Robert McKee: Story

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

De la Story la personaj şi încoace
Interviu Robert McKee

Story este unul dintre cele mai importante ghiduri la care apelează mulţi dintre profesioniştii şi amatorii de cinematografie din zilele noastre. Nu te învaţă „tehnica” din spatele unui scenariu provocator, ci „mecanismul” oricărei poveşti bine spuse. Cunoaşte-ţi personajele, gândeşte, motivează, fii atent la conflict, caută extremele, scrie, rescrie, provoacă limitele existenţei umane! Inspiraţia poate apărea de oriunde, însă modelarea ei ţine de dominarea unui meşteşug ancestral: arta de a povesti. Cartea a apărut în 1997 şi a fost tradusă în limba română la sfârşitul anului trecut.

Care este părerea dvs. despre finanţarea prducţiilor de cinema de la bugetul de stat (practică obişnuită în Europa) versus stilul industriei de film americane?

Există două feluri de cenzură. La Hollywood avem, pe de o parte, un tip de cenzură comercială care limitează subiectul poveştilor şi mai ales finalul lor încercând, de regulă, să descurajeze tragediile şi să creeze filme care sunt cumva optimiste. Pe de altă parte, în America există un număr uluitor de producţii independente în afara sistemului, producţii care reuşesc, cu bugete minime, să pătrundă în colţuri întunecate ale naturii umane şi să producă ocazional filme gen Băieţii nu plâng niciodată.

Cealaltă formă de cenzură, cenzura statului care propune accesarea de fonduri publice, îi determină pe aplicanţi să se autocenzureze chiar înainte de a îşi înscrie proiectele la acest tip de finanţare pentru că ştiu foarte bine ce acceptă şi ce nu acceptă statul. Cu siguranţă, statul acceptă doar rareori sau deloc criticarea lui sau a societăţii ca reflexie a unei forme de guvernământ deficitare, aşa că scriitorii ştiu că nu se pot atinge de astfel de subiecte. Iată unul dintre motivele pentru care vedem atât de puţine comedii europene: comedia este „arta furioasă” care atacă instituţiile publice şi comportamentele sociale şi ridiculizează puterea, autoritatea, aşadar aceste filme găsesc mai greu finanţare – statul nu e dispus să fie batjocorit.

Dar chiar şi aşa, cineaştii curajoşi care aparţin acestui sistem de finanţare public fac filme încântătoare, deseori întunecate.

Acum, cea mai mare libertate dintre toate, cea care cenzurează cel mai puţin şi către care se îndreaptă majoritatea scenariştilor, este televiziunea. Televiziunile prin satelit, nu neapărat cele comerciale, începând cu faimosul box office al HBO, Showtime, A&E, încurajează cu siguranţă scriitorii să creeze în profunzime.

Aşadar, indiferent dacă ne gândim la finanţare publică, la finanţare comercială sau la o combinaţie între acestea două, cea mai mare problemă pentru scriitori este cum să scrie şi să facă acele filme pe care chiar şi le doresc, fără să accepte compromisuri comerciale sau din sectorul public.

Cum e cu teoriile despre filmele de autor? Sunt un fel noţiune romanţată pentru visătorii nouvelle-vague, sau conceptul lor a rămas valabil şi azi? Credeţi că exstă vreun conflict între aceste teorii şi scenaristica văzută ca meserie separată?

În zona lor extremă, teoriile de autor accentuează consistenţa stilistică în detrimentul conţinutului. Nu am nicio problemă cu filmele de autor, dacă scenaristul le şi regizează. Dacă artistul este regizor/scriitor, dacă poate să creeze personaje frumoase şi să îndrume apoi actorii din rolurile acestora, să conducă întreg filmul spre ecran, pentru mine el nu este „auteur”, cu autor. Unul dintre aspectele îndoielnice ale teoriilor de autor este că folosim cuvântul în franceză („auteur”, n.r.), aşa că pare să nu fie vorba de fapt despre un autor, ci de „un fel de autor” sau de un „pseudo-autor”. Dacă folosim acest cuvânt, „autor”, atunci ar trebui să insistăm asupra faptului că el şi scrie, şi regizează. Există multe carenţe ale acestor teorii: dacă regia este singurul aspect serios al muncii „auteur”-ului şi dacă regizorul este într-adevăr „auteur”-ul filmului, atunci de ce sunt regizorii atât de inconsecvenţi? Hitchcock este un „auteur” favorit al francezilor. A făcut câteva filme grozave precum Vertigo, dar a făcut şi unele îngrozitoare ca Intrigă de familie / Family plot. Diferenţa dintre cele două ţine de scriitură. Hitchcock nu scria. Cred în „autor-itatea” filmelor atunci când sunt şi scrise şi regizate de aceeaşi persoană. Altfel, cred că ar trebui să înţelegem cu toţii că filmul este o artă de colaborare şi că regizorul termină ceea ce a început scenaristul, dar actul origial de creativitate rămâne scriitura. Produsul finit face diferenţa dintre un film bun şi unul excepţional, prin Regizor. În acest caz, de ce mai au regizorii nevoie de teoriile de „auteur” ca să-l elimine pe scenarist din peisaj şi să se bălăcească în gloria realizării lor? E o ruşine! Ca artist-coleg, ar trebui să apreciem cu toţii munca celuilalt şi nu să abatem relfectoarele constant numai asupra noastră. Regizorii care vor să fie denumiţi „auteuri” atunci când ei nu pot scrie îşi plasează ego-ul în faţa integrităţii lor.

Va ucide internetul filmele?

Nu, dar le va transforma. Nu ştiu cât va dura, dar cred că cinematografia se va pierde, televiziunea la fel. Publicul de azi o să aibă parte de poveşti pe telefonul mobil. Procesul a început deja în televiziune, poveştile sunt tot mai lungi. Oamenii vor fi interesaţi să devină părtaşi ai personajelor pe care le pot aduce în vieţile lor, ca şi când ar face parte din propriile lor familii. Acest fenomen se întâmplă deja, timp de sute sau chiar mii de ore. Pe măsură ce relatările devin tot mai lungi, asemenea serialelor de televiziune actuale, oamenii le vor ţine la propriu în buzunar pentru a vedea bucăţi din ele după cum au timp şi vor urmări acele poveşti pentru perioade extrem de îndelugate. Cred că ăsta este viitorul.

Ce părere aveţi despre tehnologia 3D?

3D-ul, iată încă o inovaţie tehnică. Exista şi pe vremea când eram eu copil în anii ’50, aşa că are cel puţin 60 de ani. A devenit plictisitor pentru că se concentra extrem de mult pe acţiune şi persoajele aruncau sistematic cu obiecte spre public încercând să-i demonstreze efectul spectaculos.

Acum însă, tehnologia 3D a devenit foarte sofisticată şi nu am nicio problemă cu ea. Privind în 2D, mintea umană converteşte oricum, automat, imaginile în 3D. Dacă privim direct 3D, mintea noastră nu mai trebuie să facă asta, şi presupun că nu o va face atâta timp cât 3D-ul nu va atrage atenţia asupra lui însuşi ca fiind 3D. Dacă poţi să te uiţi la filme 3D ca şi când ar fi 2D şi să urmăreşti pur şi simplu povestea şi persoajele fără să fii distras constat de faptul că vezi o a treia dimensiune, pe cea de profunzime, e perfect. Distragerea devine însă enervantă şi îţi întrerupe concentrarea de la personajele din poveste. Atunci când 3D-ul va ajunge în punctul în care nu-l vei mai observa, ce rost va mai avea să faci 3D? Mintea va prelua oricum imaginile în 2D şi le va transforma în 3D. Va fi nevoie de experimentare îndelungată şi inovatoare în viitor pentru a descoperi dacă 3D-ul chiar îmbogăţeşte povestea.

Ce v-a determinat să scrieţi Story? Au fost unele lucrări despre arta de a scrie care v-au inspirat, sau mai degrabă lipsa acestora a fost un imbold? Ce credeţi despre cartea lui Lajos Egri, Arta scriiturii dramatice / The Art of Dramatic Writing, care a fost folosită la Hollywood pentru multă vreme înainte să apară Story?

Ţineam seminarul „Story” de mulţi, mulţi ani şi studenţii mei au cerut o carte. Vroiau să poată lua învăţăturile cu ei într-o formă scrisă şi să o păstreze drept referinţă la capul patului, ca pe un dicţionar. Aşadar, am creat-o pentru a întâmpina nevoile studenţilor mei.

Lajos Egri, faimosul teoretician maghiar, a scris o carte despre dramaturgie acum mulţi ani (50–60). Am citit-o în tinereţe şi mi s-a părut interesantă, dar am găsit-o deasemenea fundamental viciată. În unele puncte, ce scria Egri era extrem de greşit. Credea că un personaj remarcabil era creat prin trăsătura lui dominantă. De exemplu, Macbeth şi ambiţia lui. Când am ctit asta, am ştiut că era fals. Dacă Macbeth ar fi fost doar ambiţios, nu ar fi existat nicio piesă de teatru. El ar fi dominat rapid şi sigur întreaga ţară. Dar ceea ce a făcut din Macbeth un personaj minunat a fost contradicţia dintre ambiţia lui pe de o parte şi conştiinţa dominată de vinovăţie, pe de altă parte. Personajele memorabile sunt create prin contradicţii, iar aceste contradicţii se numesc „dimensiuni.” Acesta este un concept pe care Egri nu l-a înţeles. Pe de altă parte, el era deasemenea „determinat-de-temă,” de gândul că un scriitor nu putea scrie dacă nu cunoştea mai întâi sensul poveştii lui. Punctul meu de vedere asupra scrisului reprezintă chiar opusul acestei concepţii. A scrie înseamnă a explora viaţa până la limitele ei, pentru ca, la final, semnificaţia ce zăcea în mintea ta să se reveleze şi să fie înţeleasă, dar asta abia după ce termini de scris. Aşadar, Egri şi cu mine avem puncte de vedere opuse asupra artei de a scrie. Eu consider că a scrie o poveste înseamnă explorare, el credea în dovada retorică a unui înţeles preconceput.

Aţi adăuga ceva la Story după 13 ani (apropo de genuri, de exemplu)? Au apărut între timp scenarii pe care v-ar plăcea să le includeţi?

Lucrez la o serie nouă de cărţi despre genuri: Povestea de dragoste, Comedia, Thriller-ul, Filmele de acţiune. Aşa că vor apărea cel puţin 4–5 cărţi. Scriu deasemenea o continuare, Despre personaj, ca o lucrare complementară pentru Story. Şi, într-o zi, dacă o să trăiesc suficient, o să scriu şi Story 2. Va fi de două ori mai mare decât Story 1, pentru că va conţine tot felul de materiale de acolo, dar şi prologuri şi epiloguri şi mult mai mult despre dialog şi despre alte subiecte pe care nu le-am dezvoltat suficient în Story, aşa că mai am mult de scris.

De cine sunteţi cel mai mândru dintre cursanţii dvs.?

Nu pot să nominalizez pe cineva. Nu îi pot compara, pentru că ei lucrează în multe genuri, atât de diferite... Peter Jackson scrie fantasy, S.F., Paul Higgis scrie poveşti realiste şi în general curajoase: el este autorul unuia dintre cele mai bune filme cu James Bond, Casino Royale. Akiva Goldsman este şi el un scriitor dramatic serios, în timp ce Zac Penn a compus filme mari, de acţiune. Aşa că, sunt mândru de toţi. Apoi, o altă parte din ei sunt autori de televiziune care scriu seriale minunate, şi aici mă gândesc, de exemplu, la fraţii Kessler şi Zelman care au creat fascinantul Damages. Cu siguranţă, e ca şi când ai compara mere cu portocale dacă te gândeşti la Stăpânul inelelor / Lord of the Rings al lui Peter Jackson versus seriale precum Damages. Aşadar, sunt mulţi scriitori de care sunt foare mândru.

Cartea dvs. este destinată celor care vor să scrie scenarii? Aveţi feedback din partea unor cursanţi care provin din alte domenii (teoreticieni de film, critici etc.)?

Am pus „scenaristică” în subtitlul cărţii şi am numit-o Story pentru că dacă fac, şi sper să fac, o a doua versiune, un Story 2, voi lua tot din Story şi voi găsi exemple din teatru şi din literatură. Povestea şi principiile artei de a scrie se află în profunzimea tuturor mediilor care expun poveşti şi ştiu asta pentru că am lucrat cu scriitori, cu romancieri, cu oameni care scriu cărţi pentru musicaluri şi care mi-au spus că se bazează mult pe cartea mea. Deşi exemplele provin din filme, pentru că aceasta este o monedă de schimb atât de comună, scriitorii oricărui tip de poveşti o folosesc.

Care ar fi sfatul dvs. într-o frază pentru scriitorii absolut neiniţiaţi?

Să nu renunţe... O să dureze 10 ani sau mai mult să devină din începător, un scriitor profesionist care trăieşte din asta. Dacă renunţă după un an sau doi, e clar că nu le-a fost scris să fie scriitori.

Care e filmul dvs., românesc preferat?

Pentru că România a avut un trecut politic atât de problematic, puţine filme au ajuns până în Statele Unite, şi singurul film pe care am avut oportunitatea să-l văd e Cum mi-am petrecut sfârşitul lumii. Îl consider o dramă emoţionantă despre lupta oamenilor tineri pentru a evada şi a descoperi viaţa în afara graniţelor României. A fost cu siguranţă un film bine spus şi bine făcut.

Comentează şi tu!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.


Comentarii

a · 16. februarie 2012 09:55

ar fi drăguț de ați linkui numele apărute prin articol către paginile lor de imdb...mai aflăm o informație din alta...etc (ignor la ortoepie și grămatici)...drăguț și diplomat răspunsul omului cu referire la cimatografia românească...e bine că a văzut și el un film...avem expunere ce să zic.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro