Robert McKee: Story

Mihai Fulger

Istoria Filmului / Articole /

· scris de

Back to the Story – manualul şi metoda

Primul manual de scenaristică tradus în limba română, nu mai devreme de anul trecut, este, din fericire, unul dintre cele mai importante – şi mai consultate – volume din domeniu apărute în spaţiul anglo-saxon.

Robert McKee: Story

Subtitlul cărţii Story de Robert McKee („Conţinut, structură, metodă şi principii scenaristice”), ales fie din modestie auctorială, fie din calcul comercial („în America există sute de mii de încercări de a scrie scenarii în fiecare an”, după cum aflăm din paginile tomului de faţă), ar putea reduce audienţa meritată de volum; de fapt, acesta le este util nu doar celor care ticluiesc poveşti pentru marile şi micile ecrane, ci absolut tuturor scriitorilor. În general, McKee chiar preferă în text termenul „scriitori” (writers) în loc de „scenarişti” (screenwriters), pentru că, deşi majoritatea exemplelor – foarte bine alese – vin din lumea filmelor, metoda şi principiile expuse de el în această carte pot fi aplicate în orice fel de poveste. De altfel, la celebrul său „Story Seminar”, care se află la originea manualului, au participat, în ultimele trei decenii, nu doar persoane din industriile filmului şi televiziunii, ci şi prozatori, dramaturgi sau autori de librete pentru musicaluri.

În opinia lui Robert McKee, „povestea este o metaforă a vieţii”. „Un povestitor este un poet al vieţii, un artist care transformă existenţa cotidiană, interioară şi exterioară, visul şi realitatea într-un poem al cărui ritm este dat de evenimente şi nu de cuvinte – o metaforă de două ore care spune: Viaţa este aşa!” McKee pledează pentru poveştile arhetipale (în defavoarea celor stereotipice, care „rămân în cercuri închise”), adică pentru acele poveşti călătoare care „vorbesc despre experienţe umane universal valabile cărora le găsesc o expresie unică, specifică culturilor care le creează”. Succesul ca scriitor, ne mai învaţă McKee, necesită atât talentul literar (care este „comun” şi al cărui material „este format din cuvinte”), cât şi talent de a povesti: „Dacă nu poţi spune o poveste, toate imaginile minunate şi subtilităţile dialogului, la a căror perfecţionare şi rescriere petreci luni întregi, nu fac decât să risipească hârtia pe care sunt scrise.” Şi, atenţie!, o poveste bună (id est „ceva ce merită povestit, ceva ce întreaga lume îşi doreşte să audă”) „creează premisele unui film bun, în timp ce eşecul încercării de a face o poveste funcţională garantează practic dezastrul”.

Autorul se revendică de la o tradiţie milenară: „În cele douăzeci şi trei de secole de când Aristotel a scris Poetica«secretele» poveştii au fost la îndemână ca librăria din colţul străzii”. Robert McKee le le recunoaşte pionieratul unor „savanţi precum William Archer, Kenneth Rowe [profesorul său de scriere creativă] şi John Howard Lawson”, influenţi timp de vreo jumătate de secol (din anii ’20–’30, când şi-au publicat cele mai importante despre dramaturgie şi proză, până prin deceniul opt). „Metoda lor era extrinsecă, căutând forţă în mişcările violente ale dorinţelor, în legile antagonismului, în puncte de cotitură, în scheletul poveştii, progresie, moment de criză şi climax – povestea văzută din interior spre exterior”, observă McKee. În schimb, în ultimul sfert al secolului trecut, „moda în teoriile literare i-a îndepărtat pe profesori de la sursele profunde ale poveştilor spre limbaj, coduri, text – povestea văzută din exterior”. McKee reînnoadă legătura cu amintiţii susţinători ai scrierii din interior spre exterior şi polemizează, implicit, cu partizanii metodei extrinseci (nenumiţi, dar bine cunoscuţi de cititorii lucrărilor de teorie scenaristică).

Autorul cărţii recenzate explică astfel scrierea din interior spre exterior, element de importanţă capitală pentru perspectiva sa asupra poveştii: „Singura sursă de încredere pentru adevărul emoţional eşti tu. Dacă rămâi în afara personajelor tale, vei scrie inevitabil clişee emoţionale. Pentru a crea reacţii umane revelatoare, nu trebuie doar să ajungi în interiorul personajului tău, ci şi în interiorul tău.” McKee îşi ilustrează metoda printr-o superbă analiză a unei scene celebre din Cartierul Chinezesc (Chinatown), care, înainte de a deveni un film regizat de Roman Polanski, a fost un scenariu excelent de Robert Towne. Ulterior, autorul este şi mai radical în privinţa aspiranţilor la gloria literară (inclusiv scenaristică). Astfel, pentru McKee, „diferenţa dintre cei care reuşesc şi cei care încearcă este dată de metodele lor diferite de a munci: din interior spre exterior versus din exterior spre interior”.

Structura cărţii de faţă este astfel concepută încât să uşureze însuşirea metodei de scriere recomandate („o metodă de lucru atât disciplinată, cât şi liberă, construită ca să-ţi încurajeze cele mai bune lucrări”) şi a principiilor acestei metode. Cele patru părţi ale volumului („Scriitorul şi arta de a povesti”, „Elementele poveştii”, „Principiile concepţiei poveştii” şi „Scriitorul în acţiune”) realizează inteligent tranziţia de la aparatul teoretic la secţiunea aplicativă, plină de sugestii utile. Pe lângă îndrumarea privind construcţia actelor şi a scenelor sau ordonarea şi crearea legăturilor dintre ele, poziţia lui McKee în privinţa dialogului este tranşantă: „Cel mai bun sfat pentru scrierea dialogului de film este să nu o faci. Nu scrie niciodată o replică atunci când poţi să creezi un echivalent vizual pentru ea” – asta pentru că „estetica unui film ţine în procent de 80% de vizual şi 20% de auditiv” (spre deosebire de teatru, în care procentele sunt inversate). McKee adaugă: „Imaginea este prima noastră opţiune, dialogul – a doua, regretabilă. Dialogul este stratul pe care îl adăugăm scenariului”. Şi mai încolo: „Scriitorul înţelept amână scrierea dialogului cât mai mult posibil, pentru că scrierea prematură a acestuia taie creativitatea”. Autorul combate nu doar excesul de replici, ci şi pe cel de simboluri: „Simbolismul declarativ nu cere vreun geniu, doar egocentrism generat de înţelegerea greşită a lui Jung şi Derrida. Aceasta este o vanitate care înjoseşte şi corupe arta.” Iar exemplele pot continua.

Robert McKee: Story

Story este o carte densă, pe care vă recomand s-o citiţi cu creionul în mână, cum am parcurs-o şi eu, deoarece veţi găsi în ea, aproape pe fiecare pagină, lucruri demne de a fi notate şi reţinute. Un alt atú al volumului este acela că McKee nu foloseşte un limbaj academic, impersonal şi neatractiv. El practică ceea ce predică, adică are un discurs subiectiv, onest, implicat, convingător şi, nu în ultimul rând, captivant. În plus, traducerea Anei Răduleţ, bună cunoscătoare a domeniului, este vrednică de laudă; o reuşită notabilă a traducătoarei este aceea de fi găsit echivalenţii potriviţi pentru o lungă serie de termeni fundamentali ai vocabularului scenaristic necunoscuţi limbii române.

Nu există o metodă unică, recunoaşte autorul, iar „fiecare dintre noi trebuie să-şi găsească propria metodă prin încercare şi eroare”, dacă vrem să ne îndeplinim „misiunea de a spune poveşti frumoase, semnificative”, care să provoace publicul nu doar intelectual, ci şi emoţional. Prin Story, Robert McKee le propune scriitorilor-cititori nişte „forme universale, eterne” (nota bene, nu nişte formule!), care pot fi asimilate relativ uşor, dar cărora creatorii de poveşti trebuie să le adauge fondul, pentru ca creaţiile lor să nu rămână, vorba bătrânilor junimişti, nişte „forme fără fond”. Iar eu vă propun să acceptăm această incitantă invitaţie de revenire la poveste, în speranţa că vom învăţa mai multe (şi) despre noi înşine.


Robert McKee: Story. Conţinut, structură, metodă şi principii scenaristice. Traducerea de Ana Răduleţ. Publicat de Asociaţia Filmtett, Cluj-Napoca, 2011.

Comentează!



antispamgeneraţi un cod nou!


Nu folosi tag-uri HTML: ele vor fi şterse automatic.
Textul poate fi formatat în stil wiki. Ajutor aici.

Articole similare

De la Story la personaj şi încoace - Interviu Robert McKee

De la Story la personaj şi încoace – Interviu Robert McKee

Story este unul dintre cele mai importante ghiduri la care apelează mulţi dintre profesioniştii şi amatorii de cinematografie din zilele noastre. Nu te învaţă „tehnica” din spatele unui scenariu provocator, ci „mecanismul” oricărei poveşti bine spuse. Cunoaşte-ţi personajele, gândeşte, motivează, fii atent la conflict, caută extremele, scrie, rescrie, provoacă limitele existenţei umane! Inspiraţia poate apărea de oriunde, însă modelarea ei ţine de dominarea unui meşteşug ancestral: arta de a povesti. Cartea a apărut în 1997 şi a fost tradusă în limba română la sfârşitul anului trecut.

© 2011 Asociaţia Filmtett  ·  Despre noi  ·  Articole  ·  Versiunea în limba maghiară  ·  Dezvoltat de Weblap.ro