Dosar

Cei care au rămas treji în timpul campaniei Black Friday, au putut observa că industria de electronice multimedia se bazează pe lozinci similare, chiar dacă există diferenţe în funcţie de producător: 4K, UHD sau UltraHD – însemnând că se poate schimba din noul întregul echipament de cinema acasă (home cinema). Întrebarea este numai, dacă merită sau nu?

Până şi laicii pot observa că regizorul Kubrick s-a inspiraţia din pictura secolului al XVIII-lea atunci când el lucra la filmul Barry Lyndon, a cărui acţiune se petrece la sfârşitul acestui secol. Şi mai intrigant este faptul că unele lucrări ale epocii respective chiar i-au servit drept model pentru structurarea unor cadre din film – şi cu toate acestea, momentele cele mai intense ale peliculei sunt cele în care după zăbovirea pe unele imagini deosebit de pitoreşti, camera în sfârşit se pune în mişcare (sau a pornit deja în timp ce ne uitam la ele?)

Urmărind 12 personaje (din aproximativ 500) care apar în tabloul Calvarul al lui Pieter Bruegel cel Bătrân, Moara și Crucea (Młyn i krzyż, r. Lech Majewski, 2011) caută să creeze iluzia că aparatul de filmat a fost purtat în interiorul operei, unde figurile surprinse în drumul lor spre cruce au prins viață. Astfel, Moara și Crucea îl urmărește pe Bruegel (jucat de Rutger Hauer) și pe finanțatorul său, Nicolaes Jonghelinck (jucat de Michael York), atât în Anvers, unde cei doi au trăit și au lucrat și unde sunt martori la momente ce vor inspira porțiuni din Calvarul – țărani în drumul lor spre moara de vânt din titlu, un tânăr arestat de către mercenari –, cât și în interiorul tabloului, unde Bruegel îi explică lui Jonghelinck structura și menirea sa.

„Marii artişti sunt suflete zbuciumate” – afirma sociologul şi antropologul francez Louis Vincent referindu-se la viaţa lui Vincent van Gogh. Viaţa artiştilor stă sub steaua dichotomiei între alcoolism, boli mintale, droguri, autodistrugere (sau nu de puţine ori distrugerea altora), respectiv imaginaţie şi operă creatoare. Toate prezintă poveşti fascinante, exagerate sau chiar fictive, care se pretează foarte bine adaptării pe ecranele de cinema.

Cunoaște cineva filmul polițist uzbeg al lui Takorvsky sau filmul de spionaj al lui Bergman? Sau poate ați auzit că familia Antonioni a dirijat o bătălie într-o peliculă nerușinat de nereușită și a cărei valoare cea mai mare este decolteul Anitei Ekberg? Dacă săpăm adânc în arhive, găsim opere însăilate în mod surprinzător de slab care păstrează amprenta de nerecunoscut a celor mai mari nume ale cinematografiei.

În ultimii cincizeci de ani, monitoarele, proiectoarele, ecranele de cinema au devenit deja echipamente de bază în toate muzeele de artă contemporană ale lumii, de aceea, în acest articol din seria lucrărilor dedicate relaţiei dintre film şi artă plastică, vom trata tema artei video, respectiv relaţiei sale cu arta plastică.

În filme apar nenumărate picturi renumite și mai puțin cunoscute, fie ca element decorativ al unei vile impunătoare dintr-o telenovelă, ca motivul crimei dintr-un film polițist sau ca recuzită într-un film autobiografic. Pe lângă faptul că picturile fac parte din mediul fizic, ele pot atrage atenția asupra unui conținut intern subiectiv sau asupra unei semnificații în plus. Ba mai mult, picturile care apar în filme pot avea un rol important în povestirea în sine, pot facilita narațiunea, sau din contră, pot întrerupe firul narativ.

Războiul dintre Marea Britanie și America din 1812 s-a dovedit a fi foarte semnificativ din punctul de vedere al viitorului Statelor Unite ale Americii. Încheierea conflictului numit și cel de-al doilea război de independență a avut ca rezultat nu doar începutul creșterii independenței economice al SUA, dar a avut un rol important și în dezvoltarea naționalismului american în forma actuală. Acest lucru a fost favorizat în mare parte de apariția operelor de artă la mijlocul secolului al 19-lea, autorii cărora nu doreau doar să imite contemporanii europeni ci susțineau prezentarea în stil caracteristic al subiectelor tipic americane – așa au fost de exemplu poeziile lui Walt Whitman, scrierile lui Emerson și Thoreau și picturile lui Thomas Cole și discipolii săi.

Dacă ai avut vreodată un film acceptat la un festival, ai închiriat o sală de cinema pentru o vizionare cu familia și prietenii sau a trebuit să trimiți un spot publicitar la un cinema, probabil ai auzit de DCP (Digital Cinema Package). Acesta este formatul în care sunt distribuite filmele în cinematografe și am scris un articol mai amplu despre el aici. Dar cum se face un DCP?

„Delacroix a început prin a picta luptători, apoi sfinți; de acolo, a trecut la îndrăgostiți, apoi la tigri. La sfârșitul vieții a pictat flori”, citește un personaj din Passion (1982) de Jean-Luc Godard. De acolo, Godard taie la o secvență într-o seră (unde prim-planul e invadat, deci, de flori), cu un cuplu (Hanna Schygulla și Michel Piccoli) având o ceartă domestică destul de generică. E o singură tăietură de montaj, dar face destul de clar unde trebuie căutată intenția artistică în acest film: nu în intrigă, ci în mijloacele regizorale.