Robert McKee: Story

Andor Söjtöri

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Ultimul act. Evoluţia filmului iugoslav între anii 1973–1990
Istoria filmului iugoslav 3.

Între 1973 şi 1990 în Iugoslavia s-au desfăşurat procese antagoniste. La mijlocul anilor ‘80 – după o perioadă mai modestă – apare pe scena internaţională ultima mare generaţie de cineaşti. Consecutiv morţii lui Tito, nici cultura, nici politica nu poate să frâneze destrămarea Federaţiei Iugoslave.

Aleksandar Petrović în ultimul său film de fabricaţie iugoslavă, prelucrează romanul lui Bulgakov. Pentru zugrăvirea şi analizarea condiţiilor cultural-politice ale societăţii de atunci, el se foloseşte de lumea originală a romanului Maestrul şi Margareta. Cert este că regimul foarte îngăduitor de până atunci, începând cu 1972, devine mult mai sever. De exemplu, în 1975 Tito însuşi interzice filmul lui Puriša Đorđević intitulat Pavle Pavlović care atrage atenţia asupra anomaliilor socialiste.

Oprimarea cultural-politică însă, nu durează mult. În acest caz a fost vorba mai ales de o schimbare de direcţie decât de cenzură propriu zisă. Filmul iugoslav reacţionează în mod sensibil la schimbările politice. La sfârşitul anilor ‘70, pe lângă anemia alianţei federative şi lumea filmului este cuprinsă de apatie. După perioada de reflux a filmului nou iugoslav, se continuă procesul de producţie a filmelor cu partizani, a comediilor uşoare şi a filmelor de divertisment. Lipsa tematicilor curajoase şi adâncirea inflaţiei face ca între anii 1973–1977, volumul de fabricaţie să înregistreze un regres evident. Ca un răspuns la greutăţile economice şi sociale din ce în ce mai evidente, în 1974 este introdus modelul autoguvernării, considerat arma miraculoasă în rezolvarea acestor probleme. Acest lucru a contribuit la accentuarea descentralizării. Studiourile diferitelor state membre câştigă o libertate economică mai mare. Datorită acestei conjuncturi favorabile, până la sfârşitul deceniului se ivesc acei creatori talentaţi, care vor influenţa în mod pregnant imaginea filmului iugoslav, cu toate că filmul tinde să devină problema privată a fiecărui membru federal. În mod paradoxal, filmele apostrofate ca aparţinând de noua cinematografie iugoslavă ajungsă devinăde succes tocmai în momentul în care problemele economice din ce în ce mai grave primesc un colorit politic. După moartea lui Tito din 1980, se înteţesc şi divergenţele naţionaliste. Odată cu acestea, conceptul convieţuirii paşnice este îngropat. Apariţia lui Milošević în 1986 toarnă ulei peste foc. Regimul şi ideologia iugoslavă sunt zguduite din temelii.

În pofida decăderii sociale şi culturale generale, filmul iugoslav supravieţuieşte şi prinde viaţă. Acest fapt se datorează reprezentanţilor aşa numitei generaţii a Şcolii de la Praga. Mulţi cineaşti iugoslavi şi-au făcut ucenicia în cadrul FAMU, renumitul institut praghez. Aici au terminat nume sonore precum Srđan Karanović, Goran Paskaljević, Goran Marković sau Rajko Grlić. Ei au fost urmaţi câţiva ani mai târziu de Emir Kusturica. La această universitate, pe lângă regizori, au terminat şi operatori ce şi-au câştigat mai târziu un renume mondial, cum ar fi Vilko Filać (o perioadă lungă de timp a fost asociat permanent cu Emir Kusturica) sau Živko Zalar. Coloritul paletei ofertante a fost îmbogăţit de cineaştii autohtoni. Creaţiile lui Slobodan Šijan, Stole Popov, Karpo Godina, Branko Baletić au contribuit şi ele într-o mare măsură la creşterea prestigiului filmului iugoslav.

Sub influenţa fermentaţiei culturale, s-au organizat la rând proiecţii retrospective. În primăvara anului 1986 la Paris (Centrul Pompidou), în toamna aceluiaşi an la Londra (National Film Theater) au fost organizate vizionări retrospective spicuite din gama largă a filmelor iugoslave. Institutul de Film american a organizat la rândul său mai multe prezentări în 1987. În afară de acestea, s-au înmulţit relaţiile internaţionale, numărul coproducţiilor a crescut vertiginos, nemaivorbind de premiile încasate la diferitele festivaluri. În structura producţiei de filme se intercalează tot mai puternic şi televiziunea. Dintre comediile sociale uşoare, apare o serie deosebit de apreciată care ajunge un produs de export larg acceptat. Seria de televiziune emblematică a epocii, care se ridică şi la noi la valoarea cultică, a fost Vânt fierbinte (Vruć vetar, 1980) avându-l în rolul principal pe Ljubiša Samardžić (Surda).

În vâltoarea istoriei

Urmărind necesităţile de consum ale publicului autohton, s-au realizat filme seriale precum Tesna koza, care era cel mai urmărit serial al epocii. Problemele refulate, documentele epocii îmbibate de realitatea aparentă a perioadei fericite a păcii, permit vizionarea acestor opere până în zilele noastre. Însă, aspectele care funcţionau în domeniul culturii, nu mergeau şi pe plan politic. Aceste procesele, iniţial pozitive, se împotmolesc din ce în ce mai tare. De la Olimpiada de Iarnă din 1984 şi mascota sa caracteristică Vučko, până la demolarea Satului Olimpic, nu ne desparte o distanţă prea mare în timp, din păcate. Filmele care se străduiesc să promoveze aspectele istorice formează în continuare un chenar tematic bine definit. Se ştie de foarte mult timp : Istoria aparţine aceluia care o controlează. De-a lungul anilor, filmele cu partizani trec printr-o transformare calitativă pronunţată. Detalierea trecutului revoluţionar izvorăşte din nevoia de redefinire specifică acestei epoci. Acţiunea majorităţii filmelor se desfăşoară într-o perioadă bine stabilită. În comparaţie cu lucrările epocilor anterioare, accentul nu cade asupra celui de-al doilea război mondial ci asupra tranziţiei de după conflagraţie. O temă îndrăgită este regimul stalinist. În acţiunea celui de al doilea film a lui Emir Kusturica Tata în călătorie de serviciu (Otac na službenom putu, 1985), se cristalizează în conştiinţa opiniei internaţionale mai puţin cunoscutele lagăre de concentrare iugoslave, Golioturile.

Ne situăm între anii 1950–1952, în cea mai dificilă epocă a Iugoslaviei. În momentul acesta, ameninţările diplomatice, economice şi militare sunt cele mai pregnante. Ruperea relaţiilor diplomatice dintre Tito şi Stalin în 1948 (excluderea Iugoslaviei din Kominform) se aşterne asupra acţiunilor, aidoma unui complex istoric spaţio-temporal. Filmul La mulţi ani 1949 (Srećna nova godina '49, 1986) a lui Stole Popov prezintă descrierea regimului în Macedonia, cunoscută pe atunci sub denumirea de „curtea din spate” a Iugoslaviei. Unele filme surprind logica evenimentelor din perspectiva proceselor. În creaţia lui Rajko Grlić Iubim doar o singură dată (Samo jednom se ljubi, 1981), Tomislav – eroul principal, se confruntă cu sistemul corupt al regimului. Iluziile sale politice se destramă. Modificarea focalizării este evidenţiată de faptul că tonul filmelor devine mult mai personal, în majoritatea cazurilor obţinem o incursiune în miezul problemelor prin intermediul vieţii oamenilor simpli, totul fiind condimentat de un umor particular. Stilul de viaţă balcanic se amestecă cu umorul ceh. Influenţa exercitată de Praga este de netăgăduit. Multe acţiuni filmice sunt motivate de aventuri extraconjugale, iubiri, dezamăgiri şi alte poticniri mărunte ce ţin de firea umană. Ajunge o glumă proastă la locul şi momentul nepotrivit ca individul să fie scos din circulaţie. Istoria nu mai este doar un tablou oarecare, ci mediul de reprezentare. Aspectele descrise mai sus sunt parodizate foarte original în producţia lui Dušan Kovačević şi Božidar Nikolić intitulat Spionul balcanic (Balkanski špijun, 1984), care parodizează suspiciunile bolnave, spionajul epocii amintite (1948–1953 ) în conjunctura anilor ‘80.

Viaţa şi filmele de după Tito

Din filmele menţionate mai sus reiese că, moartea lui Tito în sine a însemnat o renaştere a culturii filmului. Megalomania şi dorinţa nemărginită pentru cultul personal pusese stăpânire pe Tito – aflat într-un stadiu de îmbătrânire avansat –, iar în susţinerea acestor deviaţii un rol însemnat revea creaţiilor care proslăveau realizările sale. După era care a durat 30 de ani (1948–1980), pe lângă filmele istorico-critice, numărul creaţiilor ce zugrăvesc starea mediului şi reflectează asupra realităţilor contemporane a crescut. În descrierea nuanţată a problemelor societăţii iugoslave bolnave se evidenţiază Goran Paskaljević. Filmul său intitulat Paznicul de iarnă al ştrandului (Čuvar plaže u zimskom periodu) vorbeşte despre lipsa de speranţă a vieţii unui tânăr.

Substratul istoric apare şi în filmele care nu s-au concentrat asupra trecutului partizan. În filmul lui Slobodan Šijan Cine cântă acolo (Ko to tamo peva, 1980) acest reper este dat de anul 1941. Bombardamentul german asupra Belgradului reprezintă escaladarea celui de-al doilea război mondial în peninsula balcanică. Cu toate acestea, filmul atrage atenţia asupra problemelor zilnice cu care se confruntă omul de rând, accentuând prin aceasta caracterul propriu al relaţiei faţă de evenimentele istorice. Oamenii nu vor să ştie despre trecut şi prezent ci despre istoria simultaneităţii existenţei şi relaţiilor umane. Acest lucru este adevărat pentru regiunea balcanică în particular, iar în sensul general pentru întreaga Europă Centrală şi de Est. Forma plastică de exprimare artistică a acestei idei este filmul lui Karpo Godina The Meduse Raft / Pluta Meduzei (Splav meduse, 1980). Prin intermediul filmului putem obţine o imagine de ansamblu asupra avantgardei sârbe al anilor ‘20. O ţară îşi caută locul între periferie şi centru, artiştii săi sunt în încercarea de a găsi libertatea de autoexprimare. În procesul de înflorire a filmului iugoslav, un rol hotărâtor l-au jucat numeroasele premii obţinute la festivalurile internaţionale. La începutul carierei sale, Kusturica îşi adjudecă deja două recunoaşteri valoroase. Îţi aminteşti de Dolly Bell ?(Sjećaš li se Dolly, 1981) este premiat la Veneţia cu Leul de Aur, Tata în călătorie de serviciu (Otac na službenom putu, 1985) primeşte Palmierul de Aur la festivalul de la Cannes. Reprezentarea internaţională a filmului iugoslav poate fi comparată cu perioada de gloria a anilor ‘60. Schimbarea la faţă a politicii, diminuarea intruziunilor culturale are o influenţă benefică asupra celorlalte ramuri ale artei, posibilităţile de experimentare se înmulţesc. Datorită filmului, nici muzica nu poate fi omisă. Noua concepţie a primitivismului a însemnat un fundal spiritual în cadrul căruia artiştii iugoslavi au putut reacţiona prompt la tendinţele internaţionale. S-au format orchestre precum Bijelo Dugme. Fondatorul acesteia, Goran Bregović, semnează muzica din ultimul film iugoslav a lui Kusturica, Vreamea Ţiganilor (Dom za vešanje, 1988) . Zabranjeno Pušenjepedig devine orchestra personală a lui Kusturica (The No Smoking Orchestra).

După afirmaţia scriitorului sloven Drago Jančar, secolul 20. a început în Sarajevo şi s-a terminat tot acolo. Ar fi o aberaţie să presupun că cineaştii au presimţit destrămarea sângeroasă a Iugoslaviei, cert este faptul că, ultimele filme iugoslave şi-au ales ca temă puncte de cotitură ale istoriei, ori au desfăşurau acţiunea filmului pe un substrat istoric. Acţiunea filmuluiLa belle epoque posljednji valcer u Sarajevu (Nikola Stojanović, The Last Waltz in Sarajevo, 1990) se desfăşoară în 1914, în timpul asasinatului lui Franz Ferdinad. Multiculturalismul din Sarajevo atrage atenţia asupra faptului că oraşul, împreună cu regiunea aferentă au mai fost cândva teatrul unor conflicte istorice. Eroul copil din Tito şi eu (Tito i ja, r. Goran Marković, 1992)trezeşte sentimente de nostalgie. Filmul ne duce cu gândul la vremurile în care nu era război şi lucrurile erau normale. În filmul lui Srđan KaranovićVirdžina (1992) apar tradiţiile patriarhale ale sârbilor din Crajina, implementate în secolul 9. Aceste filme reprezintă o contribuţie aparte pentru tot ce s-a întâmplat după 1990. Grozăviile istoriei se repetă.

Luptele din Iugoslavia ne duc cu gândul la atrocităţile celui de al doilea război mondial, ne atrag atenţia asupra pericolului şi fragilităţii pe care îl reprezintă crearea şi menţinerea artificială a conglomeratelor statale.

Ţara de succes întră în colaps.

[Partea a 4-a]

tradus de

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Filme legate

Tata în călătorie de serviciu (When Father Was Away on Business)

Tata în călătorie de serviciu (When Father Was Away on Business) – Iugoslavia, dramă, 1985. Regizor: Emir Kusturica.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10
  • Părerea ta?

Samo jednom se ljubi (The Melody Haunts My Memory)

Samo jednom se ljubi (The Melody Haunts My Memory) – Iugoslavia, dramă, 1981. Regizor: Rajko Grlic.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Čuvar plaže u zimskom periodu

Čuvar plaže u zimskom periodu – Iugoslavia, dramă, 1976. Regizor: Goran Paskaljevic.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    8/10
  • Părerea ta?

Vremea ţiganilor (Time of the Gypsies)

Vremea ţiganilor (Time of the Gypsies) – Marea Britanie–Italia–Iugoslavia, comedie, crimă, dramă, fantasy, 1988. Regizor: Emir Kusturica.

Mă uit pe Istoria Filmului

  • Părerea noastră
    9/10
  • Părerea cititorilor
    10/10 · 1 părere
  • Părerea ta?

Articole similare

Epoca de aur. Evoluţia istorică a filmului iugoslav între anii 1961 şi 1972 - Istoria filmului iugoslav 2.

Epoca de aur. Evoluţia istorică a filmului iugoslav între anii 1961 şi 1972 – Istoria filmului iugoslav 2.

În această perioadă, federaţia statală iugoslavă şi producţia de filme trece printr-un proces de descentralizare marcant. Scăderea influenţei cultural-politice a favorizat căutările unor mijloace de exprimare artistice mai libere ale producătorilor de filme, care abandonând istorisirile didactice, îmbrăţişează experimentarea stilului şi a expresivităţii.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro