Dosar

Pe atunci când starurile erau numite stele de cinema, iar Facultatea de Teatru de la Târgu Mureş se numea Institutul de Artă Teatrală Szentgyörgyi István, acesta era frecventat de o fată... Zveltă, blondă, zâmbitoare, cu ochi albaştri ca cerul senin, iar apariţia ei era atât de frumoasă ca o Ileană Cosânzeană reîntrupată. Ea a devenit steaua noastră stătătoare: Ana Széles.

Sintezele elaborate despre cariera complex a lui Janovics Jenő nu omit niciodată să amintească despre calităţile excepţionale organizatorice şi de lider ale omului de teatru. Ambiţiile sale artistice s-au combinat cu simţ pragmatic excepţional, rămânând neobosit şi după marea schimbare istorică din 1918: a încercat să reînvie teatrul, să îşi păstreze activităţile cinematografice, nerenunţând nici la producţia de film. Referitor la perioada de după Primul Război Mondial, putem să tragem nişte concluzii pertinente din filmele cu scop informativ şi educaţional.

Acest text încearcă să dezvăluie, în mod special, legăturile filmului Din grozăviile lumii, realizat la începutul anilor ’20 de Fabrica de Film Transylvania, cu contextul în care s-a născut acest film şi care au fost firele prin care acţiunea filmului şi personajele se leagă de intenţiile beneficiarului. Deci, de această dată, nu dorim să vorbim despre film, ca creaţie artistică, ci ca film de campanie.

Cei care au rămas treji în timpul campaniei Black Friday, au putut observa că industria de electronice multimedia se bazează pe lozinci similare, chiar dacă există diferenţe în funcţie de producător: 4K, UHD sau UltraHD – însemnând că se poate schimba din noul întregul echipament de cinema acasă (home cinema). Întrebarea este numai, dacă merită sau nu?

Până şi laicii pot observa că regizorul Kubrick s-a inspiraţia din pictura secolului al XVIII-lea atunci când el lucra la filmul Barry Lyndon, a cărui acţiune se petrece la sfârşitul acestui secol. Şi mai intrigant este faptul că unele lucrări ale epocii respective chiar i-au servit drept model pentru structurarea unor cadre din film – şi cu toate acestea, momentele cele mai intense ale peliculei sunt cele în care după zăbovirea pe unele imagini deosebit de pitoreşti, camera în sfârşit se pune în mişcare (sau a pornit deja în timp ce ne uitam la ele?)

Urmărind 12 personaje (din aproximativ 500) care apar în tabloul Calvarul al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Moara și Crucea (Młyn i krzyż, r. Lech Majewski, 2011) caută să creeze iluzia că aparatul de filmat a fost purtat în interiorul operei, unde figurile surprinse în drumul lor spre cruce au prins viață. Astfel, Moara și Crucea îl urmărește pe Bruegel (jucat de Rutger Hauer) și pe finanțatorul său, Nicolaes Jonghelinck (jucat de Michael York), atât în Anvers, unde cei doi au trăit și au lucrat și unde sunt martori la momente ce vor inspira porțiuni din Calvarul – țărani în drumul lor spre moara de vânt din titlu, un tânăr arestat de către mercenari –, cât și în interiorul tabloului, unde Bruegel îi explică lui Jonghelinck structura și menirea sa.

„Marii artişti sunt suflete zbuciumate” – afirma sociologul şi antropologul francez Louis Vincent referindu-se la viaţa lui Vincent van Gogh. Viaţa artiştilor stă sub steaua dichotomiei între alcoolism, boli mintale, droguri, autodistrugere (sau nu de puţine ori distrugerea altora), respectiv imaginaţie şi operă creatoare. Toate prezintă poveşti fascinante, exagerate sau chiar fictive, care se pretează foarte bine adaptării pe ecranele de cinema.

Cunoaște cineva filmul polițist uzbeg al lui Takorvsky sau filmul de spionaj al lui Bergman? Sau poate ați auzit că familia Antonioni a dirijat o bătălie într-o peliculă nerușinat de nereușită și a cărei valoare cea mai mare este decolteul Anitei Ekberg? Dacă săpăm adânc în arhive, găsim opere însăilate în mod surprinzător de slab care păstrează amprenta de nerecunoscut a celor mai mari nume ale cinematografiei.

În ultimii cincizeci de ani, monitoarele, proiectoarele, ecranele de cinema au devenit deja echipamente de bază în toate muzeele de artă contemporană ale lumii, de aceea, în acest articol din seria lucrărilor dedicate relaţiei dintre film şi artă plastică, vom trata tema artei video, respectiv relaţiei sale cu arta plastică.

În filme apar nenumărate picturi renumite și mai puțin cunoscute, fie ca element decorativ al unei vile impunătoare dintr-o telenovelă, ca motivul crimei dintr-un film polițist sau ca recuzită într-un film autobiografic. Pe lângă faptul că picturile fac parte din mediul fizic, ele pot atrage atenția asupra unui conținut intern subiectiv sau asupra unei semnificații în plus. Ba mai mult, picturile care apar în filme pot avea un rol important în povestirea în sine, pot facilita narațiunea, sau din contră, pot întrerupe firul narativ.