândul său continuă să fie o rezoluţie excelentă.)

Şi oare ce se-ntâmplă dacă vrem să îmbunătăţim doar un pic calitatea sunetului, de exemplu cu un receiver? Sau am vrea să încercăm jocul preferat de pe calculator în 4K (FusRoDah!)? Sau poate că am câştigat la loto şi suntem convinşi că e o idee bună să investim în discuri UHD-Blu-ray?

Jungla cablurilor

Dacă vrem să schimbăm numai difuzoarele TV să scăpăm de sunetul hodorogit al aluminiului, atunci încă putem scăpa ieftin cu un receiver de o generaţie mai veche. Majoritatea televizoarelor au mufă optică care se poate conecta la receiver şi putem să şi ascultăm suntetul stereo necomprimat sau semnalul comprimat surround DTS/Dolby-surround. Dar fericirea nu ţine mult căci vom afla rapid că până şi Netflix poate oferi ceva mai bun decât Dolby simplu (Dolby Digital Plus 5.1). Ori asta va merge doar cu un amplificator extern.

La momentul scrierii acestui articol, pe lume sunt cunoscute doar câteva playere UHD Blu-ray. Majoritatea playerelor de marii producători (Samsung, Panasonic, Sony etc.) sunt ridicol de scumpe, astfel că merită să zici pas până la următoarea Black Friday. Altfel stă treaba dacă omul vrea şi o consolă de joc pe lângă player – căci în acest caz, primeşte Xbox One S, care pe lângă faptul că este o consolă de joc, poate reda şi 4K-UHD-Blu-ray, chiar mai ieftin, decât ultimul răcnet de aparat fabricat expres pentru a fi player UHD. Şi în acest moment, se poate pune întrebarea: oare ce dracu' poate şti Samsung, încât televizorul de la ei costă cât un Xbox şi jumătate, dar fără jocuri? Desigur, dacă testăm Xbox ca media center, atunci în multe privinţe vom fi dezamăgiţi (ca toate produse Microsoft, este doar aproapebun: programul de bază pentru redarea fişierelor este jalnic, dar până şi simplul VLC mai dă rateuri, plus că toate consolele de joc mănâncă banii într-un hal fără hal), dar chiar şi aşa. Dacă omul insistă în continuare să-şi cumpere „jucăria”, atunci un sfat bun: trebuie verificat foarte serios să fie într-adevăr un player UltraHD Blu-ray, şi nu doar un blu-ray spinner oldschool, prevăzut cu o etichetă 4K, pe care scrie mărunt „upscaling”. Sub 300 de euro nici nu merită căutat.

Spus pe şleau, nu merită să investeşti într-un sistem complet nou ca să ai Dolby Digital Plus de la Netflix. În schimb, poate merită să poţi savura imaginea şi a sunetul de pe disc. Discurile UHD Blu-ray seamănă cu strămoşul lor la capitolul comprimare culori la rata 4:2:0, deci se află încă departe de DCP, însă rata de biţi poate să fie chiar foarte ridicată şi atunci calitatea imaginii este şi ea superioară. În plus, deja şi cu HDR (revenim la asta!), precum şi cu un sistem de sunet surround ca Dolby Atmos (până la urmă merge şi cu un DTS-HD, de generaţie mai veche şi tot sună mai frumos decât sunetul standard al serviciilor streaming), experienţa este deosebită. Imaginile UltraHD de la Netflix şi Amazon par a fi nişte răpciugoase şi pălesc în comparaţie. Dar bineînţeles, toate acestea ţin de aparatură, ca urmare: dacă vrem să ne uităm la filme punând şi discuri, atunci trebuie schimbat tot: receiver, player, televizor, în cazuri extreme, până şi cablurile.

Un lucru deosebit de important care nu trebuie neglijat este HDCP 2.2. Încă o abreviere ce începe cu HD, ferească sfântul! – ar putea spune utilizatorul îngrozit şi ar avea dreptate. Dar totuşi este un lucru indispensabil. HDCP este un standard anti-piraterie şi nu ţine de soft, ci face parte din echipament (receiver etc.) la modul fizic, la nivelul circuitului electric. Dacă echipamentul nostru este mai „prostuţ” adică este compatibil doar cu variante vechi HDCP, atunci nu-i sigur că 4K va merge în toată splendoarea sistemului. Situaţia devine şi mai complexă dacă luăm în calcul faptul că din cablul HDMI (mai precis: din adaptor) există standarde noi (cum este în prezent 2.0a), care nu sunt neapărat compatibile cu versiunea HDCP anti-piraterie. Totuşi, de cele mai multe ori sunt compatibile. Şi atunci, să-mi schimb cablul sau nu? – poate întreba deja cititorul frustrat, pe care-l interesează doar răspunsul, mai ales că citeşte acest articol deja de 20 de minute într-un magazin specializat. Răspunsul este: nu neapărat. Dacă cablul este scurt, atunci cu siguranţă va duce semnalul cu toată minunea 4K, culoarea comprimată la 4:4:4, cu HDR (deh, am spus că despre asta povestim mai târziu), şi cu sunetul necomprimat pe 16 canale. (Altă întrebare ar fi, de unde face rost dragul nostru utilizator de semnal în toată splendoarea – dar trişez şi spun că de la calculator, de la o placă video nou-nouţă). Cu cât este mai lung cablul, cu atât mai gros ar trebui să fie. Altfel ne putem trezim cu pâlpâire şi alte probleme handshake.

UHD-Blu-ray – mare cacealmă

Şi atunci, în sfârşit despre filme. Ei, aşa numitele discuri UHD Blu-ray au început să apară în mărime similară cu vechiul şi binecunoscutul CD, respectiv în carcase similare cu Blu-ray, numai că era negru în loc de albastru. Aceste discuri UHD Blu-ray au deja trei sau patru layere în loc de capacitatea de 25-50 de giga, şi nu numai rezoluţia este de ultimă oră, dar şi măsurile anti-piraterie (faimoasa AACS 2.0 – deşi se pare că hackerilor le-a luat mai puţin de jumătate de an să spargă protecţia, cel puţin acest lucru indică faptul că pe internet cică există deja rip de calitate 1:1 de la patru discuri). Nu mai vorbim de codec (frăţiorul mai tânăr şi mai deştept al AVC se numeşte HEVC sau H.265 şi face o treabă mult mai bună la compresie, numai că bineînţeles pentru compresie şi decompresie i-ar trebui şi scule de mare putere). La acest moment cititorul dezolat şi cu lacrimi în ochi ne-ar putea implora să terminăm odată cu abrevierile care încep cu litera h.

Ei, dar îşi mai aminteşte cineva, că la începutul erei Blu-ray şi HD DVD (acum zece ani, care dpvd tehnologic ţine de Epoca Bronzului), studiourile n-aveau nici o jenă în a vinde filme sub eticheta HD care de fapte erau numai convertite din SD în HD? La fel se-ntâmplă şi acum. Foarte multe filme au fost turnate în 2K, dar şi dacă nu, atunci foarte posibil ca DI (digital intermediate) să se fi făcut din cauza numeroaselor efecte de randare numai în 2K. Dar nu-i nici o problemă, se gândesc cei de la Hollywood, convertim în 2160p şi punem în vânzare. Lumea cumpără şi aşa. Nu pot să atest partea cu „şi aşa” căci am văzut cu toţii cât de mult au avut de suferit formatele fizice de pe urma tendinţelor de streaming ale unei noi ere.

Desigur, chiar şi aşa apar tot mai multe filme în 4K sau pe UHD Blu-ray adevărat, nativ iar acestea arată într-adevăr formidabil. Dar dacă chiar suntem aşa de determinaţi să investim în aşa ceva, atunci neapărat trebuie folosite următoarele pagini, care se bazează de informaţii din interiorul industriei cinematografice pentru a putea stabili, dacă varianta de disc 4K a unui film este originală sau este doar un fals provenit din convertire: 4kblurays.com, respectiv realorfake4k.com. La fel, să nu cădem pradă inscripţiei „masterized in 4K” a discurilor Blu-ray simple, în carcasă albastră, căci n-o să ne convină ce primim.

Mi-am cumpărat playerul, şi acum ce urmează? – se aude întrebarea foarte justificată, venind dintr-o sală goală de cinema. Răspunsul? La noi în ţară apar anul 7–8 filme din care – am văzut mai devreme – câteva sunt falsuri. Desigur, continuă să apară noi şi noi filme, iar în America există deja din belşug UHD. Fără doar şi poate, viitorul aparţine acestui format, însă preţul playerelor şi al filmelor (110-130 lei, echivalând preţul a 4-6 bilete de cinema, sau chiar preţul a 10 bilete dacă nu ne limităm doar la săli multiplex), şi astfel, lumea home entertainment nu va fi deocamdată zguduită de mişcări tectonice masive.

Dar oare cine profită din toate astea? Profită cei care „se mulţumesc” pentru moment cu Blu-ray FullHD simplu. Playerele devin tot mai simple, deja se găsesc la second hand receivere al naibii de bune, şi – cel mai important –şi filmele devin tot mai ieftine. În mall-uri au început să apară „la vrac” discuri Blu-ray la preţ de 2 euro, care sunt cu ani în faţa DVD-ului (din simplul motiv că sunt codificate progresiv, nu interlaced). Ceea ce acum câţiva ani avea încă un preţ foarte mare, devine tot mai accesibil şi încet-încet, cu paşi mărunţi, dar ne apropiem de experienţa cinema trăită acasă.

HDR – ce este până la urmă?

Am tot sperat că scap de explicaţii. Până la urmă, caracteristicile HDR presupun imagini cu mult mai detalii cromatice, alb mai luminos, şi culorile închise care nu se transformă în negru absolut. HDR înseamnă contrast mai bun, culori mai vii, joc cu luminozitatea (brightness). Spre deosebire de standardul vechi, poreclit Rec.709, noul gamut de cluoare Rec.2020 (sau BT.2020) poate include mult mai multe detalii într-un fişier video de acelaşi mărime. Până la urmă contează câţi bani este dispuns să cheltuie un utilizator pe aşa ceva. Teoretic, şi Netflix are conţinut HDR, însă autorul prezentului articolul garantează că spectatorul nu pierde nimic dacă nu se uită în format HDR la Santa Clarita Diet, de exemplu, o comedie prostuţă cu zombie. Lucrurile ar sta altfel în cazul comprimării normale (vizionând de pe disc), însă ajungem tot acolo: nu prea există conţinut normal, de calitate. Dacă m-aş uita de exemplu la Koyaanisqatsi în rezoluţie mare, în HDR, poate m-ar da gata. În schimb, omul n-are aşteptări de la Pasageri (Passengers), chiar dacă este într-adevăr în format 4K, nu-i doar un fals. Varianta Xbox care a ajuns în magazine în noiembrie, respectiv cel mai tare Playstation de Sony, PS4 teoretic au posibilitatea de a afişa conţinutul în HDR în timpul jocului, însă asemenea scule sunt încă puţine la număr. Şi ca să fie lucrurile şi mai complicate, au apărut tehnologiile care concurează cu simplul HDR, cum ar fi Dolby Vision sau HDR10+ de Samsung. Numai încercând putem să ne dăm seama: deşi în magazinele de prezentare nu sunt condiţii ca acasă (mai ales din cauza neoanelor hidoase care luminează de sus), merită totuşi deplasarea şi testarea, dacă ne place sau nu ce vedem.

În loc de concluzii: acesta este viitorul. Unele aspecte (rezoluţie) indică investiţia, altele (HDR, dar mai ales competiţia formatelor) nu indică, cel puţin nu în momentul de faţă. Adevărul e că diferenţa dintre 2K şi 4K începe să fie vizibilă în cazul televizoarelor cu diametrul de 2 metri. În plus, vorbind foarte sincer, nu prea merită să se-nghesuie omul pentru aceel filme care sunt disponibile în prezent în format 4K. Regula de aur este să nu se lase omul păcălit de abrevieri, trebuie verificat totul. Desigur, cei mai zeloşi au achiziţionat deja cele mai noi aparate, şi de-abia aşteaptă să apară în sfârşit şi vreun film bun. Cei care sunt mai prudenţi, sunt cu mâna pe butonul Refresh al paginilor cu campania Black Friday, poate-poate prind ceva reduceri. Iar dacă până acuma te-a lăsat rece chestia asta, sigur aşa va rămâne şi în continuare. Dacă acesta este cazul, atunci nu-ţi arunca colecţia de DVD-uri (mai ales că în cazul filmelor mai greu accesibile, posibilitatea rescanării lor este tot mai scăzută). Nu se poate exclude nici ipoteză că ele ar fi ultima generaţie a formatelor fizice. Aşteptăm din partea cititorilor poveşti cu experienţe plăcute sau neplăcute legate de home cinema mai jos, la secţia de comentarii.


Abrevieri:

  • UHD - Ultra High Definition (standard de rezoluţie 3840 x 2160 pixeli)
  • HDR – High Dynamic Range (interval dinamic ridicat)
  • HDCP – High Definition Content Protection (standard de protecţie a conţinutului HD)
  • AACS – Advanced Acces Content System (standard de criptare al accesului condiţionat)
  • HEVC – High Efficiency Video Coding (standard de compresie video care garantează transmisia de date ocupă jumătate de lungime de bandă prin comparație cu standardul MPEG-4 AVC)
  • HDMI – High-Definition Multimedia Interface (standard de interfaţă multimedia cu definiţie înaltă)

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

Epifanie și izbăvire - Kornél Mundruczó: Jupiter’s Moon / Jupiter holdja

Epifanie și izbăvire – Kornél Mundruczó: Jupiter’s Moon / Jupiter holdja

Ajuns pentru a treia oară în competiţia Festivalului de la Cannes – performanţă pe care, în istoria cinematografului maghiar, au mai atins-o doar Miklós Jancsó, István Szabó, Károly Makk şi Márton Keleti – şi pentru a şaptea oară în programul de pe Croazetă, Kornél Mundruczó continuă să surprindă cu noul său film, o distopie cu puternice accente religioase.

Tag-uri

dosar, tehnică, hd, uhd, 4k, format, blu-ray, xbox, dolby digital, netflix, uhd-br, hdr, articol, film

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro